Un yankeu la curtea curtea Regelui Arthur -

PREFAŢĂ

Neîmblanzitele legi şi obiceiuri pomenite în aceasta poveste aparţin istoriei, ca şi întamplarile alese pentru a le ilustra. Nu susţin morţiş ca aceste legi şi obiceiuri au existat aievea în Anglia veacului al VI-lea. Nu – eu susţin doar atata: de vreme ce ele au existat în civilizaţia engleza şi în alte civilizaţii în timpuri mai apropiate de noi – banuiala ca fiinţau înca din veacul al VI-lea nu trebuie socotita ca o încercare de a defaima veacul respectiv. Ba chiar avem dreptul sa credem ca lipsa, în timpurile acelea îndepartate, a unora dintre legile şi obiceiurile de care va fi vorba aici, a fost împlinita, cu varf şi îndesat, de alte legi şi obiceiuri înca mai rele.
În aceasta carte nu ne-am învrednicit sa lamurim definitiv daca regii au sau nu vreun drept de a carmui – drept – care sa fie de origine dumne-zeiasca. Treaba asta e greu al dracului de limpezit. În schimb, din cele ce veţi vedea, ar aparea vadit şi indiscutabil ca acela care carmuieşte o naţi¬une trebuie sa fie înzestrat cu un caracter falnic şi cu o nemaipomenita iscusinţa. La fel, pare a se vadi ca nimeni altcineva decat dumnezeirea însaşi n-ar putea alege fara greş pe carmuitori şi, prin urmare, numai dumnezeirea s-ar cadea a face alegerea. Ba mai reiese, ca o deducţie indiscutabila, ca Dumnezeu este într-adevar acela care alege pe carmui¬tori, aşa cum s-a şi pretins de catre mulţi deştepţi. Toate acestea aşa mi-au aparut şi eu aş fi continuat sa cred ca aşa sunt, daca nu aş fi dat peste doamna de Pompadour, peste lady Castlemaine şi peste alţi carmu¬itori de acest soi, care îţi încurca socotelile, nepotrivindu-se deloc cu pare¬rile stramoşeşti aici înfaţişate. Vazandu-ma la stramtoare, am preferat s-o iau pe alta cale în cartea de faţa – care trebuie sa apara neaparat la toamna – zicandu-mi ca numai dupa aceea, caştigand experienţa, ma voi putea încumeta sa rezolv pro¬blema regilor într-o alta carte. De buna sea¬ma, trebuie rezolvata şi eu nu am ceva mai bun de facut la iarna.
Autorul

CUVÂNT LĂMURITOR

La castelul Warwick dadui peste strainul acela nastruşnic, despre care am de gand sa va vorbesc aici. Omul ma atrase prin trei lucruri: printr-o simplitate candida, printr-o uimitoare familiaritate cu armurile stravechi şi prin tovaraşia-i odihnitoare – caci, într-adevar, el duse tot greul conversaţiei. Aşa cum li se cam întampla celor modeşti – ne nime¬riram amandoi în coada turmei, care era condusa prin castel, şi omul îndata se apuca sa-mi povesteasca o seama de lucruri interesante. Pe cand îmi vorbea aşa de ademenitor, domol şi curgator, parea ca aluneca pe nesimţite din lumea şi din vremurile noastre în vremuri îndepartate şi într-o ţara straveche şi uitata. Treptat, îmi urzi o asemenea vraja, în¬cat mi se paru şi mie ca umblu printre stafiile, umbrele, praful şi muce¬ga¬iul unei antichitaţi înceţoşate, stand de vorba cu moaştele acelor vremi. Îmi vorbea de sir Bedivere, de sir Bors de Ganis, de sir Launcelot al Lacului, de sir Galahad şi de toate celelalte nume vestite ale Mesei Rotunde, întocmai cum aş vorbi eu despre cei mai apropiaţi prieteni sau duşmani ai mei, ori despre nişte vecini carora le ştiu şi dinţii din gura. Şi, vai, ce înfaţişare de om batran capata, nemaipomenit de batran, stafidit, uscat şi mucegait – pe masura ce-şi depana firul poveştilor. Pe neaşteptate, se întoarse spre mine şi ma întreba, aşa cum cineva ţi-ar vorbi despre ploaie şi vreme buna sau despre oricare subiect banal:
— Ai auzit despre transmigraţia sufletelor? Ştii ceva despre trans-mutaţia epocilor şi a trupurilor?
Îi spusei ca n-am habar, dar îl interesa atat de puţin ras¬punsul meu – aşa cum ni se întampla la toţi cand discutam despre vreme – încat nici nu baga de seama daca am scos vreo vorba. Urma o clipa de tacere, curmata numaidecat de bazaiala ghidului pe care-l platisem ca sa ne explice ciuda-ţeniile castelului.
— O straveche camaşa de zale din veacul al VI-lea. E din epoca regelui Arthur şi a Mesei Rotunde. Se spune ca ar fi aparţinut cavale¬rului sir Sagramor-cel-chinuit-de-dor. Obser¬vaţi, va rog, gaura rotunda din inelele zalei, chiar în dreptul inimii. Nu i se ştie provenienţa. Se ba¬nuieşte ca a fost facuta de un glonţ, dupa inventarea armelor de foc – poate aşa, în batjocura – de catre soldaţii lui Cromwell.
Cunoştinţa mea zambi – nu cu un zambet modern, ci cu unul care nu mai era la moda de multe veacuri – şi şopti, mai mult pentru el:
— Luaţi aminte! Am fost de faţa la savarşirea faptei. Apoi, dupa o pau¬za, adauga: Eu însumi am gaurit zalele.
Vorbele lui parca ma curentara. Pana sa-mi vin în fire, omul dis¬paruse.
Am petrecut toata seara la gura sobei, într-o încapere a hanului „Armele lui Warwick”, leganat în visarea vremurilor strabune, în timp ce ploaia rapaia în fereastra şi vantul şuiera peste streşini şi pe la colţurile casei. Din cand în cand, ma afundam în citirea vechii şi încantatoarei carţi a lui sir Thomas Malory şi ma hraneam din îmbelşugatul sau ospaţ de minuna¬ţii şi aventuri, respiram aroma numelor învechite şi iaraşi visam. Cum miezul nopţii se apropia cu încetineala, am mai citit o poveste înainte de a ma baga în pat – povestea care urmeaza aici, şi anume:

Cum rapus-a sir Launcelot doi uriaşi şi slobozit-a un castel

„Mai pre urma ieşitu-i-au împotriva doi uriaşi întrarmaţi pana în dinţi şi spaimantand cu buzduganele, Launcelot îşi ridica pavaza şi, ferindu-se într-o parte de loveala unuia, îi reteza capul. Vazand seme¬nul sau aceasta prapadenie, tare se spaimanta şi pleca a fugi ca un nebun, de frica taierii. Iara sir Launcelot se porni dupa dansul cu toata vartutea, îl pali în umar şi îi reteza mijlocul. Apoi, sir Launcelot intrat-a în castel, întampinat de-o spuza de doamne şi domniţe, randuite pe trei şiraguri, carele cu toatele îngenuncheara înaintea lui, mulţamind lui Dumnezeu Savaot şi lui sir Launcelot pentru izbavirea dintru atatea nevoi. Iani socotiţi, luminate stapane – au fost zicand ele – mai toate fost-am roabele acestor uriaşi, vreme de şapte ani, şi lucrat-am tot soiul de ţesaturi spre a ne ţine zilele, şi doara noi suntem cu toatele de stirpe veche şi falnica. Binecuvantat fie ceasul în care ai venit pre lume, lumi¬nate stapane, ca inima te-a tras spre cea mai de fala ispra¬va, harazita vreunui cavaler în lumea aceasta, drept care stam a da marturie preste veacuri traitoare! Cu toatele rugamu-ne ţie a ne destainui numele-ţi spre a da de veste prietenilor cine slobozitu-ne-a dintru robie. Mandre domniţe – zis-a el – sir Launcelot al Lacului ma cheama! Iara apoi îşi lua ramas bun de la ele, lasandu-le în grija Domnului. Îndata, încaleca şi multe ţari neprietene şi salbatice strabatu el calare, trecand preste multe ape şi vai, dara negasind sa-şi hodineasca oasele. Mai pre urma soarta îndreptatu-l-a, o data cu caderea nopţii, la o curte mandra şi acolo dadu preste o batrana de neam mare, care-l gazdui cu draga ini¬ma şi îi îndestula cu de-ale mancarii şi pre el, şi armasarul. Iara cand se facu vremea, gazda îl pofti sa se culce în iatacul de sus, deasupra porţii. Îndata, sir Launcelot îşi lepada armele, îşi aşeza la îndemana armura, se urca în pat şi pe loc îl fura somnul. Curanda vreme dupa aceea, sosi un calareţ şi batu înfierbantat la poarta. Auzindu-l, sir Launcelot se scula, se uita pre fereastra şi în bataia lunii – mare! – vazu trei cavaleri care veneau întins spre cavalerul dintai, cu toţii de-a-ncala¬relea. Iara cei trei cala¬reţi napustitu-s-au asupra celui stingher, tragan¬du-şi spadele, macar ca acesta se întoarse vitejeşte înspre danşii şi începu a se apara cu toata nadejdea. De buna sama – gandit-a singur cu capul sau sir Launcelot – cuvine-se a sari într-ajutor celui în nevoie, ca nevrednic ar fi din parte-mi a lasa trei cavaleri a se abate într-unul singur, carele de s-ar prapadi, pieirii sale m-aş socoti partaş. Ci el din gandul sau nu s-a lasat şi nice din altele ale cugetului şi de sarg îşi puse armura şi se duse la fereastra, pogorandu-se pre cearşaful ce-l înnoda şi-l agaţa de prichici, şi aşa se pomeni el în faţa celor patru cavaleri. Zis-a cu glas tunator sir Launcelot: Întoarceţi-va de catre el faţa şi bateţi-va cu mine, domniile voastre, cavalerilor! Iara cei trei cavaleri se învartejira, lasandu-l pe sir Kay, şi venira asupra lui sir Launcelot. Şi amarnic se lovira, ca cei trei descalecara şi se înfierban¬tara, ascuţind armele asupra lui sir Launcelot şi înconjurandu-l din toate parţile. Vazand sir Kay înfierbantarea, sari într-ajutorul lui sir Launcelot, dara acesta a fost zicand: Nu, luminate cavalere, nu am nevoie de ajutor de la domnia ta, iara de vrei a şti de ajutorul meu, lasa-mi-i pe sama! Sir Kay, calcandu-şi pre inima, facu voia cavalerului şi se trase la o parte. Apoi, pe loc, sir Launcelot intra cu spada într-înşii şi din şase lovituri îi darama la pamant! Cei trei într-un glas se rugara: Prea marite cavalere, iata ne închinam ţie, de vreme ce eşti un viteaz fara seaman! Iara sir Launcelot a fost zicand: Voi, domnilor, sa ştiţi ca nu mie mi se cade a primi închinarea voastra, ci dumnealui, comisului sir Kay, iara numai pre temeiul acestui legamant va dau zile de ia mine, şi altminteri nu! Prea marite – zis-au ei – anevoie şi cu sila am face-o, ca pre sir Kay pana aici l-am haituit şi de n-ai fi statut tu înainte, l-am fi rapus de istov, deci nu se cade noua a ne închina lui! Volnici sunteţi a cumpani cu mintea întreaga – zis-a sir Launcelot – ca voi îmbiaţi în acest ceas cu zilele în mana şi daca este a va închina cuiva, apoi numai lui sir Kay va veţi închina! Prea marite – au fost ei zicand – pentru hala¬duinţa zilelor noastre îţi vom împlini porunca! Daca-i aşa – zis-a sir Launcelot – pasa de duceţi-va duminica ce vine, cand cad Rusaliile, la curtea craiului Arthur, ca sa va închinaţi craiesei Guenever. Toţi trei va veţi închina milosardiei şi marinimiei Gueneverei, dandu-i de veste ca sir Kay v-a trimis la picioarele ei, ca pre nişte oameni prinşi, ce ai craie¬sei sunteţi. A doua zi, sir Launcelot se scula în faptul zilei şi-l lasa pe sir Kay dor¬mind; iara sir Launcelot lua platoşa şi pavaza lui sir Kay şi se înfiera cu ele şi aşa se duse la grajd şi îi lua şi calul, zise ramas bun gazdei şi purcese la drum. Curanda vreme dupa aceea, se trezi sir Kay şi tare îi simţi lipsa, apoi oblici ca el îi lasase armura şi calul în schim¬bul alor sale. Iara acum, pre cinstea mea, mare voie rea va caşuna el la curtea regelui Arthur, caci faţa de dansul se vor semeţi cavalerii de acolo socotind ca eu sunt acela şi amagiţi din cale-afara vor fi! Iara eu, mulţumita platoşei şi pavezei sale, am credinţa ca voi calari în tihna. Mai apoi, purcese la drum sir Kay, dupa ce mulţami gazdei sale.”

Cand lasai din mana cartea, auzii o bataie la uşa şi strainul cu pricina intra în odaie. Îi oferii o pipa şi un scaun, avand grija sa se simta ca la el acasa. L-am mai îmbarbatat cu un pahar de whisky scoţian, fierbinte, i-am mai dat unul şi apoi înca unul – tot sperand sa-i aud povestea. Dupa al patrulea argument de felul asta, omul se porni singur sa povesteasca, într-un chip simplu şi firesc:

POVESTEA STRĂINULUI

Sunt american. M-am nascut şi am fost crescut la Hartford, în statul Connecticut – ştii, pe malul raului, la ţara. Aşa ca sunt yankeu get-beget, din talpi şi pana-n creştet – şi înca unul practic. Ba, şi nesentimental, dupa cate mi se pare, care va sa zica lipsit de poezie. Aşa e! Tata a fost potcovar, unchiu-meu doctor de cai, iar eu, pentru început, am facut şi una şi alta. Apoi, m-am dus la o mare fabrica de armament şi mi-am învaţat adevarata meserie. I-am deprins toate chichiţele. Am învaţat sa fabric de toate: puşti, revolvere, tunuri, cazane, maşini şi tot felul de maşinarii care scutesc omul de oboseala. Ba, mai puteam probalui tot ce-ţi pofteşte inima – orice lucru din lume, de te miri ce. Şi daca nimeni nu se pricepea cum sa fabrice mai iute un lucru, eu eram gata sa nascocesc o cale noua şi asta cat ai clipi. Aşa am ajuns contramaistru-şef, avand vreo doua mii de oameni sub conducerea mea.
Înţelegeţi, de ce un om ca mine trebuia sa fie bataios nevoie mare şi sa aiba de furca, ba cu unii, ba cu alţii. Cand ai doua mii de oameni colţoşi sub conducerea ta, distracţii de-astea gaseşti berechet. Eu, unul, ştiu ca gaseam. În cele din urma, însa, mi-am gasit naşul şi mi-am încasat porţia. A fost o neînţelegere pe care un individ, cu numele de Hercule, a tranşat-o cu ranga. M-a întins lat, cu o lovitura în capaţana, de mi-au trosnit toate oasele şi încheieturile ţestei; parca s-au facut talmeş-balmeş şi nu-şi mai gasea nici una locuşorul. Apoi, totul s-a cufundat în bezna, n-am mai simţit nimic şi n-am mai ştiut ce-i cu mine – cel puţin, o bucata de vreme. Cand mi-am venit în fire, şedeam întins pe iarba, sub un stejar, şi în faţa ochilor se întindea o privelişte larga şi frumoasa, de ţara, pe care o admiram de unul singur. Adica singur de tot nu eram, caci se mai afla pe-acolo un individ calare, care se zgaia la mine de pe spinarea calului, unul care parca atunci ieşise dintr-o carte cu poze. Purta din talpi şi pana-n creştet o armura de fier, din acelea de pe vremuri; pe cap, avea un coif ca un butoiaş, cu o deschizatura în dreptul ochilor; şi mai avea o pavaza, o spada şi o suliţa grozava. Calul purta şi el armura şi un corn de oţel care-i apara fruntea şi mai avea un valtrap straşnic de matase roşie şi verde, cu ţarţamuri, care-l acoperea de sus pana jos, aproape de pamant, ca un baldachin.
— Luminate cavalere, nu ţi-i pohta a?…, îmi zise omul acela.
— Pohta – pofta, de ce?
— A ne încrucişa spadele pentru ţara, pentru o jupaniţa au pentru…
— Ce tot îndrugi acolo? l-am repezit eu. Ia şterge-o înapoi la circul tau, ori chem sergentul!
Ei, şi ce credeţi ca-i trece prin minte individului? Se da îndarat vreo trei sute de paşi şi apoi odata-l vad ca-şi face vant înspre mine, de-i sfaraiau calului copitele. Se napusteşte cu butoiaşul aplecat pana la grumazul calului, ţintind drept înainte, cu suliţa aia lunga pana la cer. Vazand ca ia lucrurile în serios, pana sa ma ajunga el, eu ma şi caţarai în copac.
Omul susţinea, nici mai mult şi nici mai puţin, ca sunt proprietatea lui, captivul suliţei sale. Argumentul lui cantarea cam greu – şi pe deasupra avea o tona de avantaje – facandu-ma sa chibzuiesc ca-i mai sanatos sa-i bat în struna. Aşadar, am cazut la învoiala ca sa merg pe langa el, iar el sa nu se atinga de mine. M-am dat jos din copac şi am pornit-o, mergand alaturi de calul sau. Pot spune ca a fost o plimbare placuta. Treceam prin dumbravi şi peste paraie pe care nu-mi amin¬team sa le fi vazut vreodata – ceea ce ma încurca şi ma punea pe ganduri. Şi totuşi n-am dat de nici un circ şi nici de mama circului. Aşa ca am renunţat la gandul ca ar fi un om de la circ şi mi-am zis ca scapase de la balamuc. Dar nici de balamuc n-am dat. Nu mai ştiam ce sa cred, zau aşa! L-am întrebat daca mai e mult pana la Hartford şi omul mi-a raspuns ca n-a auzit niciodata de o asemenea localitate. Mi-am zis ca minte, dar am lasat sa treaca de la mine. Peste un ceas, am zarit în departare un oraş moţaind într-o vale, langa un rau şerpuitor, iar dincolo, pe un deal, o mare fortareaţa cenuşie, cu turnuri şi turnuleţe. Pan-aici nu mai vazusem d-alde astea decat prin poze.
— Bridgeport, nu-i aşa? l-am întrebat, aratand cu degetul.
— Camelot, îmi raspunse el.
Strainul meu dadea semne ca-l fura somnul. Se surprinse clipocind şi zambi – cu zambetul lui duios şi vetust – zicand:
— Vad ca nu mai pot continua povestirea, dar hai cu mine. Am scris-o toata şi, daca-ţi place, poţi s-o citeşti în voie.
În odaia sa, el adauga:
— Mai întai, am scris nişte însemnari zilnice, apoi cu timpul, dupa ani de zile, am luat însemnarile şi am alcatuit din ele o carte. Vai, cat amar de vreme trecut-a de atunci!
Mi-a întins manuscrisul şi mi-a aratat locul de unde sa încep lectura.
— Începe de aici, mi-a zis. Ce e mai înainte, ţi-am şi povestit.
Îl toropise somnul. În timp ce ma îndreptam spre uşa, l-am auzit bolborosind în clipoceala lui:
— Îţi urez cale buna, luminate cavaler!
M-am aşezat la gura sobei şi am cercetat comoara. Prima parte – cea mai voluminoasa – era scrisa pe pergament şi galbejita de vreme. Am cercetat o fila, mai staruitor, şi am vazut ca era un palimpsest. Sub scrisul vechi şi tulbure al istoricului yankeu se întrezareau urmele unui scris şi mai vechi, şi mai nelamurit – cuvinte şi fraze latineşti, fara îndoiala franturi din stravechi legende calugareşti. Am rasfoit pana la locul indicat de strain şi am început sa citesc cele ce urmeaza:

CAPITOLUL I
Camelot

Camelot, Camelot! îmi zisei în sinea mea. Parca n-am mai auzit de numele asta. Pesemne ca aşa-i spune ospiciului.”
Într-adevar, dadusem peste o privelişte varatica, deosebit de gin¬gaşa şi tihnita, fermecatoare ca un vis şi stinghera ca o zi de duminica. Aerul te îmbata cu miresmele florilor, cu bazaitul gazelor şi ciripitul pa¬sarelelor. Nu se vedea ţipenie de om. Şi nici urma de caruţe. Nicaieri, nici un semn de viaţa, nici o mişcare. Drumul parea o poteca şerpui¬toare, cu urme de copite, şi ici-colo zareai cate-o dara de roţi prin iarba – roţi cu şine late cat palma.
Deodata, se ivi un boţ de fata – sa tot fi avut vreo zece ani – subţi¬rica şi frumuşica tare, cu o cascada de par auriu, ce i se revarsa pe umeri. Pe cap purta o cununa de maci roşii ca focul, o gateala cum nu se poate mai ademenitoare. Mergea agale, cu inima uşoara. Chipul nevinovat îi oglindea senina¬tatea sufletului. Omul de la circ n-o lua în seama; parca nici n-o vazuse. Iar ea – ea nu se sperie deloc de travestiul lui fantastic, de parca ar fi fost obişnuita sa vada de-alde aştia în fiece zi. Trecea pe langa noi aşa nepasatoare, ca şi cum ar fi trecut pe langa o pereche de boi. Numai cand, din întamplare, ma baga în seama, numai atunci se petrecu ceva mai deosebit. Fata îşi ridica braţele spre cer şi ramase încremenita. Ramase aşa cu gura cascata şi cu ochii holbaţi, parand nedumerirea în persoana. Ce mai, era trasnita de uimire şi de frica! Şi aşa ramase, ca vrajita şi scoasa din minţi, privindu-ne pana ce cotiram pe dupa colţul unei paduri şi ne pierdu din ochi. Ca ea fusese uluita privindu-ma pe mine, în loc s-o mire însoţitorul meu – iata ceva peste puterile înţelegerii mele, o întamplare careia nu-i puteam da de rost. Ma zgandarea faptul ca fata parea a ma socoti pe mine bun de aratat la panorama, trecand cu vederea ca ea era mult mai indicata decat mine. Ce sa spun, pentru o fiinţa atat de frageda, se arata de o marinimie uimitoare şi mi-a dat mult de gandit. Am mers mai departe, plutind ca prin vis.
Cand ne apropiaram de oraş, se ivira unele semne de viaţa. Din cand în cand, treceam prin faţa vreunui bordei prapadit, acoperit cu stuf, avand în preajma mici ogoare şi petece de gradina, cultivate ca vai de lume.
Ni se aratara şi oameni, barbaţi vanjoşi, cu plete laţoase şi neţesalate, ce le atarnau peste ochi şi-i faceau sa semene cu dobitoacele. Şi ei, şi femeile lor, purtau mai toţi camaşi din panza groasa de in, ce le treceau peste genunchi, iar în picioa¬re aveau un fel de opinci grosolane. Mulţi aveau cate o zgarda de fier. Baieţaşii şi fetiţele umblau goi puşca – dar nimeni nu parea sa se mire. Cu toţii se zgaiau la mine, îndrugau cate ceva, dadeau fuga în colibe şi-şi chemau tot neamul ca sa caşte gura ca la urs. Dar nici unul nu-l baga în seama pe însoţitorul meu, decat doar ca sa-l salute cu plecaciune, neca-patand nici un raspuns pentru osteneala.
În oraş se aflau cateva case de piatra mai aratoase, dar fara ferestre, prefirate prin salbaticia de bordeie acoperite de stuf. Strazile erau nişte biete ulicioare, întortocheate şi nepietruite. Haite de caini şi puzderie de copii goi se jucau la soare, dand locului viaţa şi larma. Porcii scurmau pamantul, grohaiau şi se faţaiau de colo pana colo, grozav de mulţumiţi, iar o scroafa se balacea într-o baltoaca puturoasa, drept în mijlocul caii principale, şi îşi alapta urmaşii. Deodata, rasu¬nara sunetele îndepartate ale unei fanfare militare, apoi sunetele se apropiara din ce în ce. De dupa o cotitura se ivi o cavalcada falnica, şerpuind în soare şi luandu-mi ochii cu coifurile-i stralucitoare, cu panaşe şi zale scanteietoare, cu flamuri fluturande, cu tunicile acelea scurte, facute din brocarturi scumpe, cu valtrapurile bogate ale cailor, şi cu suliţe aurite la varf – facandu-şi vitejeşte drum prin noroaie, printre porci şi printre ţanci goi şi cainii care se zbenguiau prin faţa colibelor pricajite. Ne luaram şi noi dupa acest alai, apucand pe o ulicioara întortocheata, apoi pe alta, urcand şi iar urcand pana ce ajunseram, în cele din urma, pe creasta dealului, batuta de vanturi, unde se înalţa castelul cel uriaş. Îndata se auzi un schimb de chemari din trambiţe, iar dupa aceea calareţii parlamentara cu ostaşii, care strajuiau pe ziduri, îmbracaţi în zale şi cu coifuri, învartindu-se de colo pana colo, cu halebarda la umar, sub falfaitul flamurilor, care aveau pe ele chipul unui balaur fioros. Apoi, porţile cele mari se dadura în laturi, podişca mişcatoare se lasa în jos şi capetenia cavalcadei intra în cetate, pe sub arcadele încrun¬tate. Paşind în urma lor, curand ne aflaram şi noi într-o curte mare şi pietruita, cu turnuri şi turnuleţe ce se înalţau în vazduhul azuriu pe toate patru laturile. Împrejurul nostru, toţi descalecau şi începeau sa-şi faca temenele, iscandu-se multa tevatura şi alergatura încoace şi încolo şi o vesela vanzoleala de culori ce se mişcau şi se amestecau, toate acestea alcatuind o larma, o învalmaşeala şi o zapaceala din cele mai placute.

