Privindu-se într-un izvor de-o limpezime rara,
Un cerb, odinioara,
Îşi lauda podoaba coarnelor bogata,
Dar se gandea cum sufera – şi nu o data –
Ca-i sunt picioarele ca nişte fuse,
A caror subţirime în apa se pierduse.
„De la picioare pana la creştet ce disproporţie – trist
Spune –
Vazandu-le în unde umbra. înaltelor lastare
Le poate-atinge varful cununa mea minune.
În schimb, picioarele nu-mi fac deloc onoare.”
Abia-şi spusese ca nu poate acest ponos sa-ndure
Ca a zarit un caine-lup, de vanatoare,
Şi, ca atare,
A trebuit neaparat sa se ascunda în padure.
Dar coarnele îi fura-acum
O piedica printre copaci, în drum,
Împotrivindu-se efortului pe care
Spre a-l salva-l faceau subţirele picioare.
Trecu atunci prin mintea-i un gand cu totul nou:
Sa blesteme podoaba, al cerului cadou.
Exageram ce e frumos, dispreţuim ce e util,
Cu toate ca frumosul ne-aduce-adesea jale;
Îşi ponegrise cerbul tot ce-l facea agil
Şi-şi laudase tocmai o stavila în cale.