CAPITOLUL II
Curtea regelui Arthur

Cum îmi veni la îndemana, ma dadui mai la o parte şi batui pe umar un moşneag care îmi parea un om de rand, întrebandu-l cu plan şi în mare taina:
— Amice! Fii bun şi spune-mi: eşti de la ospiciu ori ai venit pe aici doar în vizita? Poate vrei sa vezi pe cineva?
Ma privi prosteşte şi zise:
— Maica Precista, marite cavaler, înspre nefireasca soco¬tinţa pare-mi-se a-ţi cata vorbele…
— Lasa, i-am spus. Vad bine ca eşti un pacient de pe aici.
Ma departai de dansul, chibzuind şi cautand sa dau peste un om în toate minţile, care sa ma lumineze. Peste cateva clipe, crezui ca am dat peste un astfel de om, aşa ca-l trasei mai la o parte şi-i şoptii la ureche:
— Oare nu l-aş putea vedea o clipa pe gardianul-şef, doar o clipa?
— Rogu-va, nu ma smintiţi!
— Cum? De ce sa te smintesc?
— Nu ma stingheriţi de la treaba, daca va sunt mai pe plac vorbele acestea. Apoi îi dadu înainte, spunandu-mi ca este ajutor de bucatar şi n-are vreme de flecarit, deşi alta data i-ar face mare placere, ba chiar l-ar unge la inima daca ar afla de unde mi-am facut rost de asemenea straie. Plecand, el îmi arata cu degetul un flacau, spunandu-mi ca acesta n-are nici o treaba şi este tocmai nimerit pentru ce cautam eu. Fara îndoiala ca şi flacaul se uita dupa mine. Era un baiat subţiratic şi zvelt, îmbracat într-un tricou de culoarea racului, ce-l facea sa semene cu un morcov îngemanat. Restul veşmintelor îi erau din matase albastra, cu dantele gingaşe şi tot felul de zorzoane. Avea plete lungi şi balaie şi purta pe cap o tichie de atlaz roz-alb, cu pana, trasa ştrengareşte pe-o ureche. Dupa privirile ce le arunca parea baiat de viaţa, iar dupa înfaţişare tare mulţumit de sine. Era dragalaş sa-l pui în rama, nu alta. Baiatul se apropie, ma cerceta din cap pana în picioare, cu o curiozitate plina de zambete şi neobrazare. Îmi spuse ca ma cauta cu dinadinsul şi ma încunoştinţa ca este paj.
— Las-o încolo – îi zisei – ce-i aia paj? Ai grija pajiştilor, ca sa tai frunze la caini?
Cuvintele erau cam tari, recunosc, dar intrase strechea în mine. Totuşi, cuvintele mele nu-l atinsera catuşi de puţin. Parca nici nu-i trecea prin cap ca-l jignisem. În timp ce ne plimbam, vorbea şi radea fericit şi nepasator, aşa cum sunt îndeobşte baieţandrii, şi numaidecat ne împrieteniram la toarta. Îmi punea tot soiul de întrebari despre mine şi despre straiele mele, dar nici n-aştepta sa-i raspund, palavragind mai departe, de parca ar fi uitat ca-mi pusese întrebarea. Toate astea pana ce, în treacat, îmi spuse ca s-a nascut la începutul anului 513.
La auzul acestor vorbe ma trecura nişte fiori de gheaţa, chiar prin şira spinarii. Ma oprii şi-i zisei, cu un glas cam stins:
— Mi se pare ca nu am auzit prea bine. Mai spune-mi o data – şi mai rar: ce an zici ca era?
— 513!
— 513? Pari mai tanar! Zau, dragul meu, ţine seama ca ai a face cu un biet strain, fara prieteni pe aici. Fii sincer şi nu-ţi bate joc de mine. ia spune-mi: eşti în toate minţile?
Ma asigura ca este.
— Da oamenii de aici sunt şi ei în toate minţile?
Îmi zise ca da.
— Va sa zica nu suntem la ospiciu? Vreau sa spun, acolo unde sunt aduşi nebunii pentru a fi lecuiţi?
Îmi zise ca nu.
— Ei, comedie, atunci sa ştii ca ori eu sunt smintit, ori mi s-a întamplat ceva la fel de groaznic ca şi sminteala. Ia spune-mi acum, pe faţa şi cinstit, unde ma aflu?
— La curtea regelui Arthur.
Aşteptai o clipa, lasand ca ideea asta sa ma patrunda şi sa ma zgalţaie bine, apoi îi zisei:
— Şi, ma rog, dupa cate ştii tu, în ce an ne aflam acuma?
— În anul 528, ziua de 19 iunie.
Îmi simţii inima zdrobita de jale şi abia îi putui şopti:
— Gata. S-a zis! N-o sa-mi mai revad niciodata prietenii – niciodata. Trebuie sa treaca mai bine de o mie trei sute de ani pana sa se nasca.
Fara sa ştiu anume pentru ce, îi dadui totuşi crezare. Sim¬ţeam ceva în mine care era pornit sa-i dea crezare – poate conştiinţa mea, daca se putea vorbi de aşa ceva. În schimb, raţiunea mea refuza sa creada cele ce îmi spunea flacauaşul. Într-adevar, raţiunea pe data începu sa mi se razvrateasca şi sa protesteze. Era şi firesc. Şi eu nu mai ştiam cum s-o potolesc. Îmi dadui seama ca marturiile celorlalţi oameni de acolo nu-mi vor sluji la nimic, caci raţiunea era gata sa-mi spuna ca ei sunt smintiţi şi le-ar fi respins marturiile, lasandu-ma mai departe în dubiu. Dar deodata, ca prin farmec, gasii cheia. Ştiam ca singura eclipsa totala de soare, din prima jumatate a veacului al VI-lea, se produsese la 21 iunie 528, anno do¬mini, stil vechi şi începuse la ora 12 şi 3 minute, ziua. Ştiam, de asemenea, ca nu se prevazuse nici o eclipsa totala de soare în anul care, pentru mine, era cel adevarat – adica anul 1879. Deci, daca reuşeam sa-mi stapanesc neliniştea şi curiozitatea, ferindu-le sa-i vina de hac bietei mele inimi – şi asta numai timp de patruzeci şi opt de ore, de-aici înainte – aveam putinţa de a ma încredinţa daca flacauaşul spunea sau nu adevarul.
De aceea, fiind un om practic din Connecticut, mi-am alungat din minte toata îndoiala, aşteptand ziua şi ceasul soro¬cit, iar pana atunci mi-am zis ca-i mai bine sa ma ocup de împrejurarile în care ma aflam. Asta – ca sa trag toate foloasele de pe urma lor, şi înca în modul cel mai rentabil. Fiecare lucru la randul lui: asta mi-i deviza. Trebuie sa-ţi joci cartea pana-n panzele albe, chiar daca ai în mana doar perechi şi-un valet. De aceea, am luat imediat doua hotarari, zicandu-mi: daca ma aflu tot în secolul al XIX-lea şi sunt printre nebuni, neputand scapa de ei, atunci trebuie sa fac aşa ca sa învart pe degete întreg ospiciul şi sa ştiu tot ce se petrece aici; daca, dimpotriva, ma aflu într-adevar în secolul al VI-lea, cu atat mai bine: nici ca se poate o ocazie mai avantajoasa pentru mine. Straşnic prilej de combinaţii şi învarteli, în cazul asta. Ei, da, în cazul asta, ma faceam forte ca în trei luni sa pun stapanire pe întreaga ţara, caci, pe buna dreptate – îmi ziceam eu – eram omul cel mai cult din regat, cu un avans de mai bine de o mie trei sute de ani asupra celorlalţi. Aşa mi-am zis, ca doar eu nu sunt un farţingau care-şi pierde vremea, mai ales dupa ce am luat o hotarare şi am gasit o treaba de pus la cale. Astfel ca i-am spus pajului:
— Asculta, dragul meu Clarence – te pomeneşti ca aşa te cheama! – te-aş ruga sa ma pui niţeluş la curent cu cele ce se petrec pe aici. Daca nu te superi, cum se numeşte aratarea care m-a adus pe mine aici?
— Vorbeşti de stapanul meu şi al domniei tale? Iaste viteazul cavaler şi marele lord sir Kay, comisul, frate de lapte cu prea înalţatul nostru crai.
— Foarte bine! Da-i înainte şi spune-mi tot.
Mi-a înşirat o poveste lunga, dar partea care prezenta un interes imediat pentru mine era urmatoarea: baiatul susţinea ca eu sunt prizonierul lui sir Kay şi ca, la vremea cuvenita, potrivit datinei, voi fi azvarlit într-o temniţa înspaimantatoare şi ţinut acolo la tain de paine şi apa, pana ce ma vor rascumpara prietenii – daca nu cumva voi putrezi mai înainte. Am priceput ca cea de a doua ipoteza avea şanse mai serioase, dar nu mi-am pierdut vremea cu socoteli de astea, ştiind ca orice clipa este foarte preţioasa. Pajul îmi mai spuse ca la ceasul acela cina era tocmai pe sfarşite, în sala cea mare, şi ca îndata ce vor începe conversaţiile şi zaiafetul, sir Kay va da porunca sa fiu adus acolo ca sa ma arate regelui şi iluştrilor sai cavaleri, care cu toţii şed în jurul Mesei Rotunde. Sir Kay se va fali cu isprava de a fi pus mana pe mine şi va umfla puţintel lucrurile. Ar însemna însa ca n-am cei şapte ani de-acasa daca l-aş corecta cumva; ba mi-aş primejdui şi mai mult capul. Dupa ce se va ispravi cu aceasta prezentare a mea, zdup! – în temniţa. Clarence ma asigura ca va gasi totuşi mijlocul sa ma viziteze din cand în cand, ca sa ma îmbarbateze, şi ma va ajuta sa dau de veste prietenilor.
Asta-i buna! Sa dau de veste prietenilor! Îi mulţumii în sec, ca – de! – n-aveam încotro. În clipa aceea, se ivi un lacheu care ma anunţa ca sunt chemat şi Clarence ma con¬duse înauntru, tragandu-ma mai la o parte şi aşezandu-se langa mine.
Ce sa va spun! Era un spectacol tare curios şi interesant. Ma pomenisem într-o sala uriaşa şi destul de goala – da, goala şi plina de contraste izbitoare. Te uimea cat de înalta era! Atat de înalta, încat flamurile atarnate de grinzile şi barnele arcuite parca pluteau în lumina asfinţitului. La cele doua capete ale salii, sus de tot, se zarea cate o galerie cu balustrada de piatra, într-una şezand muzicanţii, într-alta nişte femei înveşmantate în culori pestriţe, care te lasau cu gura cascata. Pardoseala era din lespezi mari de piatra, alcatuind patrate albe şi negre. Vremea o tocise de atata umblet şi avea nevoie de reparaţii. Cat despre podoabe, zau daca gaseai ceva ca lumea, deşi pe pereţi atarnau cateva tapiserii uriaşe, socotite probabil opere de arta. Înfaţişau scene din batalii şi caii semanau grozav cu cei pe care copiii îi plasmuiesc din hartie sau îi plamadesc din turta dulce. Oamenii din tapiserii purtau nişte platoşe solzoase, iar solzii erau închipuiţi prin nişte gaurele, aşa încat pareau aidoma unor pesmeciori muiaţi în punch. Se mai afla acolo un camin destul de încapator ca sa poţi face un bivuac într-însul, iar parţile laterale şi creştetul caminului, întocmite din piatra înflorata, aveau înfaţişarea unor porţi de catedrala. Oşteni de straja, cu platoşe şi coifuri, neavand alta arma decat halebarda, stateau de-a lungul pereţilor, încremeniţi ca nişte statui, şi chiar aşa aratau.
În mijlocul acestei pieţi publice, cu arcade şi bolţi, se lafaia o masa de stejar, careia i se zicea Masa Rotunda. Era cuprinzatoare cat arena unui circ şi în jurul ei şedeau puzderie de oameni, îmbracaţi în culori atat de pestriţe şi batatoare la ochi, încat te apuca durerea de cap, numai cat te uitai la ei. Îşi pastrau pe cap palariile împanoşate şi numai cand vreunul dintre danşii voia sa se adreseze direct regelui îşi ridica niţeluş palaria, exact în clipa în care începea sa vorbeasca.
Îndeletnicirea de capetenie le era bautura. Beau din nişte coarne de bou, iar cate unii mai morfoleau bucaţi de paine sau rodeau oasele ciozvartelor. Caini erau berechet, în medie cate doi de fiecare cap de om, şi potaile stateau la panda pana li se arunca cate un os pe care vreun comesean îl ispravise de ros. Sa fi vazut cum se repezeau dulaii în iureş dupa os! Veneau val-vartej, în brigazi şi divizii, încaierandu-se în lege şi umpland tot locul cu învalmaşeala lor tumultuoasa. Vedeai numai capete care se înfigeau asupra prazii, trupuri învartejite şi cozi fluturande. Furtuna de latraturi şi schelalaituri acoperea un rastimp toate conversaţiile convivilor, ceea ce nu era nici o paguba, caci bataliile javrelor se dovedeau mult mai intere¬sante. Uneori, barbaţii se ridicau în picioare ca sa priveasca mai bine şi puneau ramaşaguri, iar femeile şi muzicanţii se aplecau peste balustrada în acelaşi scop. Din cand în cand, frematau cu toţii de desfatare. În cele din urma, dulaul învin¬gator se tolanea tihnit, cu prada între labe, maraia şi rodea osul, manjind cu grasime pardoseala, aşa cum faceau în alte parţi înca vreo cincizeci de dulai. Iar restul curtenilor se întor¬ceau la îndeletnicirile şi desfatarile de mai înainte.
Îndeobşte, dupa vorba şi port, oamenii aceştia pareau gra¬ţioşi şi curtenitori şi lesne puteai observa atenţia şi seriozitatea cu care ascultau ei ori de cate ori li se povestea ceva, indiferent ce – fireşte, în pauzele dintre bataliile dulailor. La fel de vadit era ca ei alcatuiau o liota de oameni copilaroşi şi nevinovaţi, trantind cele mai sfruntate minciuni. Şi asta cu cea mai blajina şi mai cuceritoare naivitate, fiind bucuroşi şi gata oricand sa asculte – la randul lor – minciunile altora, ba chiar sa le şi creada. Nu-ţi venea uşor sa ţi-i închipui amestecaţi în fapte crude şi înfricoşatoare şi, totuşi, ei îndrugau la poveşti în care pomeneau ca nimica de varsari de sange şi de cazne – şi asta cu o desfatare atat de sincera, încat ma faceau şi pe mine sa uit de a ma mai înfiora.
Am vazut ca nu eram singurul prizonier de-acolo. Sa fi fost înca vreo douazeci, daca nu mai mult. Nenorociţii! Cei mai mulţi dintre danşii fusesera aşa de schilodiţi, ciumpaviţi şi stalciţi, ca te lua groaza vazandu-le pe par, pe faţa şi pe veşminte, sangele închegat în zganci şi zgrunţuri negre. De buna seama ca mai erau cotropiţi de grele dureri şi sufereau din pricina istovirii, a foamei şi setei. Şi nimeni nu se îndurase macar sa le spele ranile şi nu îi miluise cu vreun balsam alinator. Totuşi, nu-i auzeai deloc gemand sau vaicarindu-se şi nu-i vedeai dand semne de nelinişte sau cartind cat de cat. Fara sa vreau, ma napadi gandul: „Nemernicii! Cand le-a venit la îndemana, s-au purtat şi ei la fel cu alţii! Acum, le-a venit randul şi nu se aşteapta la un tratament mai bun, aşa ca resemnarea lor filozofica nu este dovada vreunei pregatiri sufleteşti, a vreunei tarii intelectuale, a vreunui raţionament, ci doar o simpla rezistenţa animalica. Sunt ca nişte piei-roşii albe!”

CAPITOLUL III
Cavalerii Mesei Rotunde

Sporovaiala de la Masa Rotunda consta mai mult din monologuri – un soi de dari de seama asupra aventu¬rilor în care fusesera capturaţi prizonierii, iar prietenii şi susţinatorii acestora, ucişi şi jefuiţi de cai şi armuri. Îndeobşte – pe cat mi-am putut da eu seama – aventurile acelea, pline de omoruri, nu erau expediţii întreprinse pentru a razbuna jigniri, nici pentru a pune capat unor vechi certuri sau unor neînţelegeri iscate din senin. Nu! De obicei erau nişte sim¬ple dueluri între straini – dueluri între oameni care nici macar nu fusesera prezentaţi unul altuia şi între care nu exista nici o pricina de jignire. Este drept ca de multe ori îmi fusese şi mie dat sa vad cum doi baieţi, care nu se cunoşteau şi se întalneau doar din întamplare, se ameninţau într-un glas: „Las ca-ţi arat eu ţie! Am sa te zvant în batai!” şi treceau pe loc la fapte. Pana atunci însa, îmi închipuisem ca astea se întampla doar între copii, fiind tocmai semnul şi dovada copilariei. Dar iata ca acolo dadusem peste cogeamite galigani – oameni în toata firea – care se ţineau de asemenea ispravi şi se faleau cu ele, chiar cand îmbatraneau. Totuşi, era ceva foarte simpatic în fiinţele acelea cu suflet simplu, ceva atragator şi placut; mi se parea ca nu gaseşti în gradiniţa aceea de copii, ca sa zic aşa, nici atatica creier cat îi nevoie pentru momeala de la undiţa. Dupa catva timp, însa, nici nu te mai sinchiseai, caci îţi dadeai seama ca într-o astfel de societate nici nu-i nevoie de creier şi daca oamenii ar fi avut creier – asta le-ar fi încurcat, stanjenit şi chiar stricat simetria vieţii lor şi poate le-ar fi facut imposibila existenţa.
Mai de pe fiecare chip desprindeai o nobila barbaţie. Pe unele vedeai chiar o anumita distincţie şi blandeţe, care înlatu¬rau clevetirile rautacioase şi le faceau sa amuţeasca. În ţinuta cavalerului caruia îi ziceau sir Galahad, staruiau o bunatate şi o puritate nespus de nobile, de asemenea şi în înfaţişarea regelui, iar mareţie şi prestanţa gaseai în statura uriaşa şi în portul trufaş al lui sir Launcelot al Lacului.
Tocmai în clipa aceea se petrecu un incident, aţintind toate privirile asupra acestui sir Launcelot. La semnul facut de un fel de maestru de ceremonii, şase sau opt dintre prizo¬nieri se ridicara, venira în grup şi îngenuncheara pe daliile de piatra şi ridicandu-şi braţele înspre galeria unde se aflau doamnele, se rugara a li se îngadui sa vorbeasca reginei. Doamna, care şedea la locul cel mai de vaza, în buchetul acela de femei înghesuite ca la o expoziţie de flori şi cusaturi ţaraneşti, încuviinţa din cap. Atunci purtatorul de cuvant al prizonierilor declara ca el şi cu semenii lui sunt în mainile ei, întru iertare, rascumparare, captivitate sau moarte, şi ca aşa cum va hotarî dansa, dupa bunu-i plac, aşa va fi. Îi mai spuse ca ei o faceau la porunca lui sir Kay, comisul, ai carui prizo¬nieri erau, întrucat el îi învinsese pe campul de lupta într-o batalie crancena şi asta singur, numai prin taria şi vitejia lui.
Mirarea şi uimirea se aşternura pe feţele tuturor celor din sala. Zambetul plin de recunoştinţa al reginei pieri la auzul numelui lui sir Kay. Regina parea tare dezamagita. Pajul îmi şopti la ureche, pe un ton şi cu cuvinte de curata batjocura:
— Aolio! tocmai sir Kay! O, cat iaste fara de cale şi fara de cuviinţa! Sa fiu albie de porci, daca iaste cu putinţa una ca asta! Doua mii de ani, se va cazni înca necurata scornire a oamenilor ca sa-l blagosloveasca pe comis cu o asemenea basna!
Toate privirile îl iscodira aprig pe sir Kay, dar el fu la înalţime. Se ridica şi îşi juca ca un maestru cartea – şi lua toate levatele. Spuse ca va povesti întocmai cele petrecute, fara sa puna nimic de la el.
— Iara de veţi chibzui ca se cade cuiva cinstire şi slava pentru ispravile acestea – zise el – atunci cinstire şi slava veţi harazi aceluia carele iaste cel mai vartucios, viteazul ale carui maini au purtat pavaza şi au taiat cu paloşul pre neprietenii creştinataţii, iara acesta nu-i altul decat însuşi cavalerul care şade colo! Şi, spunand acestea, îl arata pe sir Launcelot. Zau, i-a lucrat în foi de viţa şi bine le-a facut!
Apoi, sir Kay îşi urma povestirea şi le spuse cum sir Launcelot, în cautare de aventuri – cu puţina vreme înainte – ucisese dintr-o singura lovitura de spada şapte uriaşi şi dez¬robise o suta patruzeci şi doua de fecioare. Dar sir Launcelot nu s-a mulţumit cu atata şi, cautand alte aventuri, a dat peste dansul (sir Kay), care se lupta deznadajduit cu noua cavaleri straini şi pe loc el a luat pe seama sa lupta şi i-a înfrant pe toţi cei noua. Şi le mai povesti cum, în noaptea aceea, sir Launcelot se trezi, fara sa faca vreun zgomot, şi îşi puse platoşa lui sir Kay, luandu-i şi calul şi o porni în ţari îndepartate, unde învinse şaisprezece cavaleri într-o crancena batalie şi pe alţi treizeci şi patru într-alta. Şi pe toţi aceştia, ca şi pe primii noua, îi puse sa jure ca vor veni calari, de duminica Rusaliilor, la curtea regelui Arthur şi se vor preda în mainile reginei Guenever, drept prizonieri ai comisului sir Kay, prada a vite¬jiei sale cavalereşti. Şase din ei se şi aflau acolo, iar restul aveau sa soseasca de îndata ce li se vor tamadui ranile mai grave.
Ce sa spun – era înduioşator s-o vezi pe regina roşind şi zambind, parand totodata stanjenita şi fericita şi aruncandu-i pe furiş lui sir Launcelot nişte ocheade, pentru care în Ar¬kansas pun capul ca handralaul ar fi primit nişte gloanţe în ceafa.
Toata lumea lauda vitejia şi marinimia lui sir Launcelot. Numai eu eram buimac cu totul, afland cum un singur om fusese în stare sa bata şi sa captureze atatea batalioane de luptatori antrenaţi. I-am spus-o şi lui Clarence, dar fluşturaticul ala, care n-avea nimic sfant într-însul, îmi zise doar atata:
— Daca sir Kay ar fi avut ragaz sa mai dea de duşca un burduf de vin acru, ar fi încarcat şi mai dihai socoteala.
M-am uitat la paj plin de mandrie, vazand cum i se aşterne pe faţa norul unei adanci desperari. Catand încotro şi-a aţintit el privirea, zarii un moşneag tare batran, cu barba alba, purtand o mantie neagra, ce i se revarsa în falduri. Batranul se ridicase şi acum statea în faţa mesei, clatinandu-se pe picioarele-i şubrede, leganandu-şi încet capul stravechi şi masurand pe comeseni cu ochii sai apoşi şi rataciţi. Suferinţa întiparita pe chipul pajului se putea desluşi şi pe feţele tuturor mesenilor, caci cu toţii luara înfaţişarea unor fapturi necuvantatoare, care ştiu ca trebuie sa îndure totul, fara a scoate macar un gemet.
— Maica Precista, iaraşi va sa dam ascultare – suspina baiatul – aceleiaşi basne din babalac, ce pogoara uratul preste suflet. De mii de mii de ori, îndrugat-a dumnealui – paclişitul – aceleaşi cuvinte şi cata vreme fi-va traitor le va mai îndruga, de verice data îşi va umple burduhoiul şi va porni umbletul fara sfarşit al scornelilor. Dar-ar bunul Dumnezeu sa mor decat sa mai apuc o zi ca aceasta!
— Cine e?
— Merlin, cel preste sama de mincinos şi neîntrecut în vrajitorii. Ieşi-i-ar veleatul odata, plata pentru uratul ce ni-l prefira în suflet cu aceasta singura poveste, poftorita şi raspoftorita! Dara lumea se spaimanta de dansul, ca are, la vrere şi porunca, furtunile şi fulgerile şi pre toţi diavolii, care vor fi fiind în iad, iara daca nu ar fi aşa, apoi de multa vreme i s-ar fi scos maruntaiele ca sa se ajunga pana la povestirea aceasta şi s-o dea de pamant, facand-o praf şi pulbere! Mereu a fost zicand basna aceasta, precum ca despre altul ar face vorbire, prefacandu-se a fi prea sfiicios spre a-şi aduce proslavire singur – trazni-l-ar toate afuriseniile şi apuca-l-ar toate nevoile! Prietene, fii bun şi trezeşte-ma cand va suna stingerea!
Baiatul îşi puse capul pe umarul meu, facandu-se ca doarme. Hodorogul îşi începu povestea, iar peste cateva clipe flacaul adormi cu adevarat. La fel paţira potaile şi curtenii, lacheii şi puzderia de oşteni. Glasu-i haraitor haraia într-una. De peste tot, se pornira sforaiturile, însoţind pe povestitor, ca un acompaniament înfundat şi în surdina al unor instrumente de suflat. Unora le cazura capetele peste braţele încrucişate, iar alţii îşi dadura capul pe spate, ramanand cu gura cascata şi slobozind prin somn, fara de voie, nişte melodii farnaite. Muştele zbarnaiau şi pişcau nestingherite. Şobolanii roiau din sute de borte şi foiau prin sala, ca la ei acasa, ba unul şedea cocoţat ca o veveriţa pe capul regelui, ţinand o bucaţica de branza în labuţe, ronţaind-o şi prefirand firimiturile pe obrazul mariei sale, cu o naiva şi neruşinata lipsa de respect. Era o scena tihnita şi odihnitoare pentru ochii obosiţi şi sufletele întristate.
Iata cam cum venea povestea batranului:
— Purces-au craiul şi Merlin şi au mers pana le-a ieşit în cale un schivnic, carele om sfant şi vraci fara seaman era. Iara schivnicul, cercetandu-i ranile, bune leacuri i-au dat, drept care craiul poposit-au acolo trei zile, tamaduindu-şi ranile şi învrednicindu-se a calari şi a îmbla. Şi iara purces-au la drum. Iara pe cand calareau, a fost zicand Arthur, craiul: Nu am paloş! Atata paguba – raspuns-a Merlin – afla ca prin preajma iaste un paloş carele al mariei-tale va fi, daca ne taste puterea! Şi mai calarira pana ajunsera la un lac cu apa limpede şi întins tare, iara în dricul lacului zarit-au Arthur un braţ de om, carele învaluit în panza alba era, iara mana braţului întin¬dea un paloş minunat! Iaca – grait-a Merlin – colo e paloşul de care datu-ţi-am de ştire! Într-acestea, zarit-au amandoi o jupaniţa mergand pe luciul lacului. Au ce soi de jupaniţa iaste? întrebat-a craiul Arthur. E zana lacului – raspuns-a Merlin – iara în adancul apei zace o stanca şi înlauntrul ei iaste un lacaş, cum nu-i altul pre lume, numai din podoabe şi podoabe. Şi zana va veni la tine, aciiş, iara tu dulce la cuvant sa fii, ca sa-ţi daruiasca paloşul. Dupa aceea, veni şi zana catre Arthur, zi buna dandu-i, iara el la fel. Domniţa – grait-a Arthur – ce paloş iaste acela, pe care, colo în lac, un braţ îl întinde deasu¬pra apei?! Al meu aş vrea sa fie, ca paloş eu nu am! Tu, Arthur, marite craiule – a fost zicand zana – afla ca al meu iaste paloşul, iara de mi-i harazi la vreme darul de care am trebuinţa, al tau va fi paloşul! Credinţa mi-e chezaşa – zis-a atunci Arthur – ca orice dar îmi vei cere, îndata ţi-l voi aduce! Prea bine – grait-a zana – ia luntrea aceea, vasleşte pana acolo şi ia-ţi paloşul, dara şi teaca lui sa n-o laşi, iara eu ţi-oi cere darul, cand va veni sorocul. Descalecat-au atunci craiul Arthur şi Merlin, au legat caii de nişte copaci şi – ţuşt! – au paşit în luntre, iara cand au ajuns la paloş, craiul Arthur a tras de cel maner şi l-a luat cu sine. Iara braţul a pierit în adanc, cu mana cu tot, şi ei au ajuns la mal şi au pornit de-a-ncalarelea înain¬te. Curand dupa aceea, craiul Arthur a zarit o mandreţe de foişor. Ce iaste cu foişorul acesta? Raspuns-a Merlin: „Iaste al cavalerului cu care te-ai lovit acum în urma, sir Pellinore, dara el nu-i aici, ci iaste dus ca sa se înfrunte cu un alt cavaler de-al tau, acela caruia îi zice Egglame. S-au taiat cu sabiile, dara la urma Egglame şi-a întors de catre el faţa şi a luat-o la goana, caci altmintrelea aţa la moarte l-ar fi tras, iara celalalt l-a gonit pana la Carlion, aşa ca-l vom întalni acuma la drumul mare. Voroave foarte pre voia gandului meu ai grait – zis-a Arthur- ca acuma am paloş şi merg sa îl tai, plinind pedeapsa. Marite doamne – grait-a Merlin – nu se cade, caci cavalerul iaste prea istovit de lupta şi goana, cat nu-ţi va fi spre slava sa îl înfrunţi, iara pe potriva lui nu-i gasi alt cavaler traitor pre lume. Întru aceasta, sfatul meu iaste a-l lasa slobod sa treaca, iara curanda vreme va sta el viteaz cu inima mare în slujba şi ajutorul tau şi feciorii lui aşijderea, dupa ce i se va curma firul vieţii. Veni-va ziua aceea şi bucuros vei fi sa-i dai pe sora ta, spre a se însoţi cu ea. Raspuns-a Arthur: Cand îl voi zari, voi face precum m-ai povaţuit. Apoi, craiul Arthur şi-a privit paloşul, veselindu-se de taiş. Au care dintre ele ţi-a caşunat mai multa bucurie – zis-a Merlin – paloşul ori teaca? Mai bucuros sunt de paloş, raspuns-a Arthur. Gand fara socotinţa! – a fost zicand Merlin – caci teaca preţuieşte înzecit cat spada şi, afla de la mine, daca ai teaca aceasta asupra-ţi, nicicand nu vei sangera şi nicicand sabia duşmanilor în tine nu se va încrunta! Întru aceasta, ţine de-a pururi cu tine teaca! Calarit-au mai departe catre Carlion, iara în drum l-au întalnit pe sir Pellinore, dara Merlin a urzit asemenea vraja încat Pellinore nu l-a vazut de fel pe crai şi a trecut pe langa dansul fara a grai ceva. Ma minunez foarte – zis-a craiul Arthur – ca sir Pellinore nu s-a învrednicit sa-mi graiasca! Sire – raspuns-a Merlin – nici pomeneala sa te fi zarit, ca altfel n-ai fi scapat lesne de dansul. Şi aşa ajuns-au la Carlion, unde cavalerii regelui se veseleau în voie. Iara cand cinstitele feţe au auzit de vitejiile sale, tare s-au minunat ca singur se primejduieşte într-alta şi îşi aratara mulţumirea de a fi supt un asemenea carmuitor, care îşi pune viaţa în primejdie ca orice cavaler de rand.

CAPITOLUL IV
Sir Dinadan cel hatru

Mie, unul, mi s-a parut ca minciunile acelea gogonate, cu iz arhaic, fusesera povestite cat se poate de simplu şi de frumos. E drept ca auzisem o singura data poves¬tea lui Merlin – şi asta joaca mare rol. Fara îndoiala ca le placuse şi celorlalţi, cand fusese nou-nouţa.
Hatrul de sir Dinadan fu primul care se trezi şi curand îi scula şi pe ceilalţi cu o farsa care dovedi destul prost gust. Lega cateva cani de tinichea de coada unui caine şi-i dadu drumul, iar cainele înnebunit de groaza, se învarti prin sala, cu toata haita urland dupa el. Potaile loveau şi tranteau tot ce le ieşea în cale, facand un balamuc în toata legea. Se isca o zarva şi un taraboi de-ţi spargeau urechile şi toţi cei de faţa rasera pana le dadura lacrimile, iar unii cazura de pe jilţuri şi se tavalira pe jos, nemaiputand de încantare. Erau aidoma unor copii. Sir Dinadan se simţea atat de mandru de aceasta isprava, încat nu se putea stapani de a nu repeta întruna, pana la nesaţ, cum îi trecuse prin cap ideea aceasta nemuritoare. Şi, aşa cum se întampla cu toţi umoriştii de soiul sau, el nu-şi conteni rasul nici dupa ce lumea cealalta se potolise de mult. Era atat de înfierbantat, încat se hotarî sa ţina un discurs – fireşte, un discurs umoristic. Cred ca în viaţa mea n-am auzit atatea glume vechi şi rasuflate, carpite laolalta. Era mai rau decat mascaricii, mai rau decat clovnii de la circ. Mi se parea groaznic de trist sa stau acolo, cu o mie trei sute de ani înainte de a ma fi nascut, şi sa ascult iar aceleaşi biete glume, uscate şi mancate de viermi, care ma scoteau din sarite cand eram copil, cu o mie trei sute de ani mai tarziu. Asta mai ca m-a convins ca-i o adevarata minune sa faci o gluma noua. Toata lumea radea de vechiturile acelea – dar aşa face întotdeauna lumea, şi am remarcat-o cu veacuri mai tarziu. Bineînţeles ca hulitorul – adica pajul – nu radea. Nu, el le lua în batjocura, caci nu avea nimic sfant într-însul. Îmi spuse ca majoritatea glumelor lui sir Dinadan erau putrede, iar restul împietrite. Îi raspunsei ca „împietrite” merge, fiindca socoteam şi eu ca singura metoda potrivita pentru a clasifica varstele impu¬natoare ale catorva din glumele acelea era sa le oranduieşti pe ere geologice. Ideea aceasta nu trezi însa nici un ecou în mintea baiatului, fiindca geologia nu fusese înca inventata. Totuşi, i-am ţinut minte remarca şi am planuit sa ridic întreaga societate la un nivel de cultura cat mai înalt, daca voi reuşi s-o scot eu însumi la capat. N-are rost sa arunci la gunoi bunatate de marfa, numai fiindca piaţa nu-i coapta pentru ea.
Apoi, sir Kay se ridica şi puse în mişcare maşinariile morii sale de poveşti, întrebuinţandu-ma drept combustibil. Sosise momentul sa fiu serios şi am fost la înalţime. Sir Kay povesti cum m-a întalnit într-o ţara îndepartata, locuita de nişte barbari care purtau cu toţii aceleaşi veşminte caraghioase ca şi mine – veşminte vrajite, menite sa-l apere pe cel care le purta de orice lovitura data de vreo mana omeneasca. El însa nimicise puterea vrajii, cu ajutorul unei rugaciuni, îi ucisese pe cei treisprezece cavaleri ai mei, dupa o batalie de trei ceasuri, şi ma luase prizonier, cruţand-mi viaţa, pentru ca asemenea bazdaganie sa fie expusa spre minunarea şi admiraţia regelui şi a curţii. Vorbind despre mine tot timpul, întrebuinţa tot felul de expresii, dintre care cele mai palide erau: „acest uriaş uimitor”, „acest înfricoşator monstru ce-atinge cerul cu capul” şi „acest capcaun, cu colţi şi cu gheare, mancator de oameni”. Ei, ce sa vezi! Toata lumea înghiţea gogoşile astea cu cea mai mare naivitate, nu zambea deloc şi nimeni nu parea sa observe ca persoana mea nu se prea potrivea cu rapoartele acelea umflate. Mai spunea sir Kay cum, cautand sa scap de dansul, am ţaşnit dintr-un şanţ, drept în varful unui copac, înalt de doua sute de coţi, dar el ma doborase cu un bolovan cat o vaca, care îmi „faramase mai toate oasele” şi apoi ma pusese sa jur ca ma voi înfaţişa la curtea regelui Arthur, pentru jude¬cata. În încheiere, ma condamna la moarte, urmand sa fiu executat în dupa-amiaza zilei de 21, şi-i pasa atat de mult de soarta mea, încat se opri din cascat, înainte de a fi hotarat data. în momentele acelea, ma gaseam într-un hal fara de hal. E drept, nu prea eram stapan cu totul pe facultaţile mele mintale, ca sa pot urmari polemica iscata asupra chipului în care era preferabil sa fiu executat, deoarece unii se îndoiau ca aş putea fi ucis, din pricina hainelor mele vrajite. Şi, totuşi, nu purtam decat un costum ca oricare altul, cumparat cu cincisprezece dolari la un magazin de haine gata. Eram însa destul de grijuliu ca sa nu-mi fi scapat un anumit amanunt. Ma refer la termenii pe care îi folosea, în cel mai firesc mod, aceasta falnica adunare, alcatuita din înaltele doamne şi simandicoşii gentlemeni ai ţarii şi care ar fi facut sa roşeasca pana şi pe-o piele-roşie din tribul comanşilor. Nedelicateţea ar fi un epitet prea slab, pentru ceea ce vreau sa spun eu. Şi va rog sa ma credeţi ca citisem şi eu Tom Jones şi Roderick Random, precum şi alte carţi de soiul asta şi ştiam bine ca cele mai de seama doamne şi cei mai de frunte gentlemeni din Anglia nu ramasesera cu mult mai prejos sau chiar deloc în privinţa „decenţii” vocabularului, precum nici în privinţa moravurilor şi a atitudinii, pe care le trada o asemenea vorbire chiar pana acum o suta de ani. Ba, înca pana în secolul nostru, al XIX-lea, în care – la drept vorbind – s-ar putea spune ca şi-au facut apariţia primele mostre de adevarate lady şi adevaraţi gentlemeni ce se pot descoperi în istoria engleza sau europeana. Ia închipuiţi-va, cum ar fi daca Walter Scott, în loc sa puna el dialogurile în gura personajelor sale, le-ar fi îngaduit sa vorbeasca dupa placul lor? În acest caz, Rebecca şi Ivanhoe şi duioasa lady Rowena ar fi avut conversaţii care l-ar face pe oricare vagabond din zilele noastre sa se simta prost. În orice caz, pentru cei care sunt în mod inconştient indelicaţi şi grosolani – toate lucrurile sunt delicate. Supuşii regelui Arthur nu-şi dadeau seama ca sunt indecenţi şi am avut destula prezenţa de spirit ca sa nu le atrag atenţia.
Bieţii de ei, se framantau atata din pricina hainelor mele vrajite, încat rasuflara grozav de uşuraţi, cand, în cele din urma, batranul Merlin înlatura cu o remarca de bun simţ obstacolul de care se poticnisera. El îi întreba de ce au capete atat de seci şi nu le trece prin minte sa ma despoaie. Într-o clipita, am fost gol puşca! Ei, doamne, doamne, cand te gandeşti ca eram singura persoana din sala care nu se simţea la largul ei! Ma comentau toţi cu o nepasare de parc-aş fi fost o varza. Regina Guenever îmi arata un interes la fel de naiv ca şi ceilalţi şi spuse ca în viaţa ei nu mai vazuse picioare ca ale mele. A fost singurul compliment pe care l-am capatat – daca era cumva un compliment.
În cele din urma, eu am fost transportat într-o direcţie, iar primejdioasele mele haine în alta. Am fost zvarlit într-o celula stramta şi întunecoasa, avand drept cina cateva ramaşiţe ca vai de lume, drept culcuş nişte paie umede, iar drept tovaraşie o puzderie de şobolani.

CAPITOLUL V
O buna inspiraţie

Eram atat de obosit, încat nici macar frica n-a fost în stare sa ma ţina treaz multa vreme.
Cand am venit iaraşi la realitate, mi s-a parut ca dormisem o veşnicie şi cel dintai gand mi-a fost: „Ei, ce vis uimitor am avut! Cred ca m-am trezit tocmai la vreme ca sa scap de spanzuratoare, ori de înec, ori de ardere pe rug, ori de ceva în felul asta… Îi mai trag un pui de somn pana ce suna sirena şi pe urma ma duc la fabrica şi ma rafuiesc cu Hercule.”
Dar, chiar în clipa aceea, se auzi muzica scarţaitoare a unor lanţuri şi zavoare ruginite, o lumina îmi fulgera în ochi şi fluturele acela de Clarence îmi rasari în faţa. De mirare, cascai o gura cat o şura şi aproape ca mi se taie rasuflarea.
— Ce – îi strigai eu – tot în faţa mea te afli? Ia cara-te de aici cu vis cu tot! Marş odata!
Dar Clarence se mulţumi sa rada, în felul lui uşuratic, începand sa-şi bata joc de starea-mi jalnica.
— Foarte bine – spusei eu resemnat – las sa se desfaşoare visul mai departe! N-am nici o graba.
— Nu-ţi fie cu banat, care vis?
— Care vis? Hm, visul ca ma aflu la curtea regelui Arthur, un individ care nici n-a existat, şi ca vorbesc cu tine, care eşti doar rodul închipuirii.
— Ia-n te uita, zau aşa? Şi tot vis iaste ca maine vei fi ars pe rug? Ho-ho-ho! Amuţit-ai?
Lovitura primita ma darama de tot. Începui sa-mi dau seama ca ma gaseam într-o situaţie cat se poate de grava, fie ca era vis sau nu, caci ştiam din experienţa ce tarie de viaţa capata visele. Ştiam ca a fi ars pe rug, chiar în vis, nu-i deloc gluma, ba e ceva care trebuie înlaturat prin orice mijloc. Aşa ca îl rugai cu glas plangareţ:
— Ah, Clarence, baiatule, singurul meu prieten – fiindca îmi eşti prieten, nu-i aşa? – nu ma lasa pierzaniei! Ajuta-ma sa nascocesc vreo cale ca sa scap de-aici!
— E-he-hei! Sa haladuieşti? Dara bine, omule, tinzile şi tainiţele temniţei, toate fara osebire, sub straşnica paza şi priveghere a strajilor sunt.
— Fireşte, fireşte. Dar caţi ostaşi sunt, Clarence? Nu-s prea mulţi, sper?
— Cata frunza şi iarba! Nu iaste nici o nadejde de haladuinţa!
Tacu o clipa şi adauga, cu glas şovaielnic:
— Dara mai sunt şi alte temeiuri, mai vartoase, carele stau împotriva!
— Altele? Care-anume?
— Ei, zice-se… dara nu cutez pre legea mea! Zau, ca nu cutez!
— De ce, sarmane flacauaş? Ce-i cu tine? Ce tot tresari aşa? De ce tremuri?
— Mare! Drept îţi spun! Cuvine-se şi inima îmi da ghes sa-ţi zic, dara…
— Haide, haide! Curaj! Fii barbat. Da-i drumul! Doar eşti un baiat cu scaun la cap!
Şovai, sfaşiat între teama şi dorinţa de a vorbi; apoi se duse tiptil pana la uşa şi arunca o ochire afara, tragand cu urechea. În cele din urma, se strecura iar langa mine şi-mi şopti la ureche nişte veşti îngrozitoare. Le spuse cu toata neliniştea şi chinurile unui om care s-a aventurat pe un teren primejdios, vorbind despre lucruri a caror simpla pomenire i-ar putea aduce moartea.
— Urzit-a Merlin, în rautatea lui, o facatura în jurul acestei temniţi, şi nimeni din tot regatul nu iaste atat de nesabuit sa încerce a trece cu tine alaturi pragul ei! Aiba-ma în paza Dumnezeu! Ţi-am destainuit totul! Vadeşte-ţi milostivirea catre neagiutoratul de mine! Îndura-te de-un biet flacau carele binele ţi-l vrea şi înspre aceasta se îndeamna; caci de ma vei da în vileag, pierzaniei cele fara de sama harazit sunt!
Izbucnii într-un hohot de ras – singurul într-adevar învio¬rator, pe care-l avusesem de multa vreme şi îi strigai:
— Merlin a urzit o vraja! La naiba cu el! Harbul şi şarlatanul acela care nu face nici cat o ceapa degerata! Magarul ala batran şi palavragiu? Palavre, şi numai palavre, cele mai sfrun¬tate palavre din lume! Pai cum am sa cred eu în superstiţia asta – cea mai idioata dintre toate superstiţiile acestea – copilareşti, idioate, natangi, fara noima, care vreodata… Da-l dracului de Merlin!
Dar Clarence se aruncase la picioarele mele, înainte ca sa fi sfarşit cu toate complimentele acestea şi – de spaima – era cat pe ce sa-şi iasa din minţi.
— Oh, ia seama! Grait-ai cuvinte purtatoare de grea urgie! Napristan, zidurile se vor pravali asupra-ne, daca rosteşti ase¬menea afurisenii. Deszi ceea ce ai zis, pana mai iaste vreme!
Spectacolul acesta nastruşnic îmi dadu o idee buna şi apoi ma puse pe ganduri. Daca toţi cei de acolo erau la fel de speriaţi de pretinsa vrajitorie a lui Merlin, în acelaşi mod sincer şi cinstit ca şi Clarence, fara îndoiala ca un om supe¬rior ca mine trebuia numaidecat sa gaseasca o şmecherie, ca sa traga folos de pe urma acestei stari de lucruri. Am chibzuit mai departe şi am chitit un plan. Apoi i-am zis:
— Hai, ridica-te! Vino-ţi în fire! Priveşte-ma drept în ochi. Ştii de ce am ras?
— Nu! Dara în numele prea curatei noastre Fecioare, facatoarea de minuni, nu mai rade, ca numai de ras nu iaste.
— Ei, o sa-ţi spun de ce-am ras. Fiindca eu însumi sunt vrajitor!
— Domnia ta?
Baiatul facu un pas îndarat şi-şi aţinu rasuflarea, caci destainuirea mea îl lovea cam pe neaşteptate. Dar, din atitudinea lui, se vedea ca deodata capatase un foarte-foarte mare respect. Reţinui numaidecat faptul – care-ţi arata ca şarlatanii n-aveau nevoie de nici o reputaţie în ospiciul acela: oamenii erau gata sa-i creada doar pe cuvant. Continuai:
— Îl cunosc pe Merlin de şapte sute de ani, şi el…
— Şapte su…
— Nu ma întrerupe. A murit şi a înviat de treisprezece ori, şi de fiecare data a colindat lumea sub un alt nume: Smith, Jones, Robinson, Jackson, Peters, Haskins, Merlin, luandu-şi un nou pseudonim, ori de cate ori iese iar la iveala. L-am cunoscut în Egipt, acum trei sute de ani; în India acum cinci sute de ani. Îmi da mereu tarcoale, oriunde ma duc, şi ma sacaie. Nu prea face parale ca vrajitor. Cunoaşte cateva trucuri vechi şi rasuflate, dar n-a trecut niciodata de alfabetul meseriei şi nici n-o sa fie în stare sa treaca! E destul de bun pentru provincie – o singura şi unica reprezentaţie! şi-aşa mai departe, ştii; dar, draga doamne, n-ar trebui ca tocmai el sa se dea drept expert – în orice caz, nu cand da peste un artist adevarat ca mine! Acum, uite ce e, Clarence! O sa raman prieten cu tine pana la capat; în schimb, trebuie sa mi te araţi şi tu prieten. Vreau sa-mi faci un serviciu, anume, sa duci vorba regelui ca şi eu sunt vrajitor – ba înca Înaltul As Suprem – Regele Trucurilor şi Şeful Tribului în Chestii-d-alde-Astea. Vreau sa-i intre bine în cap ca o sa-i aranjez în linişte, chiar de aici, o mica nenorocire – ştii, una care o sa le faca parul maciuca tuturor oamenilor de prin parţile voastre – daca hotararea lui sir Kay va fi îndeplinita şi mi se va caşuna vreun rau. Eşti bun sa-i spui asta regelui, ca din partea mea?
Bietul paj era într-un hal de plans şi de abia îmi mai putea raspunde. Ce jalnic e sa vezi o fiinţa atat de terorizata, afanisita şi descurajata. Baiatul îmi fagadui însa tot ce-i cerusem şi ma facu şi pe mine sa-i fagaduiesc nu o data, ci de cateva ori ca o sa ramanem prieteni şi n-o sa-i fac nici un rau cu vrajile mele. Apoi ieşi din celula, orbecaind ca un prapadit.
Pe data, ma fulgera un alt gand. Cat de nesocotit fusesem! Cand baiatul o sa-şi mai vina în fire, desigur ca o sa se mire de ce un mare vrajitor ca mine e silit sa-i cerşeasca ajutorul ca sa iasa din temniţa! O sa vada limpede ca buna ziua ca sunt un şarlatan.
Ma zvarcolii vreun ceas din pricina acestei boroboaţe şi-mi aruncai tot felul de ocari. Dar pe urma îmi veni brusc ideea ca animalele acelea nu judecau, ca niciodata nu legau un fapt de altul şi toate convorbirile lor dovedeau ca nu observa o absurditate, nici cand le sare în ochi. Abia atunci ma liniştii.
Dar pe lumea asta, tocmai cand omul e mai liniştit, taman atunci i se întampla una boacana. Îmi zisei ca facusem înca o boroboaţa – anume, ca-l trimisesem pe baiat sa alarmeze pe mai marii lui cu o ameninţare din partea mea. Le va spune, desigur, ca am intenţia de a nascoci vreo nenorocire, aşa cum mi se va nazari. Numai ca oamenii care-s oricand gata, ba chiar dornici şi nerabdatori sa înghita minuni, tocmai ei te aşteapta cu nesaţ sa te vada înfaptuindu-le. Şi acum, închipuiţi-va ca ma cheama sa le dau o mostra? Sau îmi cer sa le spun ce fel de nenorocire vreau sa abat asupra lor? Da, facusem o gafa; mai întai trebuia sa fi nascocit nenorocirea şi apoi s-o fi anunţat. „Ce ma fac? îmi ziceam eu. Ce sa le spun, ca sa caştig puţin timp? Iar ma framantam. Eram cat se poate de neliniştit… Se-aud paşi! Vin. Daca mi-ar lasa macar o clipa de gandire… Straşnic! Am gasit! Am scapat din stramtoare!”
Vedeţi, era vorba de eclipsa. Mi-am amintit, cat ai bate din palme, cum Columb sau Cortez, sau vreunul din aceştia, mizase odata totul pe o eclipsa – şi asta cu nişte salbatici. Mi-am întrezarit şansa, zicandu-mi ca şi eu pot face acum aceeaşi manevra. Şi nici n-ar fi fost un plagiat, fiindca ideea îmi venise cu aproape o mie de ani înaintea oricaruia dintre ei.
Clarence intra în celula, fiert şi prapadit, zicandu-mi:
— Fara zabava vestit-am pre maria sa ca-i aduc ştire din parte-ţi şi pe loc m-a chemat în faţa sa. Pana în maduva oaselor înfricoşandu-se de ştire, s-a speriat şi a cugetat a da porunca sa fii slobozit aciiş şi sa fii îmbracat în veşminte alese şi gazduit cu cinstea cuvenita unui om atat de puternic. Dara venit-a Merlin şi a rasturnat totul, înduplecand pe maria sa a crede ca eşti nebun, au nu ştii ce vorbeşti. Zis-a Merlin ca ame¬ninţarea ta iaste doar deşartaciune şi vorba în vant. Au stat la mare voie rea, sfadindu-se, dara pre urma Merlin l-a întrebat în batjocora luminaţiei tale: Au de ce nu da în vileag primejdia care ne pandeşte? Nu o da pentru ca nu iaste vrednic a o savarşi! Vorbele acestea au închis pe neaşteptate gura mariei sale, carele nu s-a priceput a le spulbera. Deci mai mult în sila şi cu mahniciunea în suflet ca te-ar putea jigni, te roaga sa-i înţelegi pasul şi sa-l scoţi din nevoi, destainuindu-i despre ce pacoste sa ia veste, daca ai hotarat cumva felul şi ceasul în care se va arata. Ah, rogu-te, nu mai zabovi! Într-un asemenea ceas, zabava înseamna a-ţi îndoi şi întrei primejdiile care te împresoara. Ah, fii mai de treaba la voroava şi zi ce prapad ne pandeşte!
Lasai sa staruie tacerea pana ce-mi gasii un ton mai impu¬nator şi apoi spusei:
— De cata vreme zac închis în vizuina asta?
— Fost-ai întemniţat cand ziua de ieri se mistuise de istov. Acum sunt noua ceasuri, dimineaţa.
— Nu, zau? Va sa zica am dormit în lege! Acum e noua dimineaţa? Mai, sa fie! Dupa lumina, ai putea jura ca-i miezul nopţii! Va sa zica, suntem în ziua de 20?
— Da, în ziua de 20!
— Şi urmeaza sa fiu ars de viu chiar maine?
Baiatul se înfiora.
— La ce ora?
— La namiezi.
— Atunci, îţi voi spune ce sa le vesteşti.
Facui o pauza preţ de un minut, într-o tacere înfioratoare, şi ma aplecai asupra flacauaşului, care se chircise de teama. Apoi, cu glas profund, masurat, încarcat de negre prevestiri, începui o tirada, ajungand printr-o gradaţie dramatica pana la unul dintre cele mai culminante efecte pe care le-am dobandit în viaţa mea – şi asta în chipul cel mai nobil şi mai sublim:
— Întoarce-te şi spune-i regelui ca la ceasul statornicit voi învalui întreg pamantul în bezna neagra a miezului nopţii; voi şterge soarele de pe cer şi în vecii vecilor nu va mai straluci; roadele pamantului vor putrezi, lipsite de lumina şi caldura, iar noroadele pamantului se vor stinge de foamete, pierind pana la ultimul om!
A trebuit sa-l car pe baiat afara, caci leşinase şi era mai mult mort decat viu. Aşa l-am înmanat oştenilor şi m-am întors în celula.

CAPITOLUL VI
Eclipsa de soare

Din nou în tacere şi la întuneric, am priceput pe îndelete ceea ce mi se spusese, caci una e sa auzi un lucru şi alta e sa-l simţi pe pielea ta. Abia atunci lucrul se umfla şi capata relief. E tocmai ca şi deosebirea dintre a auzi ca un om a fost înjunghiat în inima şi a vedea crima. În tacere şi prin bezna, cunoaşterea faptului ca ma aflam într-o primejdie de moarte capata treptat un înţeles mai adanc; încetul cu încetul începusem sa ma dumiresc şi asta îmi îngheţa sangele în vine.
O binecuvantata prevedere a naturii face însa ca tocmai în asemenea momente, de îndata ce temperatura ţi s-a coborat pana la un anumit grad, sa se petreaca în tine o schimbare şi cum-necum, mai prinzi ceva curaj. Speranţa îţi mijeşte şi, o data cu ea, voioşia, şi iar te simţi pe picioare, gata sa acţionezi – daca, bineînţeles, mai este ceva de facut. Mie, unul, mi-a revenit brusc piuitul. Mi-am zis ca eclipsa este salvare sigura şi pe deasupra va face din mine cel mai însem¬nat om din regat; pe loc argintul viu mi s-a urcat pana la capatul termometrului şi îngrijorarile mi s-au risipit cu totul. Ma simţeam cel mai fericit om din lume. Aşteptam chiar cu nerabdare ziua urmatoare, atat de dornic eram sa culeg roa¬dele marelui triumf şi sa fiu ţinta mirarii şi venerarii întregii naţiuni. Pe langa asta, în ce priveşte afacerile, ştiam ca mi-a pus Dumnezeu mana în cap.
Pana atunci, totuşi, îmi mai ramanea o grija, pe care trebuia s-o alung din minte. Eram aproape convins ca oamenii aceia superstiţioşi, afland de nenorocirea ce le-o propusesem, vor fi atat de îngroziţi, încat vor voi cu orice preţ sa cada la învoiala.
Aşa ca, nu mult dupa aceea, cand am auzit nişte paşi apro¬piindu-se, gandul acesta mi-a revenit şi mi-am zis: „Cu sigu¬ranţa, vor sa cada la învoiala! Ei, daca-i targ bun, foarte bine, primesc; dar daca nu, ma ţin tare pe poziţie şi-mi joc cartea pana la capat”.
Într-adevar, uşa se deschise şi se ivira caţiva oşteni. Cape¬tenia lor zise:
— Rugul e gata! Poftim!
— Rugul! Deodata, mi-a pierit piuitul şi aproape ca am cazut la pamant. În asemenea împrejurari, e greu sa-ţi mai capeţi rasuflarea, caci te apuca horcaitul şi simţi la noduri în gat, dar de îndata ce am fost în stare sa vorbesc iaraşi – am îngaimat:
— Dar e o greşeala – execuţia e fixata pe maine.
— Acum alta iaste porunca. Hotaratu-s-a sa fie cu o zi mai devreme! Nu mai zaboviţi!
Ma vedeam pierdut. De nicaieri nu-mi mai putea veni vreun ajutor. Eram uluit; nu-mi mai stapaneam mişcarile; ma vanzoleam fara rost, ca scos din minţi, aşa ca soldaţii au pus mana pe mine şi m-au tarat afara din celula, printr-un labirint de coridoare subterane, şi în cele din urma m-au adus la lumina necruţatoare a zilei şi a lumii de la suprafaţa. Cand am paşit în curtea vasta şi împrejmuita cu ziduri a castelului, am simţit un cuţit în inima, caci mi-a sarit imediat în ochi rugul care se afla drept în mijloc. Langa el, un morman de butuci şi un calugar. Pe toate patru laturile curţii, mulţimea era aşezata în randuri ce se înalţau în terase înclinate, batand în tot felul de culori. Regele şi regina şedeau pe tron şi fireşte ca erau cei mai la vedeala.
Nu mi-a trebuit mai mult de o clipa ca sa observ toate amanuntele. În clipa urmatoare, Clarence se strecura la lumina, din cine ştie ce ascunzatoare şi-mi turna în urechi nişte veşti. Cu ochii stralucitori de triumf şi de bucurie, îmi zise:
— Eu am facut sa se schimbe sorocul caznei! Şi numai uşor n-a fost. Destainuindu-le cu osardie ce prapad le sta înainte şi vazand groaza pricinuita de vestea mea, am înţeles ca a sosit ceasul de a izbi. Deci am viclenit pre unul şi pre altul, zicand ca puterea-ţi împotriva soarelui nu iaste deplina pana maine şi aşa – de vor sa scape soarele şi lumea – ţi se cade sa fii ucis astazi, cand vrajile domniei tale abia se urzesc şi n-au înca putere. Pre toţi dracii din iad! – neadevar era, basna nepriceputa, ce nu mai sa-i fi vazut cum au înghiţit-o în spaima lor nemasurata, de parca ar fi fost mantuire pogorata din ceruri. Iara eu, în vremea aceasta, zambeam a rade, vazand cat de lesne iaste a-i trage în amageala, apoi slavit-am pre domnul a toate facatoriul, carele s-a îndurat a lasa pe cea mai umila faptura din toate a fi unealta întru mantuirea vieţii domniei tale. Vai! În ce chip fericit grabitu-s-a totul! Ca nu-i zor-nevoie a-i caşuna soarelui adevarata vatamare! Zau – nu uita aceasta – pre sufletul meu! Nu uita! Fa numa puţina bezna – numai un strop de bezna, apoi ia sama şi opreşte-te. Fi-va de ajuns. Vor lua veste cu toţii ca am scornit şi neade¬varuri – din neştiinţa izvorate, aşa vor crede – dara cand se va lasa umbra dintai îi vei vedea cum, de spaima, îşi vor pierde minţile, te vor slobozi şi te vor aşeza la mare cinste! Du-te la izbanda, acum! Dara ia aminte, tu, ce eşti scump şi aproape sufletului meu – cu lacrimi fierbinţi te îndemn a nu-mi uita rugaciunea şi a nu vatama binecuvantatul soare. De dragul meu, ce cu neclatit prieteşug legat pe veci îţi sunt!
Am îngaimat cateva cuvinte, din adancul durerii şi nefericirii mele – doar ca sa-i spun ca voi cruţa soarele. Auzindu-le, flacaul ma rasplati cu o privire recunoscatoare, atat de profunda şi de iubitoare, încat nu m-a rabdat inima sa-i spun ca prostia lui binevoitoare m-a distrus, trimiţandu-ma la moarte.
În timp ce soldaţii ma ajutau sa strabat curtea, domnea o tacere atat de adanca încat, daca aş fi fost legat la ochi, aş fi crezut ca ma aflu într-o pustietate şi nu înconjurat de un zid alcatuit din patru mii de oameni. În toata mulţimea aceea nu se zarea nici o mişcare; toţi erau ţepeni ca nişte statui de piatra şi la fel de palizi, iar pe fiecare chip se aşternuse teama. Încremenirea aceasta deplina domni necurmata, în timp ce eram înlanţuit la stalp şi butucii şi lemnele se îngramadeau cu mare grija şi cam apasator, în jurul gleznelor mele, încercuindu-mi apoi treptat genunchii, coapsele şi tot trupul. Urma o pauza, o linişte şi mai adanca – daca era cu putinţa – apoi un om îngenunche la picioarele mele, cu o torţa aprinsa în mana. Spectatorii îşi întinsera gaturile înainte, privind cu încordare şi saltandu-se de la locurile lor, fara sa-şi dea seama. Calugarul îşi ridica mainile deasupra capului meu, înalţa ochii catre cerul albastru şi începu sa murmure ceva pe latineşte. În aceasta atitudine, el dondani mai departe cateva clipe, apoi se opri. Am aşteptat puţin şi am catat la el: statea tot acolo, ca împietrit.
Dintr-o singura pornire, mulţimea se ridica încetişor, aţin¬tindu-şi ochii pe cer. Le-am urmat privirile: tocmai la ţanc, începea eclipsa mea! Viaţa-mi clocotea iar prin vine! Eram ca un nou nascut! Dara de întuneric se laţi încet pe discul soarelui, inima-mi batea tot mai tare, iar adunarea şi preotul priveau mai departe, neclintiţi. Ştiam ca privirile lor se vor întoarce apoi spre mine. Cand se întampla şi asta, eram pregatit. Luasem una din cele mai mareţe atitudini care mi-au reuşit în viaţa; stateam cu braţul întins, aratand spre soare. Era un efect sublim. Vedeai pur şi simplu cum treceau fiorii prin mulţime, ca nişte valuri. Doua strigate izbucnira, aproape acoperindu-se unul pe altul:
— Daţi-i foc!
— Staţi! Opriţi!
Unul îl scosese Merlin, celalalt regele. Merlin porni de la locul sau, ca sa-mi dea foc chiar cu mana lui – îmi închipui. Am zis:
— Stai pe loc! Daca se mişca cineva, fie chiar regele, fara îngaduinţa mea, îl voi zdrobi cu trasnetul, îl voi arde cu fulgerele!
Mulţimea se aşeza supusa la locuri, dupa cum ma aşteptam. Merlin şovai o clipa, doua – şi în acest scurt ragaz statui ca pe ace – apoi se aşeza şi el, iar eu rasuflai uşurat, ştiind ca acum sunt stapan pe situaţie.
Dupa aceea regele spuse:
— Pogoara-ţi mila asupra noastra, viteaze cavaler, şi nu-ţi mai încerca nesabuit puterile, ca nu cumva pierzanie fara îndreptare sa urmeze. Luat-am veste ca puterile tale nu vor fi depline pana maine, dara…
— Maria ta socoteşte ca vestea a fost o scornitura? Într-adevar, scornitura a fost; caci pururi puterile mi-au fost neştirbite, precum îmi sunt şi acum!
Cuvintele mele avura un rasunet uriaş. De peste tot se înalţara maini rugatoare şi regele se trezi asaltat de o furtuna de implorari ca sa-mi rascumpere, cu orice preţ, marinimia şi sa înlatur nenorocirea. Regele abia aştepta sa împlineasca dorinţa supuşilor. Zise:
— Hotaraşte cum ţi-i vrerea, prea cinstite cavaler. Cere-mi şi jumatate din regat; dara izgoneşte pacostea aceasta şi cruţa soarele!
Norocul îmi suradea în faţa. L-aş fi apucat cu amandoua mainile, într-o clipa, dar opreşte – daca poţi – o eclipsa! Nici vorba de aşa ceva. De aceea am cerut vreme sa chibzuiesc.
Regele zise:
— Vai! cata vreme mai ţine? Cata vreme, prea bunule cava¬ler? Îndura-te de noi! Priveşte, întunericul se laţeşte clipa de clipa. Ma rog ţie, cata vreme ne mai ţii aşa?
— Nu mult. O jumatate de ceas, poate un ceas!
Auzii mii de proteste înduioşatoare, dar nu puteam reduce termenul, fiindca nu-mi aminteam cat dureaza o eclipsa totala de soare. În tot cazul, ma cam fastacisem şi voiam sa mai chib¬zuiesc. Era ceva ciudat cu eclipsa aceea şi faptul ma neliniştea. Daca nu era eclipsa care ma interesa pe mine? Cum puteam şti daca ma aflam într-adevar în veacul al VI-lea, sau de nu cumva totul era doar vis? Doamne, daca m-aş putea încredinţa încaltea ca-i vis! Îmi miji din nou speranţa. Daca baiatul avea dreptate în privinţa datei, şi eram sigur în 20, atunci nu puteam fi în secolul al VI-lea. Cu nerabdare, îl trasei de maneca pe calugar şi-l întrebai în ce zi a lunii suntem.
Mai, sa fie! Mi-a spus ca în 21! Cand am auzit aşa m-au cuprins fiorii. L-am rugat sa se gandeasca bine – doar omul era sigur, ştia bine ca suntem în 21. Va sa zica, baieţandrul ala încurcase iar lucrurile, cap sec ce era! Ne aflam tocmai în ceasul precis al eclipsei; controlasem aceasta cu ochii mei, chiar cand începuse, la cadranul solar din preajma. Aşadar, era adevarat; ma aflam fara îndoiala la curtea regelui Arthur şi acum trebuia sa ies la liman cum se putea mai bine.
Bezna creştea mereu şi oamenii erau tot mai dezna¬dajduiţi. Atunci am zis:
— Am chibzuit, maria ta! Drept învaţatura de minte, voi lasa ca bezna sa se întinda şi noaptea sa se aştearna asupra lumii, dar atarna de maria ta daca voi şterge soarele cu totul de pe cer sau îl voi face la loc, aşa cum a fost. Iata ce condiţii pun: vei ramane rege peste toate stapanirile tale şi vei primi toata slava şi cinstirea ce ţi se cuvin; dar ma vei numi sfetnicul şi mana ta dreapta pe veci şi-mi vei da, pentru serviciile mele unu la suta din veniturile suplimentare, pe care voi reuşi sa le aduc statului. Daca n-oi putea trai din asta, fii sigur ca n-o sa întind mana nimanui. Îţi convine?
Rasuna un tunet de aplauze, iar peste ele se înalţa glasul regelui:
— Dezlegaţi-l şi slobod sa fie! Şi închinaţi-va lui, voi, oa¬meni de sus au de jos, avuţi au nevoiaşi, ca mana dreapta a domniei mele dumnealui iaste. Harazite-ţi sunt puterea şi drep¬tul de porunca! Vei sta pe cea mai înalta treapta a tronului! Dara, amu izgoneşte pe loc aceasta noapte înfioratoare şi adu iaraşi lumina şi dulceaţa lumii acesteia pentru ca toata suflarea sa te blagosloveasca!
Dar eu îi zisei:
— Daca un om de rand este dat de ruşine în vazul lumii, asta nu-i nici o paguba, dar mare ruşine este chiar şi pentru suveran, cand noul sau ministru continua sa stea despuiat în faţa supuşilor. Scuteşte-ma, sire, de ruşinea aceasta. Pot cere sa mi se dea înapoi hainele?…
— Veşmintele acelea nu se cuvin cinului domniei tale! exclama regele. Aduceţi-i alte veşminte! Înveşmantaţi-l ca pe-un principe!
O brodisem bine. Cautam sa ţin lucrurile în loc, pana ce eclipsa avea sa fie totala, caci altfel regele iar m-ar fi rugat sa alung imediat bezna, ceea ce, vezi bine, ca nu puteam. Trimiţand el dupa haine, am mai caştigat ceva timp, dar nu de ajuns, aşa ca a trebuit sa caut un alt tertip. Am declarat ca mi-e teama ca nu cumva regele sa se razgandeasca şi sa se caiasca oarecum de ceea ce facuse, în ratacirea sa; de aceea voiam sa mai las sa creasca întunericul, iar daca, dupa ce se va fi scurs destula vreme, regele tot îşi va pastra hotararea, abia atunci voi alunga întunericul. Nici regele şi nici ceilalţi nu pareau încantaţi de tocmeala, dar eu trebuia s-o ţin morţiş aşa.
Negura şi întunecimea creşteau tot mai mult, în timp ce eu aveam de furca cu hainele greoaie ale veacului al VI-lea. Încet-încet, se întuneca de nu-ţi mai vedeai nici degetele şi mulţimea gemea şi urla de spaima, simţind cum recile şi nefi¬reştile adieri ale nopţii treceau prin vazduh şi vazand curand cum stelele rasareau şi sclipeau pe cer. Tare ma bucurai cand eclipsa ajunse totala, dar în schimb toţi ceilalţi erau zdrobiţi de durere, ceea ce era foarte natural. Am zis:
— Constat ca regele, prin tacerea sa, pazeşte învoiala dintre noi!
Apoi, îmi ridicai braţul, statui aşa o clipa şi rostii cu cea mai grozava solemnitate:
— Facatura sa se desfaca, cele legate sa se dezlege şi sa treaca fara a vatama pe nimeni!
Un rastimp, nu se auzi nici macar un foşnet, în bezna aceea deplina, în tacerea aceea mormantala.
Dar cand, peste cateva clipe se prefira o dunga argintie a soarelui, adunarea se dezlanţui într-un strigat asurzitor şi se revarsa ca un potop asupra mea, copleşindu-ma cu binecuvantari şi mulţumiri. Fara îndoiala ca şi Clarence striga cat îl ţinea gura, pierdut în talazul acela.

CAPITOLUL VII
Turnul lui Merlin

Ţinand seama ca acum eram al doilea personaj din regat, în ce priveşte puterea politica şi autoritatea, se putea spune ca într-adevar ajunsesem la mare preţ. Veşmintele mi se lucrau numai din matasuri, catifele şi fireturi de aur şi, prin urmare, erau foarte aratoase, însa tot atat de stanjenitoare. Îmi dadeam seama însa ca în curand obişnuinţa avea sa ma împace şi cu hainele acestea. Mi se dadusera cele mai alese încaperi din castel, dupa cele regale. Perdelele de matase straluceau cu culorile lor bogate, dar în schimb nici un covor pe pardoseala de piatra, ci numai rogojini, şi înca rogojini desperecheate, de nu aveai nici macar doua de acelaşi soi. Cat despre celelalte comoditaţi, la drept vorbind, ele nu existau deloc. Vorbesc de micile comoditaţi, caci ele alcatuiesc adevarata mangaiere a vieţii. Jilţurile cele mari de stejar, împodobite cu sculpturi primitive – treaca-mearga, dar în afara de ele nu gaseai nimic ca lumea. Nu exista sapun, nici chibrituri, nici oglinda – cu excepţia uneia de metal, în care te zgaiai ca într-o galeata cu apa. Şi nici macar o cromoli¬tografie! Ma obişnuisem, de ani de zile, cu asemenea poze şi abia atunci mi-am dat seama ca – fara sa banuiesc – în adancul fiinţei mele se nascuse o pasiune pentru arta de care acum sufletul meu nu se mai putea lipsi. Cand ma uitam la pereţii aceia mareţi şi trufaşi, dar de o goliciune inumana, ma cuprindea dorul de casa. Îmi aminteam ca la noi acasa, la East Hartford, oricat de modesta ţi-era locuinţa, nu puteai intra în vreo odaie, fara sa nu dai de vreo poza trimisa cadou de societaţile de asigurare, sau macar de o poza în trei culori Dumnezeu-Binecuvanteze-Caminul-Nostru, atarnata deasupra uşii. Ba, în odaia de musafiri, aveam cinci tablouaşe. Pe cand aici, chiar în odaia mea de primire extra-lux, nu era nimic care sa aduca a pictura, afara de un fel de plapuma ţesuta sau împletita – ba şi carpita în cateva locuri – şi care nu avea nici o culoare sau forma mai acatarii. Cat despre proporţii, nici chiar Rafael în persoana n-ar fi putut sa le tranteasca mai formidabil, dupa toata practica-i facuta cu acele coşmaruri denumite „faimoasele cartoane de la Hampton Court”. Rafael fusese o comoara. Aveam şi noi acasa cateva cromolitografii. Într-una Pescuitul cel minunat – Rafael însuşi facuse o minune, punand trei oameni într-o luntre care n-ar fi ţinut nici macar un caine într-însa, fara sa se rastoarne. Totdeauna am avut o mare admiraţie pentru arta lui Rafael, studiind-o şi gasind-o atat de spontana şi mai presus de orice convenţie.
În tot castelul, nu se gasea nici macar un clopoţel sau vreun tub acustic. Aveam însa o droaie de servitori, iar cei care erau de jurna moţaiau în anticamera, şi cand aveam nevoie de vreunul, trebuia sa ies şi sa-l strig. Nu existau nici gaz, nici lumanari. Un taler de bronz, pe jumatate plin cu untura topita în casa, şi cu o feştila ce plutea palpaind în mijlocul ei, producea ceea ce era luat drept lumina. O gramada de obiecte de acest soi atarnau pe pereţi şi modificau întunericul, adica tocmai bine îl nuanţau ca sa-l faca şi mai sinistru. Daca ieşeai noaptea afara, slujitorii trebuiau sa te conduca cu torţele. Nu existau carţi, peniţe, hartie sau cerneala şi nici pomeneala de sticla, în deschizaturile care ei îşi închipuiau ca sunt ferestre. Sticla pare lucru neînsemnat, dar cand îţi lipseşte, abia atunci vezi ce lucru mare este. Dar poate mai rau decat toate era ca nu se gasea deloc zahar, nici cafea, ceai sau tutun. Mi-am dat seama ca eram în situaţia lui Robinson Crusoe, aruncat pe o insula nelocuita, neavand alta tovaraşie decat aceea a unor animale mai mult sau mai puţin domesticite, şi ca – daca voiam sa-mi duc viaţa mai uşor – trebuia sa procedez ca şi Robinson Crusoe. Anume: sa inventez, sa meşteresc, sa creez, sa reorganizez lucrurile; sa-mi pun la treaba creierul şi mana şi sa lucrez fara ragaz. Situaţia asta se potrivea de minune cu firea mea.
Un lucru însa ma cam încurca la început – interesul nemai¬pomenit pe care mi-l arata lumea. Tot poporul parea dornic sa ma priveasca. Curand se afla ca eclipsa de soare bagase o spaima de moarte în toata lumea engleza şi ca, tot timpul cat ţinuse, întreaga ţara – de la un capat la altul – ajunsese sa îngheţe de spaima pana-n maduva oaselor, iar bisericile, schiturile şi manastirile fusesera napadite de sarmane fiinţe care se rugau şi plangeau, socotind ca venise ziua de apoi. Dupa aceea, mersese vestea ca cel care pusese la cale aceasta întamplare înfricoşatoare era un strain, un iscusit vrajitor de la curtea regelui Arthur, care ar fi putut stinge soarele dintr-o suflare, exact ca pe o lumanare şi chiar ca fusese cat pe-aici s-o faca, daca nu i s-ar fi dobandit la timp iertarea. Şi numai aşa a dezlegat el vrajile, iar acum era recunoscut şi cinstit drept omul care, prin puterea lui neajutorata de nimeni, scapase pamantul şi popoarele de prapad. Daca va gandiţi ca toata lumea credea basmul asta – nu numai ca-l credea, dar încaltea nici nu i se nazarea sa-l puna vreo clipa la îndoiala – veţi înţelege uşor de ce nu se mai gasea în toata Britania un singur om care sa nu faca optzeci de kilometri pe jos, doar ca sa ma vada. Desigur, eram centrul tuturor conversaţiilor şi toate celelalte subiecte cazusera balta; pana şi regele deveni brusc o persoana a carei faima şi importanţa treceau pe planul al doilea. În decurs de douazeci şi patru de ore, începura sa soseasca delegaţii peste delegaţii şi doua saptamani în şir au tot curs într-una. Oraşelul era înţesat de lume, ca şi tot ţinutul dimprejur. Trebuia sa ies de nu ştiu cate ori pe zi ca sa ma arat mulţimilor acelea, stapanite de respect şi teama. Începuse sa ma cam împovareze aceasta pierdere de timp şi osteneala, dar fireşte ca-şi avea şi partea ei buna, caci îmi placea sa fiu ridicat în slavi şi sa ma vad ţinta atator laude. Fratele Merlin se înverzise de atata invidie şi ciuda, ceea ce era o mare mulţumire pentru mine. Dar mai era un lucru caruia nu-i dadusem înca de rost: nimeni nu-mi ceruse nici un autograf. L-am întrebat pe Clarence, dar habar n-avea! M-am caznit sa-i explic despre ce era vorba. Abia atunci mi-a spus ca în toata ţara nu se pricepeau sa scrie şi sa citeasca decat cateva duzini de preoţi. Închipuiţi-va în ce ţara picasem!
Curand, un alt fapt începu sa ma nelinişteasca. Mulţimile acelea începeau sa se agite, cerandu-mi o alta minune. Era o dorinţa lesne de înţeles. Fiecare ar fi fost bucuros sa se poata întoarce la caminul sau îndepartat, laudandu-se ca a vazut pe omul care-i în stare sa dea porunci soarelui. Asta l-ar fi înalţat în ochii vecinilor, starnindu-le invidia. Dar daca fericitul acela ar fi putut spune ca m-a vazut cu ochii lui înfaptuind o minune, ei, atunci alţi oameni ar fi venit de departe ca sa-l vada pe el, ar fi venit pentru dansul! Presiunea opiniei publice devenise destul de puternica. Ştiam ca urma sa se produca o eclipsa de luna, ba ştiam chiar la ce data şi ora, dar era prea îndepartata. Doi ani! Aş fi dat mult ca sa capat un permis de a o grabi, folosind-o în clipa aceea, cand se cerea grozav pe piaţa. Era mai mare pacat s-o vezi sosind aşa, taraş-grapiş, la o data cand n-o mai putea folosi nimeni. Daca ar fi fost programata macar peste o luna, aş fi putut s-o vand pe loc; dar, aşa cum stateau lucrurile, nu dibuiam nici o cale de a o folosi şi de aceea ma lasai pagubaş. Clarence afla, apoi, ca batranul Merlin se învartea pe furiş printre oamenii aceia ahtiaţi dupa minuni şi raspandea zvonul ca sunt un şarlatan care nu fac pe placul lumii, fiindca nu sunt în stare de o noua minune. Mi-am dat seama ca trebuie sa acţionez. Am pus la cale numaidecat un plan.
Datorita autoritaţii mele în stat, l-am aruncat pe Merlin la închisoare, chiar în celula în care statusem eu. Apoi, am dat sfoara în ţara, prin crainici şi trambiţaşi, ca voi fi ocupat cu treburile carmuirii timp de doua saptamani, dar ca dupa aceea voi folosi scurtul ragaz ce-l voi avea, sfarmand turnul de piatra al lui Merlin cu focuri chemate din cer; pana atunci, oricine îşi va pleca urechea la defaimarile scornite împotriva mea, sa ia seama! Mai mult înca, voi înfaptui deocamdata numai aceasta minune şi nimic altceva; daca spusele mele nu sunt mulţumitoare şi va carti careva, îi voi preface pe cartitori în cai şi-i voi pune la ham. Aşa, mi-am dobandit liniştea necesara.
L-am facut pe Clarence confidentul meu – într-o oarecare masura – şi ne-am apucat sa lucram în taina. I-am spus ca-i vorba de un soi de minune care cere niţica pregatire şi ca i se va trage moarte fulgeratoare, daca va sufla vreun cuvant despre pregatirile ce le faceam. Asta i-a pus lacat la gura. Am fabricat, pe ascuns, cateva kilograme de pulbere de calitatea întaia şi mi-am supravegheat armurierii pana au întocmit un paratras¬net şi cateva fire. Stravechiul turn de piatra era foarte masiv – şi destul de darapanat, fiindca era de pe vremea romanilor şi avea vreo patru sute de ani. Da, şi înca era atragator, în felul lui primitiv, înveşmantat în iedera din creştet şi pana la temelii, ca într-o camaşa din solzi de zale. Strajuia pe o înalţime stinghera şi de la castel îl vedeai bine, cam la o jumatate de mila departare.
Lucrand noaptea, am depozitat pulberea în turn, scoţand cateva pietre şi îngropand-o chiar în zidurile care la baza aveau o grosime de cinci metri. Am pus cate noua kilograme odata, într-o duzina de locuri. Cu o încarcatura ca asta – am fi putut arunca în aer şi Turnul Londrei! Cand sosi cea de a treispre¬zecea noapte, am instalat şi paratrasnetul nostru, i-am înfipt capatul într-una din dozele de pulbere şi de acolo am tras fire la celelalte încarcaturi. Din ziua proclamaţiei mele, toata lumea ocolise locul acela, totuşi în dimineaţa zilei a paispreze¬cea am socotit cu cale sa avertizez oamenii, prin crainici, ca sa se ţina la distanţa – adica la vreo patru sute de metri. Apoi, am adaugat ca, înainte de a înfaptui minunea, voi da o scurta înştiinţare, fie fluturand steaguri pe turnurile castelului în timpul zilei, fie aşezand torţe în acelaşi loc, în timpul nopţii.
În ultima vreme, fusesera destule furtuni şi nu prea ma temeam de un eşec. Nu-mi pasa daca va fi o întarziere de o zi sau doua, la nevoie, caci aş fi explicat ca mai ma reţin treburile carmuirii şi lumea n-ar fi avut încotro şi ar fi aşteptat.
Bineînţeles, am avut parte de o zi cu soare scanteietor – aproape prima zi fara nouri dupa trei saptamani; aşa se întampla întotdeauna. Am stat de unul singur, pandind vremea. Din cand în cand, aparea Clarence, spunandu-mi ca nerabda¬rea publicului creşte mereu, dintr-o clipa în alta, şi tot ţinutul se umpluse cu valuri de oameni, cat zareai cu ochii de pe zidurile cetaţii. În cele din urma, s-a starnit vantul şi s-a înalţat un nour, chiar la locul potrivit şi tocmai la caderea nopţii. Un rastimp, am pandit cum nourul acela îndepartat se laţeşte şi se întuneca, apoi am socotit ca e momentul sa-mi fac apariţia. Am poruncit sa se aprinda torţele şi Merlin sa fie liberat şi trimis la mine. Peste un sfert de ceas, am urcat pe parapet şi-acolo l-am gasit pe rege împreuna cu toata curtea, privind pe întuneric spre turnul lui Merlin. Bezna se şi lasase destul de deasa, aşa ca nu se putea vedea departe. Mulţimea aceea şi vechile turnuleţe, parte cufundate în umbra adanca, parte lucind în licarul marilor torţe de deasupra capetelor noastre, alcatuiau un tablou impresionant.
Merlin se înfaţişa înaintea mea, tare posomorat. I-am spus:
— Ai vrut sa ma arzi de viu, cand nu-ţi facusem nici un rau, iar acum în urma ai încercat sa-mi patezi reputaţia profesio¬nala. De aceea voi chema focul din cer şi-ţi voi preface turnul în praf şi pulbere. Este însa cinstit sa-ţi mai las o şansa: daca socoteşti ca eşti în stare sa-mi spulberi vrajile şi poţi îndeparta focul, îţi dau voie sa faci ce pofteşti. E turul tau acum.
— Sunt în stare, prea cinstite cavaler! Şi-o voi face. Sa n-ai domnia ta grija!
Trase un cerc imaginar pe pietrele acoperişului şi arse acolo o mana de prafuri, din care se înalţa un nouraş de fum aromat, la vazul caruia lumea se dadu îndarat, începand sa se închine şi sa se simta cam prost. Apoi începu sa mormaie şi sa faca „pase” prin aer cu mainile. Se aprinse treptat, pana ce ajunse într-un fel de transa şi începu a-şi învarti braţele ca aripele unei mori de vant. Între timp, furtuna ajunsese aproape în dreptul nostru; pale de vant aplecau flacarile torţelor şi faceau sa palpaie iar umbre, primele picaturi grele de ploaie începura sa cada, lumea era cufundata într-un întuneric ca smoala, fulgerul începu sa clipeasca la rastimpuri. Fara îndoiala ca paratrasnetul meu se încarca acum singur. De fapt, explozia trebuia sa se produca dintr-o clipa într-alta, aşa ca i-am spus lui Merlin:
— Ai avut timp berechet. Ţi-am facut toate înlesnirile şi nu m-am amestecat. E limpede ca vraja ta n-are putere. Este prea drept şi se cuvine acum sa încep eu.
Mi-am rotit de trei ori braţul în aer, şi apoi am auzit un bubuit înfiorator. Turnul cel vechi a sarit în bucaţi pana la cer, în timp ce o uriaşa fantana ţaşnitoare de foc vulcanic prefacea noaptea în zi şi înfaţişa ochilor o mare nesfarşita de fiinţe omeneşti închircite la pamant şi cuprinse de-o spaima fara margini. Bineanţeles, a plouat cu mortar şi zidarie tot restul saptamanii. Cel puţin, aşa a ieşit zvonul; dar probabil ca adevarul era ceva mai modest.
A fost o minune eficace. Numeroasa populaţie flotanta care ma sacaise se topi. În dimineaţa urmatoare, se puteau zari, prin noroaie, urmele de paşi ale catorva mii de persoane ce se departasera de castel. Probabil ca daca aş mai fi anunţat alta minune, n-aş fi putut strange public nici cu arcanul.
Acţiunile lui Merlin se prabuşira. Regele voia sa-i taie leafa; voia chiar sa-l dea afara, dar am pus o vorba buna pentru el. Am spus ca va fi de folos ca sa aranjeze vremea şi sa se ocupe de alte treburi marunte, de acelaşi fel, şi ca eu am sa-l mai ajut ori de cate ori biata lui magie de salon îl va lasa de caruţa. Din turnul sau nu ramasese nici piatra peste piatra, dar am pus guvernul sa i-l recladeasca şi l-am sfatuit pe Mer¬lin sa-l închirieze, numai ca babalacul era prea înfumurat ca sa m-asculte. Cat despre recunoştinţa, nici macar „mersi” nu mi-a zis. Era cam împietrit la inima, dar, de, oricum ai întoarce-o, nu te prea poţi aştepta de la un om sa fie mieros cand l-ai ruinat în asemenea hal!

CAPITOLUL VIII
„Şeful”

E placut sa fii învestit cu o autoritate nemarginita, dar şi mai placut e ca lumea s-o recunoasca. Povestea cu turnul mi-a întarit puterea şi a facut-o de neînvins. Chiar daca înainte se întamplase ca unii sa fie porniţi pe invidie şi pe critica, acum îşi schimbasera gandul. Nu gaseai un singur om, în tot regatul, care sa socoata ca e cuminte sa-mi stea în cale. Ma adaptam rapid la situaţia mea şi la noile împrejurari. O vreme, ma tot trezeam în zori şi zambeam cand ma gandeam la „visul” pe care-l avusesem, aşteptand sa sune sirena fabricii Colt. Dar treptat, amintirea mi se şterse singura şi, în cele din urma, ajunsesem sa-mi dau pe deplin seama ca traiam cu adevarat în secolul al VI-lea, la curtea regelui Arthur, şi nu într-o casa de nebuni. Aşa se face ca ma simţeam la mine acasa în veacul acela, la fel ca în oricare altul. Cat despre preferinţa, pentru nimic în lume nu l-aş fi schimbat cu veacul al XX-lea. Aici, unde eram, vedeai cate posibilitaţi avea un om cult, deştept, curajos şi cu iniţiativa, de a se lansa şi de a creşte odata cu ţara. Era cel mai grozav camp de acţiune, care a existat vreodata; şi totul se afla la discreţia mea: nici un concurent, nici un om care sa nu para un biet prunc nevinovat, în comparaţie cu cunoştinţele şi capacitaţile mele. Pe cand în secolul al XX-lea, ce-aş fi ajuns, ma rog? Contramaistrul unei uzine, şi-atata tot; oricand aş fi putut s-arunc navodul în strada şi sa pescuiesc o suta de oameni mai grozavi decat mine.
Ce salt facusem! Nu ma puteam stapani de a nu ma minuna de succesul meu şi de a nu-l contempla, întocmai ca un om care ar fi descoperit petrol. Nu exista nici un precedent care sa se apropie de cazul meu – cel mult al lui Iosif, dar nu era chiar acelaşi lucru. Caci este de la sine înţeles ca, întrucat stralucita ingeniozitate financiara a lui Iosif nu folosise decat regelui, desigur ca publicul îl privise cam chioraş, pe cand eu fusesem generos cu tot publicul, cruţand soarele, şi asta ma facuse popular.
Nu eram umbra unui rege, ci însaşi substanţa lui – ba mai curand regele era umbra mea. Puterea mea era colosala şi nu o simpla eticheta, cum s-a întamplat de obicei în asemenea situaţii – era un articol veritabil, ce avea cautare. Stateam acolo, chiar la izvorul celei de a doua mari perioade din istoria lumii, şi vedeam cum se aduna firele de apa, paraiaşele istoriei; cum istoria îşi adanceşte şi-şi largeşte albia, rostogolind valuri navalnice catre secole îndepartate. Puteam întrezari ascensiunea unor aventurieri de teapa mea, la adapostul lungului şir de tronuri ale istoriei. Vedeam pe De Monforzi, Cavestoni, Mortimeri, Villiers, pe regii tembeli ai Franţei, purtand razboaie şi dand batalii, şi pe favoritele care jucau pe degete sceptrul lui Carol al II-lea, dar în întregul alai nu zaream nici un personaj de proporţiile mele. Eram un speci¬men unic şi ma bucuram ca nu voi putea fi întrecut sau egalat – în mod sigur – vreme de treisprezece veacuri şi jumatate.
Da, puterea mea era egala cu cea a regelui. În acelaşi timp, mai exista însa o putere, care era ceva mai tare decat forţele noastre laolalta. E vorba de biserica. Nu vreau sa ascund faptul asta. Nici sa vreau, n-aş putea. Dar n-are importanţa acum; îl voi explica pe larg mai încolo, la vremea sa. La început, biserica nu mi-a pricinuit nici un neajuns – în orice caz, nimic serios.
În sfarşit – ce sa spun – ma aflam într-o ţara curioasa, cu adevarat interesanta. Dar oamenii! Erau neamul cel mai ciudat, cel mai simplu şi cel mai încrezator; ce mai, nu erau decat nişte bieţi iepuraşi.
O fiinţa nascuta într-o sanatoasa atmosfera de libertate nu putea asculta decat cu jale umilele şi inimoasele lor marturisiri de credinţa faţa de rege, faţa de biserica şi de nobilime. Bieţii oameni! Se purtau de parca ar fi avut mai multe motive sa-şi iubeasca şi sa-şi cinsteasca regele, biserica şi nobilimea, decat are sclavul sa-şi iubeasca şi sa-şi cinsteasca biciul, sau un caine sa-l iubeasca şi sa-l cinsteasca pe strainul care îl loveşte! Pai bine, oameni buni, nu va daţi seama ca orice fel de regalitate – oricum ai suci-o şi orice fel de aristocraţie – oricum ai altoi-o – înseamna de-a dreptul o insulta! Dar daca te-ai nascut şi ai crescut într-un astfel de sistem, probabil ca niciodata nu vei descoperi singur adevarul şi nici nu-l vei crede cand îţi va deschide cineva ochii. Ţi-e ruşine ca eşti om, cand te gandeşti la lepadaturile care au ocupat întotdeauna tronurile omenirii, fara umbra de drept sau raţiune, şi la indivizii de mana a şaptea, care au trecut totdeauna drept aristocraţie. O şleahta de monarhi şi de nobili care, îndeobşte, daca ar fi fost lasaţi sa se dea cu capul de toate pragurile – ca ataţia alţii mai buni decat ei – şi-ar fi sfarşit zilele în saracie, fara sa aiba nimeni habar de danşii.
Majoritatea naţiunii britanice a regelui Arthur era alcatuita pur şi simplu din sclavi, care purtau acest nume şi aveau o zgarda de fier la gat. Restul erau sclavi în fapt, doar ca n-aveau şi numele, dar îşi închipuiau ca sunt oameni, şi înca oameni liberi, şi chiar aşa îşi spuneau. Adevarul e ca naţiunea – în întregul ei – se afla pe lume cu un singur scop: sa se prosterne înaintea regelui, a bisericii şi a nobilimii; sa robeasca pentru ei; sa-şi dea sufletul, trudind pentru ei; sa moara de foame pentru ca ei sa fie ghiftuiţi; sa munceasca pentru ca ei sa poata zburda; sa soarba pana la fund cupa amaraciunii pentru ca ei sa poata fi fericiţi; sa umble goi pentru ca ei sa poata purta matasuri şi bijuterii; sa plateasca biruri pentru ca ei sa fie nebirnici; sa se obişnuiasca o viaţa întreaga cu vorbele şi atitudinile înjositoare ale linguşirii, pentru ca ei sa poata paşi cu semeţie şi sa se creada zeii lumii. Şi pentru toate acestea nu primeau alte mulţumiri decat lovituri şi dispreţ, şi erau atat de saraci cu duhul, încat pana şi aceasta atenţie o luau drept cinste.
Ideile moştenite sunt un lucru curios – foarte interesant de observat şi de cercetat. Eu le-aveam pe ale mele; regele şi poporul şi le aveau pe ale lor. În amandoua cazurile, ideile curgeau în albii adanc sapate de vreme şi de obiceiuri; iar omul care şi-ar fi pus în gand sa le schimbe cursul, prin argu-mentare şi raţionament, ar fi avut mult de furca. De pilda, contemporanii regelui Arthur moştenisera ideea ca toţi oamenii care nu au un titlu şi un pomelnic lung de stramoşi – fie ca sunt sau nu înzestraţi de natura şi au facut sau nu vreo isprava în viaţa – sunt nişte fiinţe care nu merita mai multa atenţie decat animalele, ganganiile, insectele. În schimb, eu moştenisem ideea ca nişte coţofane umane, care admit sa se faleasca cu penele de paun ale demnitaţilor moştenite şi ale titlurilor capatate de alţii, nu merita decat rasul şi batjocura.
Felul în care eram privit era ciudat, dar firesc. Ştiţi cum se uita publicul şi gardianul menajeriei la un elefant? Ei, cam aşa se petreceau lucrurile şi cu mine. Sunt plini de admiraţie faţa de proporţiile şi puterea uimitoare a elefantului, spun cu mandrie ca poate savarşi o suta de minuni, care sunt cu mult mai presus de puterile lor şi vorbesc toţi cu aceeaşi mandrie despre faptul ca, la manie, elefantul e în stare sa puna pe fuga o mie de oameni. Dar asta-l face oare sa fie unui dintre ai lor? Nu, pana şi cea mai bicisnica haimana din arena ar zambi auzind asemenea idee nastruşnica. Haimanaua n-ar putea-o înţelege; n-ar putea de fel sa-i intre în cap; n-ar putea nici pe departe s-o conceapa. Ei, în ochii regelui, nobililor şi ai întregului popor – pana la cel din urma sclav sau vagabond – eu eram întocmai ca elefantul acela şi nimic mai mult. Eram admirat şi temut, dar eram admirat şi temut în calitate de animal. Animalul nu e venerat şi nici eu nu eram; nu eram nici macar respectat. N-aveam pomelnic de stramoşi şi nici un titlu moştenit, astfel ca în ochii regelui şi ai nobililor eram pur şi simplu o lepadatura; poporul ma privea cu mirare şi teama, dar fara respect. Datorita puterii ce o au ideile moşte¬nite, oamenii aceia nu erau în stare sa-şi închipuie altceva demn de respect decat spiţa aleasa şi nobleţea. Aici se vede mana înfioratoarei puteri care este biserica romano-catolica. Aşa, la iuţeala, în doua-trei secole, prefacuse o naţiune de oameni într-o adunatura de viermi. Înainte de epoca suprema¬ţiei bisericii în lume, oamenii fusesera oameni întregi şi-şi ţinusera capul sus; avusesera mandrie, judecata şi indepen-denţa, iar rangul şi însemnatatea se dobandeau mai cu seama prin fapte, şi nu datorita naşterii. Apoi a rasarit biserica, urma¬rind un manunchi de interese egoiste şi ea s-a aratat iscusita şi agera, cunoscand multe chipuri de a scoate şapte piei de pe un om – sau de pe un popor. Ea a nascocit monarhia de drept divin, întarind-o şi proptind-o de jur împrejur cu ierarhia fericirilor harazite celor aleşi, smulgand virtuţile de la rostul lor şi facandu-le sa susţina un scop nevrednic. Ea a predicat – dar mereu numai oamenilor de rand – umilinţa, supunerea faţa de mai marii lor, frumuseţea jertfei; ea a predicat oamenilor de rand sa înghita cu blandeţe insultele; şi tot lor, mereu numai lor, rabdarea, saracia duhului şi neîmpotrivirea în faţa împilarii; şi tot biserica a introdus rangurile ereditare şi aristocraţiile, şi a învaţat toate popoarele creştine de pe faţa pamantului sa se plece în faţa lor şi sa le venereze. Chiar în secolul în care m-am nascut eu, otrava asta mai exista înca în sangele creştinataţii, şi cel mai bun dintre englezii de rand înca era mulţumit sa vada cum oameni mai prejos de dansul deţineau mai departe şi cu neobrazare dregatorii boiereşti sau tronuri regeşti, la care legile caraghioase ale ţarii sale nu-i îngaduiau sa aspire. De fapt, nu numai ca era mulţumit de aceasta sucita stare de lucruri, dar îşi baga în cap ca trebuie sa fie mandru de ea. Lucrul acesta pare a ne arata ca omul poate îndura orice şi chiar îndura orice situaţie, daca s-a nascut într-însa şi a crescut cu ea. Desigur ca aceasta pacoste: respectul faţa de rang şi faţa de titlurile nobiliare, a existat şi în sangele nostru american – o ştiu – dar cand para¬sisem America, disparuse – în orice caz, în cea mai mare masura. Acest respect nu mai era la moda decat printre moftangii şi moftangioaice. Cand o molima a fost starpita în aşa de mare masura, se poate foarte bine spune ca nu mai conteaza.
Dar sa revin la poziţia neobişnuita pe care o aveam în regatul regelui Arthur. Va sa zica, eram ca un uriaş în mijlocul piticilor, un om în toata firea printre copii, o minte stralucita printre nişte cartiţe intelectuale. Dupa toate criteriile raţiunii, eram singurul şi adevaratul om mare din întreaga lume brita¬nica de-atunci. Şi, totuşi, în zilele acelea, ca şi în îndepartata Anglie din vremea naşterii mele, oricare conte cu creier de oaie, care putea pretinde ca are un lung şir de stramoşi ce se trag din ibovnica regelui – culeasa la întamplare de prin mahalalele Londrei – trecea înaintea mea. Asemenea personaje erau rasfaţate în regatul lui Arthur şi toţi le priveau cu respect, chiar daca purtarea le era la fel de meschina ca şi inteligenţa, iar moralitatea nu mai puţin josnica decat obarşia. Uneori, un astfel de specimen putea sta jos de faţa cu regele, pe cand mie nu mi se îngaduia. Desigur, aş fi putut capata cu uşurinţa un titlu, şi asta m-ar fi înalţat grozav în ochii tuturora – chiar şi în ochii reginei, care mi l-ar fi acordat – dar n-am cerut aşa ceva, ba am şi refuzat, cand mi s-a oferit. Cu parerile pe care le aveam, nu m-aş fi putut împaca cu ideea înnobilarii şi nici n-ar fi fost ceva cinstit, fiindca, de cand îmi ştiu neamul, tribul nostru n-a avut niciodata o dunga piezişa în stanga blazonului. Nu m-aş fi putut simţi într-adevar bine şi nici mandru sau încantat de nici un titlu decat de unul pe care mi l-ar fi acordat poporul însuşi, singurul îndreptaţit s-o faca – şi mereu trageam nadejde de a cuceri un asemenea titlu. Şi într-adevar l-am caştigat, în decursul celor caţiva ani de straduinţi cinstite şi onorabile, şi l-am purtat cu înalta şi curata mandrie. Titlul acesta pe care l-am capatat a ieşit întamplator la iveala, într-o buna zi, din gura unui fierar, într-un sat oare¬care. A fost socotit un gand fericit şi purtat din gura în gura, cu un suras de voie buna şi cu vot de aprobare. În zece zile strabatuse regatul şi devenise la fel de popular ca şi al regelui. Dupa aceasta n-am mai fost cunoscut sub alt nume, fie ca se vorbea de mine în vreo adunare a oamenilor din popor, fie la consiliile de coroana, în cursul unor grave dezbateri asupra problemelor de stat. Titlul acesta, tradus în limba moderna, ar fi „şeful”. Titlu ales de popor! Asta zic şi eu ca-mi placea. Şi era un titlu foarte înalt. Existau foarte puţine titluri articu¬late, şi eu aveam unul din ele. Daca se rostea cuvantul duce, sau conte, sau episcop, cine putea spune despre care dintre ei era vorba? Dar daca spuneai regele sau regina sau şeful, era cu totul altceva.
Ce sa spun, regele mi-era simpatic şi, în calitate de rege, îl respectam. Îi respectam postul, în masura în care puteam respecta orice supremaţie nedobandita prin merite proprii, dar ca om îl priveam de sus, ca şi pe nobilii sai – în particu¬lar. Iar el şi ceilalţi ma simpatizau şi-mi respectau postul, dar ma priveau de sus, ca pe un animal lipsit de naştere nobila sau de vreun titlu deocheat – şi încaltea nici nu-şi prea ascundeau parerile în public. Nu ne ţineam de rau pentru parerile pe care le aveam unii despre alţii. Socoteala era cinstita! Eram chit şi toata lumea mulţumita!

CAPITOLUL IX
Turnirul

La Camelot, aveau mania sa organizeze turniruri straşnice. Erau ca nişte lupte de tauri umani, foarte palpitante, pitoreşti şi caraghioase, totuşi cam plictisitoare pentru o minte practica. În pofida acestui fapt, de obicei asistam şi eu la turniruri şi asta din doua motive: daca vrei sa fii simpatizat, nu trebuie sa stai la o parte de lucrurile care-ţi pasioneaza prietenii şi lumea ta – mai ales daca eşti om poli¬tic – iar pe de alta parte, atat ca om de afaceri cat şi ca om politic, îmi propusesem sa studiez turnirurile ca sa vad daca nu li se poate aduce vreo îmbunataţire. Aceasta ma face sa va spun – fie şi în treacat – ca primul act oficial pe care l-am facut sub guvernarea mea, şi înca din prima zi, a fost sa deschid un birou de brevete. Ştiam ca o ţara fara birou de brevete şi fara legi bune, care sa protejeze brevetele, nu merge decat ca racul: pieziş sau îndarat.
Lucrurile îşi continuau ca de obicei mersul – cam un turnir pe saptamana – şi din cand în cand baieţii – adica sir Launcelot şi ceilalţi – ma rugau sa le dau o mana de ajutor, dar spusei ca o s-o fac ceva mai tarziu. În fond, nu era nici o graba şi aveam prea multe rotiţe administrative de uns şi de pus în mişcare cum se cade.
Am avut un turnir care a ţinut mai bine de o saptamana şi la el au luat parte, unul peste altul, vreo cinci sute de cavaleri. Le-a trebuit o saptamana ca sa se adune. Veneau calari de pretutindeni , de la marginea ţarii şi chiar de dincolo de mare; mulţi îşi aduceau doamnele, şi toţi erau însoţiţi de scutieri şi de roiuri de slujitori. Era o mulţime cat se poate de pestriţ şi de somptuos îmbracata şi foarte pilduitoare pentru ţara şi epoca aceea, prin veselia-i animalica, prin nevinovata necuviinţa a limbajului şi printr-o senina nepasare faţa de morala. De dimineaţa şi pana seara, unii luptau şi alţii priveau, iar cantecele, jocurile şi dansurile se ţineau lanţ. De asemenea, în fiecare noapte, se bea zdravan jumatate din timp. Ştiau sa se distreze în chipul cel mai nobil. Va asigur ca n-aţi mai vazut asemenea oameni. Cardul acela de frumoase doamne, scanteind în podoabele lor barbare, erau ahtiate a privi cum un cavaler se rostogolea de pe cal în arena, cu un varf de lance gros cat glezna înfipt într-însul şi ţaşnindu-i sangele şuvoi – şi, în loc sa leşine, bateau din palme şi se înghesuiau ca sa vada mai bine. Numai cateodata vreuna se apuca sa-şi scoata batista şi se prefacea – aşa, de ochii lumii – ca i s-a zdrobit inima. În acest caz, puteai paria doi la unu ca la mijloc era vreun scandal amoros şi doamna se temea ca publicul înca nu-l aflase.
În condiţii obişnuite, galagia din timpul nopţii m-ar fi de¬ranjat, dar, în împrejurarile acelea, nici n-o luam în seama, fiindca ma împiedica s-aud cum vracii taiau braţele şi picioarele celor schilodiţi în timpul zilei. Aşa mi-au stricat bunatatea de ferastrau, ba, i-au rupt şi manerul, dar am lasat sa treaca de la mine. Cat despre securea ce-o aveam, atata spun, m-am hotarat ca data viitoare, cand o fi sa mai împrumut vreo secure unui chirurg, sa ma gandesc mai bine în care secol ma aflu.
Nu numai ca am urmarit zi de zi turnirurile, dar chiar am detaşat un preot mai deştept – din Ministerul meu al Moralei Publice şi al Agriculturii – şi i-am ordonat sa-mi faca un re¬portaj, deoarece aveam de gand ca de îndata ce va fi posibil, cand voi fi ridicat îndeajuns poporul, sa înfiinţez un ziar. Primul lucru de care ai nevoie într-o ţara noua este un birou de brevete; apoi, îţi organizezi reţeaua de şcoli, şi, dupa aceea, da-i drumul cu ziarul. Ziarul şi-o fi avand el greşelile lui, dar nu face nimic, caci pentru o naţiune moarta înseamna un salt în afara mormantului şi asta nu trebuie uitat. Fara ziar nu poţi reînvia o naţiune moarta; nu exista nici o alta cale. Aşa ca am vrut sa sortez lucrurile şi sa vad cam ce fel de material de reportaj aş putea strange în secolul al VI-lea, cand o sa am nevoie.
Ei, ţinand seama de condiţii, preotul s-a descurcat foarte bine. A aratat toate amanuntele, şi asta-i lucru bun într-un material local; ştiţi, ţinuse registrele de înmormantari ale bisericii sale, cand fusese mai tanar, şi-acolo, fireşte, principalul sunt amanuntele. Cu cat sunt trecute mai multe amanunte, cu atat scoţi mai mulţi bani: cioclii, bocitoarele, lumanarile, rugaciunile – totul conteaza; iar daca îndurerata familie nu plateşte destule rugaciuni, atunci însemni lumanarile în partida dubla şi, dintr-un condei, îngroşi foarte frumos socotelile. Ba, dumnealui avea bunul obicei de a-i mai arde pe ici, pe colo, cate o tamaiere vreunui cavaler pe care-l socotea în stare sa dea anunţuri gras platite – adica, vreau sa spun, care avea influenţa. De asemeni, preotul dovedea şi darul de a exagera lucrurile, caci în tinereţe facuse pe impresarul unui cuvios pustnic care locuia într-o cocina şi se ocupa cu minunile.
Desigur ca reportajul acestui debutant era lipsit de nerv şi de senzaţional; nu avea nici descrieri înfioratoare şi de aceea trebuia corectat de-o mana priceputa; dar limbajul sau stravechi era nostim, dulce şi simplu, plin de savoarea şi aromele vremii, iar aceste mici merite rascumparau într-o masura lipsurile sale mai importante. Iata o mostra din reportaj:

„Pre urma, sir Brian-de-les-Isles şi Grummore Grummor¬sum, cavaleri ai palatului, se lovira cu sir Aglovale şi sir Tor, iara sir Tor oboratu-l-a cu suliţa pre sir Grummore. Mai apoi, venit-au sir Carados din Turnul Durerii şi sir Turquine, cavaleri ai palatului, şi cu danşii s-au lovit sir Percivale de Gallis şi sir Lamorak de Gallis, carele fraţi erau. Şi s-au izbit sir Percivale cu sir Carados şi îşi fransera suliţele în maini, iara apoi sir Turquine cu sir Lamorak palitu-s-au cu suliţa şi unul pre altul oboratu-s-au cu suliţa de pre cal şi fieştecare a primit ajutor spre a se ridica şi a încaleca iaraşi. Iara sir Arnold şi sir Gauter, cavaleri ai palatului, s-au izbit cu sir Brandiles şi sir Kay. Palitu-s-au cu înfierbantare, iara suliţele li s-au frant în maini. Pre urma, a venit sir Pertolope, castelanul, şi cu el s-a izbit sir Lionel, iara sir Pertolope, cavalerul cel verde, daramatu-l-a asupra pamantului pre sir Lionel, ce frate-i era lui sir Launcelot. Pre toate acestea le-au fost scriind veliţii crainici, carele vestit-au pre învingator şi numele lor au strigat. Pre urma, lui sir Bleobaris i s-a frant suliţa, palindu-l pre sir Gareth, dara den izbitura sir Bleobaris se rasturna singur la pamant. Daca l-a vazut oborat pre sir Bleobaris, sir Galihadin zis-a lui Gareth a da piept cu dansul, iara sir Gareth l-a oborat cu suliţa de pre cal. Pre urma, sir Galihud apuca suliţa, spre a-şi razbuna fratele, şi într-acelaşi chip l-a oborat sir Gareth, pre el şi pre sir Dinadan, şi pre fratele sau La Cote Male Taile, şi pre sir Sagramor-cel-chinuit-de-dor şi pre sir Dodinas Neamblanzitul. Pre toţi aceştia i-a rasturnat de pre cal jos pe pamant dintr-o singura lovitura de suliţa. Vazand craiul Agwisance al Irlandei viteaza izbanda a lui sir Gareth, tare se minuna, întrebandu-se cine iaste acest cavaler, carele odata pare verde, odata pare albastru, dupa cum se învartejeşte. Într-acesta chip s-au tamplat, ca dupa fieştecare învartejire pe cal alta îi era coloarea, de nice crai, nice cavaler nu-l puteau oblici. Apoi, maria sa Agwisance, craiul Irlandei, se lovi cu sir Gareth, iara sir Gareth îl rasturna de pre cal cu şea cu tot. Pre urma, se întalni sir Gareth cu craiul Carados al Scoţiei, şi sir Gareth oborat-au cu suliţa şi calul, şi calareţul. Şi într-acelaşi chip a biruit el pre craiul Uriens din ţara Gorei. Şi atuncea se arata sir Bagdemagus, iara sir Gareth oborî aşijderea pre calareţ şi pre cal, la pamant. Iara coconul lui sir Bagdemagus, Meliganus Galiganus, şi-au frant suliţele, batandu-se cu vartute şi cava¬lereşte cu sir Gareth. Apoi, sir Galahault, blagorodnicul principe, racni la sir Gareth: Pasa, împestriţatule cavaler! Carele iscusit meşter în manuirea suliţei te-ai aratat, gateşte-te sa ne lovim amandoi! Sir Gareth îl asculta şi îşi lua o suliţa mare şi într-acest chip se izbira, prinţul frangandu-şi suliţa, iara sir Gareth palindu-l în stanga coifului, încat ca frunza s-a clatinat şi ar fi cazut jos, daca nu l-ar fi prins scutierii sai. Adevar graiesc voua – zis-a craiul Arthur – cavalerul acesta împestriţat mare viteaz iaste! Întru aceasta, craiul chema pre sir Launcelot şi se ruga de dansul a se masura cu cavalerul acela. Maria ta – grait-a sir Launcelot – inima îmi zice ca drept iaste în ceasul acesta a-l cruţa pre cavalerul carele şi-a plinit cu varf şi îndesat lucrul pe ziua de astazi. Nu se cade altui cavaler a-i risipi slava, daca vede cum viteazul şi-a încercat întreg vartutea şi facut-a atata isprava! Şi se poate – zis-a sir Launcelot – ca acum şi aici a dat el batalia cea mare, caci se prea poate sa fie iubit foarte de vreo jupaneasa din şiragurile de aici, caci nu zadarnic s-a caznit dumnealui ca sa scoata lumii la vedere vitejia sa. Şi întru aceasta – zis-a sir Launcelot – bucura-se din parte-mi, în ziua aceasta, de toata cinstea, caci cinsteş iaste, şi, chiar de mi-a sta în putinţa, cinstea eu nu i-aş risipi-o.”

În ziua aceea, s-a mai petrecut o paţanie, pe care – din raţiuni de stat – am şters-o din reportajul cuvioşiei sale. De¬sigur ca aţi observat cum în „partida” aceea Garry a avut un succes de pomina. Cand zic Garry, va daţi seama ca e vorba de sir Gareth, caci aşa-i ziceam eu. Cu numele acesta dez-mierdator mi-l numeam în sinea mea, dovedind ca ţineam mult la dansul. Dar era un diminutiv intim şi nu-l rosteam nimanui cu glas tare, cu atat mai puţin lui însuşi. Fiind de neam mare, nu mi-ar fi îngaduit niciodata o asemenea fami¬liaritate. Ei, ca sa continui, stateam în loja ce mi-era rezervata, în calitate de ministru al regelui. În timp ce îşi aştepta randul sa intre în arena, sir Dinadan veni la mine, se aşeza şi începu sa-mi vorbeasca. Se repezea adesea pana la mine, fiindca eram strain şi se bucura ca gasise un debuşeu nou pentru desfacerea glumelor sale, caci majoritatea ajunsesera la stadiul de uzura, în care cel ce le spune rade singur de ele, în timp ce ascultatorului parca i se face rau. Totdeauna am cautat sa corespund caznelilor sale, ba îi aratam o sincera şi foarte întemeiata bunatate, deoarece, aşa cum era el, tot ma scutea de ceva neplacut. Poate ca – din vitregia soartei – cunoştea şi el dintre toate anecdotele tocmai pe aceea pe care o auzisem cel mai des, o urasem şi o dispreţuisem cel mai mult în toata viaţa, dar omul nu mi-o spusese niciodata pana atunci. E vorba de o anecdota pusa pe seama tuturor oamenilor de duh care au calcat vreodata pe pamantul Americii, de la Columb pana la Artemus Ward. E vorba de un conferenţiar umorist, care timp de un ceas a revarsat asupra unui public ignorant un potop de glume, cautand a-l face sa rada. Dar nici pomeneala de ras. Cand sa plece, caţiva nerozi i-au strans conferenţiarului mana şi, foarte recunoscatori, i-au spus ca au fost cele mai nostime lucruri pe care le-au auzit vreodata şi ca ei „s-au ţinut din rasputeri sa nu pufneasca în ras, drept în timpul conferinţei”.
Anecdota asta nu merita sa fi fost spusa nici macar o singura data. Şi totuşi eu am înghiţit-o de sute de mii, de milioane şi miliarde de ori, jaluindu-ma şi afurisind de fiecare data. Aşa ca oricine îşi poate închipui prin ce-am trecut, atunci, auzindu-l pe magarul acela în armura cum s-apuca sa mi-o toarne şi el, în ceţosul amurg al tradiţiei, înainte de a fi rasarit zorii istoriei, cand chiar despre Lactanţiu abia puteai spune „raposatul Lactanţiu”; şi mai erau cinci sute de ani pana la naşterea Cruciadelor!
Taman cand ispravi cu pozna asta, aparu baiatul care anunţa concurenţii, aşa ca sir Dinadan îşi lua talpaşiţa, hoho¬tind ca un diavol, zanganind şi zornaind ca o lada cu fiare vechi, iar eu nu mai ştiam ce-i cu mine. Îmi trebuira cateva minute pana sa-mi vin în fire, şi atunci deschisei ochii tocmai la vreme ca sa-l vad pe sir Gareth tragandu-i o chelfaneala straşnica. Fara sa-mi dau seama, începui sa ma rog: Doamne, sper ca l-a ucis! Dar, ghinion! pana sa-mi sfarşesc fraza, sir Gareth se şi napusti asupra lui sir Sagramor-cel-chinuit-de-dor şi mi ţi-l azvarli peste crupa calului, buşindu-l la pamant, iar sir Sagramor mi-a auzit ruga şi a crezut ca-l priveşte pe dansul!
Vai şi aoleu! Cand îi intra vreunuia din ei ceva în cap, nu i-o mai scoteai nici cu cleştele! Pricepusem eu treaba asta, aşa ca nu mi-am mai batut gura de pomana şi nu i-am mai dat nici o explicaţie lui sir Sagramor. De îndata, însa, ce-i i-a venit piuitul, sir Sagramor m-a înştiinţat ca are de aranjat o mica rafuiala cu mine şi a stabilit în ce anume zi, peste vreo trei-patru ani, ne vom rafui, tot în arena unde i se adusese jignirea. I-am raspuns ca voi fi la dispoziţia lui, cand se va înapoia. Nu ştiu daca sunteţi la curent, dar el trebuia sa plece de îndata dupa sfantul potir. Toţi baieţii aveau mania sa dea, din cand în cand, cate o raita dupa sfantul potir. Asta însemna o excursie de caţiva ani, şi totdeauna trecea amar de vreme pana se întorceau, caci îşi varau nasul peste tot şi cu anasana, cu toate ca habar nu aveau unde se afla sfantul potir! De altminteri, eu, unul, nici nu cred ca vreunul dintre danşii se aştepta într-adevar sa-l gaseasca, iar daca ar fi dat, totuşi, peste potir, sunt sigur ca n-ar fi ştiut ce sa faca cu el. Ştiţi, calatoriile astea erau un fel de trecere înspre nord-vest, a epocii aceleia – cum s-ar spune – şi nimic mai mult. În fiecare an, porneau expediţii în cautarea sfantului potir, iar în anul urmator plecau expediţii de salvare, pentru a-i cauta pe cei plecaţi întai. Puteai caştiga la prestigiu cu toptanul din afacerea aia, dar nu scoteai para chioara. Închipuiţi-va, au încercat chiar sa ma bage mesa şi pe mine! Ce sa va spun, îmi vine sa zambesc, nu alta!

CAPITOLUL X
Începuturile civilizaţiei

Cavalerii Mesei Rotunde au aflat curand de provocare şi desigur ca ea a starnit destule comentarii, caci lucruri dintr-astea îi interesau pe baieţi. Regele socotea ca şi pentru mine a sosit momentul sa pornesc în cautare de aven¬turi, spre a dobandi faima şi a fi şi mai demn de a ma înfrunta cu sir Sagramor, cand se vor fi scurs cei caţiva ani. Eu ma scuzai însa, spunand ca deocamdata îmi mai trebuie vreo trei-patru ani ca sa oranduiesc bine treburile ţarii, aşa ca sa mearga ca pe roate. Pe urma, voi fi gata, iar cum, dupa toate probabilitaţile, la vremea aceea sir Sagramor va fi înca în cautarea potirului, prin amanarea mea nu se pierdea nimic din timpul cel preţios. Pana atunci aveam sa capat o vechime de şase-şapte ani în slujba şi socoteam ca organizaţia şi maşi¬naria mea vor fi atat de bine dezvoltate, încat voi putea sa-mi iau un concediu fara ca sistemul sa sufere.
Eram destul de mulţumit de ceea ce înfaptuisem pana atunci. În diferite cotloane şi unghere liniştite, iniţiasem tot felul de industrii – nucleele vastelor uzine viitoare, misionarii de fier şi oţel ai viitoarei mele civilizaţii. În aceste nuclee, adunasem laolalta cele mai agere minţi tinere pe care le putusem gasi, iar agenţii mei cutreierau necontenit ţara, sco¬tocind peste tot dupa noi talente. Luasem o puzderie de fiinţe ignorante şi le pregateam ca sa devina experţi – experţi în tot felul de meserii şi ramuri ale ştiinţei. Gradiniţele astea ale mele îşi duceau, nestanjenite, o viaţa liniştita şi tainica, prin colţuri de ţara neştiute, caci nimeni n-avea voie sa patrunda înlauntrul lor fara un permis special – deoarece mi-era teama de biserica.
În primul rand, am deschis o fabrica de profesori şi o gra¬mada de şcoli de duminica. Rezultatul era ca acum aveam în locurile acelea o reţea admirabila de şcoli de diferite grade, în plina înflorire, şi o întreaga colecţie de congregaţii pro¬testante, toate prospere şi în necontenita dezvoltare. Oricine putea fi orice fel de creştin poftea, caci în privinţa asta exista o libertate desavarşita. Dar am restrans învaţamantul religios public la biserici şi la şcolile de duminica, neîngaduindu-l în celelalte instituţii de învaţamant ale mele. Aş fi putut sa dau preferinţa sectei mele şi sa-i fac pe toţi presbiterieni – şi asta fara nici o bataie de cap – dar ar fi însemnat sa încalc o lege a firii umane, caci necesitaţile şi instinctele spirituale sunt tot atat de variate în familia umana cat şi poftele, înfaţişarea şi trasaturile fizice, şi un om nu se simte într-adevar bine – din punct de vedere moral – decat cand poarta veşmantul religios care convine, ca model, culoare şi dimensiuni, înclinaţiilor sale spirituale, fapturii şi staturii sale. Pe deasupra, ma temeam de o biserica unita, care ar fi însemnat o putere înfricoşatoare, cea mai înfricoşatoare putere ce se poate închipui, cazand în scurta vreme pe mainile egoiştilor – cum e sortit sa se întample totdeauna – şi aducand astfel moartea libertaţii şi paralizarea gandirii omeneşti.
Toate minele erau proprietatea regelui şi – slava domnului! – se gaseau cu ghiotura. Pana atunci, minele fuse¬sera exploatate aşa cum exploateaza întotdeauna salbaticii minele – adica scobind nişte gropi în pamant şi scoţand minereul cu mana în nişte saci de piele, cu randament de o tona pe zi; dar eu, de îndata ce-am putut, am început sa pun mineritul pe baze ştiinţifice.
Da! Facusem progrese frumoase, cand m-a picnit provocarea lui Sagramor.
Se scursesera patru ani – şi mai erau atatea de facut! Nu v-aţi fi închipuit niciodata ca aşa ceva este cu putinţa pe lume! Puterea absoluta e într-adevar un lucru ideal, cand se afla în maini sigure. Despotismul cerului e singura guvernare desavarşita. Un despotism pamantean ar fi cea mai desavarşita guvernare pamanteasca, daca ar exista aceleaşi condiţii – adica daca despotul ar fi cel mai desavarşit exemplar al speţei umane şi daca viaţa sa ar fi veşnica. Dar, întrucat un om per¬fect este pieritor şi orice-ar face tot trebuie sa moara, lasandu-şi stapanirea în mainile unui moştenitor imperfect – un despo¬tism pamantean nu numai ca e o forma rea de guvernare, ci e chiar cea mai rea forma posibila.
Opera mea arata ce-ar putea face un despot, avand la dispoziţie resursele unui regat întreg. Fara ca ţara aceea întunecata s-aiba habar, eu facusem sa se dezvolte într-însa, şi chiar sub nasul ei, civilizaţia veacului al XIX-lea. Opera mea era ferita de privirea publicului, dar exista acolo ca o realitate gigantica şi de netagaduit şi de care lumea avea sa mai auda, daca traiam şi aveam noroc. Era o realitate tot atat de sigura şi de concreta ca şi un vulcan tihnit, ce-şi înalţa nevi¬novat piscul fara fum catre cerul albastru, fara sa dea semn ca în maruntaiele sale clocoteşte un iad. Şcolile şi bisericile mele fusesera prunci firavi, cu patru ani în urma; acum erau oameni în toata puterea; atelierele de mai înainte devenisera acum vaste uzine; unde avusesem o duzina de oameni calificaţi, aveam acum o mie; unde avusesem un expert de mana întai, aveam acum cincizeci. Stateam cu mana pe maner, ca sa zic aşa, gata oricand sa-l trag şi sa revars lumina asupra lumii aceleia, cufundata în miez de noapte. Dar n-aveam de gand s-o fac pe neaşteptate. Politica mea era alta, caci poporul n-ar fi rezistat la aşa ceva, şi, pe deasupra, mi-ar fi sarit într-o clipita în spinare biserica ro¬mano-catolica.
Nu! Eu înaintasem cu bagare de seama tot timpul. Catava vreme am avut agenţi secreţi, pe care i-am raspandit prin ţara, cu misiunea de-a submina pe nesimţite cavalerismul şi de-a macina cand o superstiţie, cand alta – aşa, cate puţin – pregatind treptat terenul pentru o stare de lucruri mai buna. Faceam lumina cu încetişorul, aprinzand lumanare cu lumanare, şi aveam de gand sa merg mai departe tot aşa.
Raspandisem, prin regat – şi tot în taina – cateva sucursale de şcoli care mergeau foarte bine. Aveam planul de a dezvolta tot mai mult ramura asta, pe masura ce treceau anii; fireşte, daca nu se întampla ceva care sa ma intimideze. Una din tainele cele mai cu cantec era West Pointul meu – academia mea militara. O feream de indiscreţiile celorlalţi cu cea mai mare stricteţe şi acelaşi lucru îl faceam şi cu academia mea navala, pe care o înfiinţasem într-un port îndepartat. Amandoua erau în plina înflorire, spre deplina-mi mulţumire.
Clarence avea acum douazeci şi doi de ani şi era adjunctul meu, mana mea dreapta. Era o comoara! Într-adevar, n-avea pereche şi se pricepea la orice. În ultimul timp îl pregatisem pentru ziaristica, zicandu-mi ca batuse ceasul ca sa pornim şi un ziar. Nu ceva în stil mare, ci doar un mic saptamanal pentru difuzarea de proba a ideilor mele, în cadrul gradiniţelor de civilizaţie, pe care le înfiinţasem. Se simţea în meseria asta ca peştele în apa; cu siguranţa ca zacea într-însul o vocaţie de ziarist înnascut. Într-un fel, junele se şi dedublase: vorbea ca în secolul al VI-lea şi scria ca într-al XIX-lea. Stilu-i de gazetar progresa necontenit; ajunsese deja la nivelul unui ziar din fundul Alabamei şi nu-l puteai deosebi de stilul articolelor de fond din aceasta regiune nici prin cuprins, nici prin ton.
Mai aveam de lansat şi o alta mare invenţie. E vorba de telegraf şi telefon; pentru prima data ne aventuram în aceasta direcţie. Deocamdata, liniile de comunicaţie erau pastrate numai pentru uzul nostru particular, şi aşa urmau sa ramana pana în ziua cand vor da în parg. Aveam o echipa de oameni pe drumuri, care lucra mai ales noaptea. Întindeau firele pe pamant, temandu-ne sa punem stalpi ca sa nu trezim prea multa curiozitate. Firele de pe pamant erau destul de bune, pentru ambele întrebuinţari, fiindca erau aparate printr-un izolator inventat de mine şi care dadea rezultate perfecte. Oamenii mei aveau ordinul sa cutreiere ţara, ferindu-se însa de dru¬murile batute, spre a stabili legaturi cu toate oraşele mai însemnate, a caror prezenţa era tradata de lumini, şi lasand cate un expert la fiecare post nou. Într-adevar, nimeni nu era în stare sa-ţi spuna cum poţi gasi o anumita localitate, fiindca nimeni nu se ducea înadins în vreun loc, ci dadea doar din întamplare peste el, hoinarind, şi de obicei pleca de acolo fara sa-i treaca prin gand a întreba cum se numea localitatea respectiva. Din cand în cand, trimisesem expediţii topografice ca sa faca masuratori şi sa alcatuiasca harta regatului, dar totdeauna se amestecasera preoţii, facand şicane. Aşa ca, pana una-alta, renunţasem la proiectul acela; n-ar fi fost deloc di¬plomatic sa ne punem rau cu biserica.
Cat despre starea generala a ţarii, ea era întocmai cum fusese şi la sosirea mea, şi asta din toate punctele de vedere. Facusem eu ceva schimbari, dar în mod inevitabil erau ma¬runte şi nu se puteau observa.
Astfel, înca nu ma amestecasem nici în chestia impo¬zitelor – în afara de acelea care aduceau venituri regelui. Pe astea le sistematizasem, punand serviciul pe o baza solida şi justa. Rezultatul era ca veniturile se şi împatrisera şi, totuşi, sarcinile erau atat de echitabil împarţite faţa de trecut, încat poporul se simţea uşurat şi de pretutindeni se aduceau laude pentru administraţia mea.
Eu, personal, am fost nevoit sa fac o pauza în activitatea aceasta, dar faptul nu m-a încurcat deloc, ba chiar mi-a priit. Mai înainte – da! – m-ar fi stingherit, însa acum totul era în maini bune şi lucrurile mergeau ca la carte.
Într-adevar, în ultima vreme regele îmi amintise de cateva ori ca amanarea pe care o cerusem, cu patru ani în urma, se apropia de soroc. Era o aluzie ca e timpul ca s-o pornesc în cautare de aventuri şi sa-mi caştig o reputaţie care sa ma faca demn de onoarea de a frange şi eu suliţi cu sir Sagramor. El tot se mai învartea prin ţara dupa potir, dar era cautat de mai multe expediţii de salvare şi putea fi gasit de la un an la altul. Aşadar, vedeţi ca ma aşteptam la aceasta pauza în activitatea mea şi n-am fost luat prin surprindere.

CAPITOLUL XI
Yankeul în cautare de aventuri

Niciodata nu a existat pe lume o ţara mai ideala pentru mincinoşii care rataceau din loc în loc – de aceea, se şi gaseau într-însa mii de mincinoşi ratacitori, de amandoua sexele. Nu trecea luna, fara sa ai a face cu vreun vagabond din aştia. Mai toţi veneau încarcaţi cu o poveste despre cutare sau cutare prinţesa care cerea ajutor ca sa scape din vreun castel îndepartat, unde era ţinuta prizoniera de o puşlama nelegiuita – de obicei, un uriaş. Poate o sa credeţi ca, dupa ce asculta o astfel de nuvela din gura unei persoane cu totul necunoscuta, regele cerea în primul rand dovezi – ba şi cateva indicaţii cu privire la poziţia castelului, la cea mai buna ruta pana la el, şi-aşa mai departe. Ei bine, aflaţi ca nimeni nu se gandea la un lucru atat de simplu şi de bun simţ. Nici pome¬neala de aşa ceva! Toţi înghiţeau pe nemestecate minciunile acestor oameni şi nu puneau nici un fel de întrebare. Cum-necum – într-o zi, cand ma aflam pe la curte – unul din indivizii aştia, de data asta era una, veni şi îndruga o poveste dupa acelaşi tipic. Cica stapana ei cazuse prizoniera într-un cogeamite castel mohorat, laolalta cu alte patruzeci şi patru de fete tinere şi frumoase, mai toate prinţese; se ofileau cu toatele în captivitatea aceea cruda, care ţinea de douazeci şi şase de ani; stapanii castelului erau trei fraţi nazdravani, fiecare cu cate patru braţe şi-un singur ochi – ochiul în mijlocul frunţii şi mare cat un fruct. Speţa fructului nu era menţionata; obiş¬nuita lor neglijenţa în materie de date ştiinţifice!
Poate n-o sa credeţi, dar regele şi întreaga Masa Rotunda îşi aratara numaidecat interesul pentru aceasta nastruşnica ocazie de aventuri. Fiecare cavaler al Mesei Rotunde s-a batut pentru aceasta şansa de a-şi dovedi vitejia şi s-a rugat sa i se acorde lui cinstea de a le salva pe nenorocitele acelea; totuşi, spre necazul şi jignirea lor, regele mi-a acordat mie aceasta cinste, pe care nici n-o cerusem.
Am reuşit printr-un efort sa-mi stapanesc bucuria, cand Clarence mi-a adus vestea aceasta. În schimb, el nu şi-a putut-o stapani. I se revarsa din gura un val neîntrerupt de încantare şi recunoştinţa: era încantat de norocul meu şi recunoscator regelui pentru marinimoasa favoare ce-mi acordase. Nu-şi putea ţine locului nici picioarele, nici trupul, ci ţopaia prin odaie, într-un graţios extaz de fericire.
Despre mine, aş fi blestemat din adancul inimii bunatatea celui care-mi acordase o asemenea favoare, dar mi-am ascuns furia din motive politice şi-am facut tot ce-am putut ca sa par şi eu bucuros. Chiar aşa! Am şi declarat ca ma bucur. Şi, într-o masura era adevarat, caci ma simţeam la fel de bucuros ca şi cineva care ar fi scalpat.
Ce sa-i faci? Trebuie sa iei lucrurile aşa cum sunt şi sa nu-ţi pierzi vremea cu vaicareli zadarnice. Mai bine te-apuci de treaba şi vezi ce se poate face. Cum în toate minciunile exista un sambure de adevar, trebuia sa gasesc numaidecat samburele acesta, în cazul ce-mi picase. De aceea am trimis dupa fata şi ea a venit. Era o fiinţa destul de atragatoare, blanda şi mo¬desta, dar – daca e sa te iei dupa aparenţe – nu ştia mai mult decat o cizma.
I-am spus:
— Draga mea, ţi s-au cerut amanuntele necesare?
Mi-a spus ca nu i se cerusera.
— Fireşte, nici nu ma aşteptam sa ţi se ceara, dar eu unul trebuie sa te întreb, ca sa fiu sigur despre ce e vorba. Ce sa-i faci? Aşa am fost eu învaţat. Acum, sa nu mi-o iei în nume de rau, daca-ţi amintesc ca trebuie s-o luam ceva mai încet, fiindca noi nu te cunoaştem. Poate ca eşti de buna-credinţa – şi speram ca eşti – dar nu-i nici o afacere cand cumperi maţa în sac. Pricepi şi dumneata situaţia. Sunt silit sa-ţi pun cateva întrebari; raspunde-mi cinstit şi pe faţa şi nu-ţi fie nici o teama. Unde locuieşti, cand eşti acasa?
— În ţara Moder, luminate cavaler.
— Ţara Moder? Nu-mi aduc aminte sa mai fi auzit de ţara asta. Parinţii îţi traiesc?
— Daca viiaza au nu, de ştire nu am, ca ani mulţi am stat ferecata în castelul acela!
— Cum te cheama, te rog?
— Numele îmi iaste demoiselle Alisande la Carteloise – de-ţi este pre voie şi pre pofta inimii!
— Cunoşti pe cineva care te poate identifica?
— Ian socotiţi dumneavoastra, luminate cavaler, cine ma cunoaşte aici, daca sunt den alte parţi şi întaia data venit-am la craiul cel mare.
— Ai adus ceva scrisori, acte, dovezi ca eşti demna de încredere şi spui adevarul?
— La ce nevoi-m-aş, daca am grai şi ştiu a le spune singura?
— Dar mata ştii ca unul spune una, altul spune alta şi totul depinde…
— Depinde? Ce depinde? Ciudese sunt aceste cuvinte pentru mintea mea! Nu te înţeleg, luminate cavalere.
— Nu înţelegi? Ei, dracia dracului! Cum nu poţi înţelege un farafastac ca asta? Nu înţelegi ca totul depinde de… Dar de ce naiba araţi aşa de nevinovata şi de idioata?
— Nime nu ştie, fara numai Dumnezeu, carele aşa m-a facut.
— Da, da, cred ca asta-i cam aşa. Nu te burzului daca par niţeluş enervat. Nici nu sunt. Dar hai sa schimbam subiectul. Sa trecem la castelul ala cu patruzeci şi cinci de prinţese şi trei capcauni-şefi – ia spune-mi, unde-i haremul ala?
— Harem?
— Castelul – adica, ma înţelegi, unde vine castelul ala?
— O, cat iaste de falnic şi neclatit şi cu podoabe podobit! Hat departe iaste, cale de multe poşte de-aici.
— Cat de multe?
— Alelei, luminate cavalere, acmu preste fire iaste a le numara, atatea de multe sunt şi se încaleca una preste alta, fiind într-acelaşi chip şi batand într-aceleaşi culori, de nu desluşeşti o poşta de alta, nici cum sa le socoti, fara numa a lua pe fieştecare la rand; iara aceasta numai în mana domnului sta şi nice cum în puterea omului… de care lucru adevarat, adevarat sa crezi, luminaţia ta, ca nu iaste într-alt chip!…
— Ho! Opreşte-te! Las-o încolo de distanţa. Mai bine spune-mi cam pe unde se afla castelul. Pe ce drum apuci? Încotro?
— Nu-ţi fie cu banat, luminaţie, drum apuci, dara drum dirept nu iaste, ca încotro apuci, nu mergi întins, ci tot coteşti şi te învartejeşti, cand supt o zare, cand supt alta, încat de-i chibzui ca-i spre rasarit şi într-acolo degrab ai purcede, vedea-vei cum calea iaraşi se învartejeşte cu o jumatate de roata; şi-aceste ciudese iara şi iara se petrec la fel, mahniciune mare pogorandu-ţi în suflet şi spaimandu-te au nu cumva calcat-ai voia domnului, carele nu harazeşte vericarui castel drum dirept şi scos la vedeala, fara numai daca îi iaste pe plac, iara de nu-i iaste mai curand nimici-va toate castelele şi toate drumurile de pre lume, lasand pustii şi jalnice locurile pre unde salaşluit-au fapturile sale, carele sa ia aminte ca unde-i vrerea domnului totul se plineşte, iara unde nu, nu…
— Ajunge, ajunge! Cruţa-ne şi pe noi oleaca! Lasa-l încolo de drum, lasa naibii direcţia. Iarta-ma, te rog sa ma ierţi, dar nu ma simt bine azi, aşa ca nu lua în seama cand ma vezi vorbind singur. E un obicei vechi, unul vechi şi prost, de care cu greu te dezbari, mai ales cand ţi-e îngreuiata digestia. Şi cum sa nu fie, cand mananci lucruri care s-au copt cu mult înaintea naşterii tale? Trasnita ţara! Cum sa-ţi pastrezi sana¬tatea, daca mananci pui de primavara care au o vechime de o mie trei sute de ani! Dar, hai, sa nu ne mai oprim la mofturi. Hai sa… Aoleu, n-ai cumva vreo harta a regiunii unde trebuie sa mergem? Dar, ştii, o harta serioasa…
— Au, nu iaste cumva facatura aceea, carea de curanda vreme au meşteşugit-o paganii de preste mari şi ţari, şi pre carea daca o fierbi cu ulei, cu sare şi ceapa, adaugandu-i…
— Ce, o harta? Ce tot îndrugi acolo? Nu ştii ce-i aia harta? Bine, bine, nu-i nimic! Nu te scuza! Urasc scuzele, caci încurca aşa de mult lucrurile, de nu mai ştii ce-i cu ele. Şterge-o, scumpo! Buna ziua! Condu-o, Clarence!
Ei bine, acum mi-era cat se poate de limpede pentru ce catarii aia nu-i cercetau pe mincinoşi în privinţa amanuntelor. Se prea poate ca fata aceea sa fi ascuns un anumit fapt prin vreun ungher al minţii, dar nu cred ca i-l scoteai nici cu pompa hidraulica şi nici cu primele tipuri de explozive, deşi fata constituia un caz care cerea într-adevar dinamita. Ce mai! Era o vaca încalţata, o vaca sadea, şi totuşi regele şi cavalerii o ascultasera smirna ca un pasaj din scriptura. Asta te cam lamureşte asupra întregii societaţi de-atunci. Şi gandiţi-va ce protocol simplu era la curtea aceea! Haimanaua asta de fetişcana n-avusese mai multa bataie de cap ca s-ajunga pana la rege, chiar în palatul sau, decat ar fi avut ca s-ajunga la un azil de noapte, în vremea şi în ţara mea. Ba înca regele s-a bucurat vazand-o, s-a grabit sa-i auda povestea! Cu aventura pe care o aducea plocon pe tava, era tot atat de binevenita, ca şi un cadavru pentru un agent de pompe funebre.
Clarence se întoarse tocmai cand sfarşeam aceste reflecţii, îi povestii cat m-am caznit cu fata aceea, fara a obţine macar o singura informaţie care sa ma ajute a gasi castelul. Junele paru cam mirat, ori încurcat, ori aşa ceva, şi insinua ca nu se dumirea ce urmarisem eu, punand fetei toate întrebarile acelea.
— Ei, dracie! am exclamat. Trebuie sa gasesc castelul, nu? Altminteri, cum o sa pornesc în cautarea lui?
— Oho, potoleşte-ţi mania, stapane! O, cat este de lesne, raspunsul! Nu v-a spus ca veţi calatori împreuna? Aşa se face totdeauna. Veţi merge împreuna.
— Fata sa mearga cu mine? Prostii!
— Adevarat este! Veţi merge împreuna. Vedea-vei ca aşa-i.
— Ce? Sa pasca dealurile şi sa bata padurile cu mine? Numai noi doi – singuri? Cand eu sunt ca şi logodit? Bine, dar e scandalos. Gandeşte-te ce-o sa zica lumea!
Doamne! Deodata s-a ivit dinainte chipul ei drag! Junele era dornic sa afle tainele acestei chestiuni delicate. L-am pus sa jure ca va pastra secretul şi apoi i-am şoptit numele iubitei: Puss Flanagan. Paru dezamagit şi îmi spuse ca nu-şi aminteşte sa fi auzit vreodata de numele contesei mele. Conferea titluri nobiliare, micul meu curtean!
E din East Har… mi-era pe limba sa-i spun, dar ma oprii, cam încurcat, apoi îi zisei:
— Las-acum! O sa-ţi spun alta data.
El insista, întrebandu-ma daca s-ar putea s-o vada? O sa-l las s-o vada, într-o buna zi?
Nu era mare lucru sa-i fagaduiesc! Doar un fleac de vreo mie trei sute de ani la mijloc! Dar el era atat de nerabdator încat îi spusei: „Da”. Cu toate astea, nu mi-am putut stapani un suspin. Şi, totuşi, suspinul nu avea nici un rost, caci ea înca nici nu se nascuse. Dar aşa suntem facuţi noi oamenii: nu mai judecam, cand avem sentimente; doar simţim şi-atata tot!
În ziua şi în noaptea aceea nu s-a discutat decat despre expediţia mea. Baieţii au fost foarte draguţi cu mine şi s-au aratat grozav de atenţi, parand a fi uitat ca-i jignisem şi deza¬magisem. Ba, chiar, pareau tare nerabdatori de felul cum voi scoate din barlog pe capcaunii aia şi voi da drumul fecioarelor acelea coapte şi rascoapte, ca şi cum ar fi încheiat chiar ei contractul. Ei, ce sa-i faci? Erau copii buni – dar numai copii şi-atata tot! Mi-au dat nenumarate sfaturi, cum sa scormonesc ca sa dau de uriaşi şi sa pun laba pe ei; mi-au împartaşit tot felul de descantece împotriva vrajilor şi mi-au dat leacuri şi alte fleacuri ca sa-mi pun la rani. Dar nu i-a trecut nici unuia prin cap ca – daca eram un necromant atat de minunat, cum pretindeam ca sunt – n-ar fi trebuit sa am nevoie de leacuri sau instrucţiuni sau de descantece împotriva vrajilor şi, mai puţin decat orice, de arme şi armura. Şi asta în orice fel de expediţie; chiar şi împotriva balaurilor care varsa foc pe nari şi a diavolilor sosiţi gata fierbinţi din iad, ca sa nu mai vorbim de nişte adversari pricajiţi cum erau cei dupa care porneam, aceşti capcauni banali dintr-un fund de ţara.
Urma sa iau pranzul mic devreme de tot şi sa plec în zori, fiindca aşa se proceda de obicei; dar am avut de furca mult cu armura şi asta m-a cam întarziat. E greu al naibii sa intri în ea şi sunt atatea formalitaţi de facut! Mai întai, te înfaşori într-un strat sau doua de cearşafuri, ca sa ai un fel de perina care sa-ţi îndeparteze raceala fierului; pe urma îţi pui manecile şi camaşa de zale – iar astea sunt facute din mici ochiuri de oţel, împletite laolalta, alcatuind o ţesatura atat de mladioasa, încat daca arunci camaşa pe duşumea, se strange boţ ca un navod umed. E foarte grea şi aş zice cel mai incomod mate¬rial din lume pentru o camaşa de noapte – totuşi e foarte mult folosita în acest scop de catre colectorii de impozite, de reformatori, de regii cu un cal putere şi cu un titlu dubios, şi de tot soiul asta de oameni.
Apoi îţi pui ghetele – nişte barci cu fundul lat, acoperite cu benzi de oţel, întreţesute – şi-ţi înşurubezi la calcaie pintenii stanjenitori. Dupa asta, îţi prinzi jambierele pe pulpe şi apara¬toarele pe coapse; pe urma vin pieptarul platoşei şi partea dindarat a ei, tot din fier nerazbatut, şi începi sa te simţi la stramtoare. Pe urma vari sub platoşa pulpana alcatuita din faşii largi de oţel, care îţi atarna în faţa, fiind despicata însa la spate, ca sa te poţi aşeza. Pulpana asta din faşii nu-i cu nimic mai breaza decat nişte doage. Nu-i buna la purtat, nici aratoasa la înfaţişare, nici macar nu ajungi sa-ţi ştergi mainile de ea. Apoi îţi încingi spada; pe urma îţi tragi burlanele pe braţe şi manuşile de fier pe maini, îţi pui capcana de şoareci – toata din fier – pe cap, cu o zdreanţa împletita din oţel, agaţata ca sa-ţi atarne peste ceafa – şi eşti gata, comod ca o lumanare înfipta în sfeşnic. Cand ajungi în asemenea hal, nu-ţi mai arde de dans. Pot spune ca un om împachetat în felul asta e ca o nuca pe care nu merita s-o mai spargi – aşa de puţin miez gaseşti, cand ajungi la el, în comparaţie cu coaja.
Noroc ca m-au ajutat baieţii, altfel n-aş mai fi ispravit niciodata. Tocmai cand am sfarşit noi treaba, a dat pe-acolo sir Bedivere, cu care ocazie am constatat ca nu alesesem cel mai potrivit echipament pentru o calatorie aşa de lunga. Ce falnic arata el, înalt, spatos şi vanjos, cum era! Purta pe cap un coif conic de oţel, care-i venea doar pana la urechi şi drept viziera avea numai o faşie îngusta de oţel care se întindea pana la buza de sus şi-i apara nasul; iar tot restul îmbraca¬mintei, de la gat pana la calcaie, era alcatuit din inele de fier flexibile. Aproape tot trupul îi era ascuns sub acest veşmant, care era alcatuit din inele de zale – precum am spus – atarnandu-i de pe umeri pana la glezne, dar de la mijloc pana la capat, atat în faţa cat şi în spate veşmantul era despicat, aşa ca putea calari mai în voie, dandu-şi poalele la o parte. Pleca în cautarea potirului şi asta era cel mai potrivit echipament pentru expediţie. Aş fi dat mult sa am pardesiul ala, dar era prea tarziu ca sa-mi mai pierd vremea cu ultimele nascociri ale modei. Soarele tocmai se înalţase, regele şi curtenii ieşisera în par ca sa ma vada plecand şi sa-mi ureze noroc, aşa ca nu puteam calca eticheta zabovind. Nici pomeneala sa te urci singur pe cal! Orice încercare ar fi zadarnica. Au grija ei sa te duca în braţe, întocmai cum e dus la farmacie un om care a capatat insolaţie. Tot ei te ajuta sa stai drept şi îţi baga picioarele în scari. Iar tu, bietul de tine, te simţi aşa de aiurea şi de ţeapan, de parca nici n-ai fi în pielea ta. Te simţi ca şi cum te-ai fi casatorit subit, sau ai fi fost lovit de trasnet sau aşa ceva, şi înca nu ştii bine pe ce lume te afli şi eşti cam amorţit, neputandu-ţi veni în simţire. Apoi au înalţat catargul acela caruia ei îi spun suliţa, prinzand-o langa piciorul meu stang, iar eu am apucat-o în mana, strangand-o tare. În cele din urma, mi-au prins pavaza în jurul gatului – şi am fost complet încarcat, gata sa ridic ancora şi sa pornesc în largul marii. Toata lumea a fost cat se poate de gentila cu mine, ba o demoazela de onoare mi-a întins chiar ea la botul calului cupa de ramas bun. Acum nu mai ramanea altceva decat ca demoazela cealalta sa se urce pe cal, chiar pe perna din spatele meu, ceea ce a şi facut, şi sa-şi treaca braţul, sau aşa ceva, dupa mijlocul meu, ca sa se ţina bine.
Şi astfel am pornit dupa ce toţi şi-au luat ramas bun, fluturandu-ne batistele ori chivarele. Şi toata lumea pe care o întalneam coborand colina şi trecand prin oraşel ne arata respectul cuvenit – afara de caţiva baieţaşi zdrenţaroşi din mahalale care strigau:
— Ha-ha! Ia-n uitaţi-va la farţangaul asta! şi aruncara cu bulgari de pamant dupa noi.
Dupa cate am observat, baieţii sunt la fel în toate epocile. Nu au nimic sfant, nu le pasa de nimic şi de nimeni. Cu aceeaşi uşurinţa, au spus: „Ia cara-te de aici, chelbosule!” profetului care-şi vedea liniştit de drum, în pulberea cenuşie a anti¬chitaţii, au dat cu bulgari şi pietre dupa mine în mohoreala sfanta a evului mediu şi i-am vazut purtandu-se la fel sub guver-narea lui Buchanan – îmi amintesc de asta fiindca ma aflam şi eu pe acolo şi am dat o mana de ajutor. Profetul îşi avea urşii sai şi s-a putut descotorosi de baieţii de pe vremea sa. Cat despre mine, aş fi vrut sa descalec şi sa-i învaţ minte, dar nu-mi convenea fiindca nu m-aş mai fi putut sui iar pe cal. Mi-e sila de ţara în care nu gaseşti nici o macara!

CAPITOLUL XII
Chinuri lente

Luand-o drept înainte, ne-am pomenit în sanul naturii. Era nespus de îmbietor şi de placut sa strabaţi singuratatea aceea silvestra, dis-de-dimineaţa, pe racoare, mangaiat de primele adieri învioratoare ale toamnei. De pe crestele dealurilor, zaream întinzandu-se la picioarele noastre încantatoare vai verzi prin care şerpuiau paraiaşe, şi ici-colo se înalţau ostroave de copaci şi falnici stejari rasfiraţi, aruncand stinghere pete negre de umbra. Dincolo de vai, zaream alte şiruri de coline, albastrite de pacla zorilor, unduind în talazuri pana la capatul zarii, cu cate-o pata albicioasa sau cenuşie în creştet, ştiind ca acolo este un castel. Am strabatut întinse pajişti ce scanteiau de roua, înaintand chiar ca stafiile, caci iarba deasa vatuia paşii calului. Visam mai departe, trecand agale prin dumbravi, învaluiţi într-o lumina verzuie, ce se cernea prin bolta de frunze scaldata de soare, pe cand la picioarele noastre un paraiaş, nespus de limpede şi racoros, zburda şi susura în albia lui, prefirand o muzica dezmierdatoare. Uneori, lasam în urma lumea şi ne afundam în mareţele şi falnicele adancuri ale codrului, în îmbelşugatele-i neguri, pe unde mişunau şi se furişau tainice dihanii, pierind înainte de a apuca sa îţi arunci ochii spre locul de unde venise foşne¬tul. Se iveau, în schimb, pasarelele cele vrednice şi porneau la treaba, ici cu un cantec, colo cu vreo sfada sau cu vreun tainic şi îndepartat ciocanit, umbland dupa viermii ascunşi prin scorburi, în nepatrunsele cotloane ale padurilor. Apoi, încet-încet, ieşeam iaraşi la lumina cea tare a soarelui.
Cam la a treia sau la a patra-a cincea oara, cand am ieşit la lumina, deci cam la vreo doua-trei ceasuri dupa ce se ridicase bine soarele pe cer, nu mai era aşa de îmbietor ca înainte. Începea sa fie prea cald, ceea ce nu era greu de observat. Apoi, am avut de înghiţit o bucata serioasa de drum, fara nici un pic de umbra. E curios ce repede se înmulţesc micile sacaieli, odata ce s-au pornit. Lucruri de care nici nu-mi pasase la început, acum începeau sa ma zgandare – şi din ce în ce mai mult. În primele zece-cincisprezece ori, cand m-am caznit sa-mi scot batista, parca nici nu le luasem în seama. M-am lipsit de batista şi mi-am zis ca nu face nimic! Dar acum lucrurile se schimbasera. Simţeam din ce în ce mai mult nevoia batistei şi gandul ei ma rodea, facandu-mi: ronţ, ronţ, ronţ! prin creier. Nu mai aveam timp. Pas sa-mi iasa gandul din minte! În cele din urma m-am apucat sa dracuiesc, trimiţand naibii pe acela care a confecţionat haine de fier fara buzunare. Ştiţi, eu îmi ţineam batista în coif, împreuna cu alte lucruşoare – dar era un afurisit de coif pe care nu ţi-l puteai scoate singur. Nu ma gandisem la asta, cand am pus batista într-însul şi, de altfel, de unde sa fi ştiut? Îmi închipui-sem ca va fi foarte comod s-o ţin acolo. Dar acum gandul ca batista se afla atat de aproape şi „la îndemana”, şi totuşi n-o puteam scoate, ma întarata şi mai rau, nemaiputand îndura: De, ştim cu toţii, omul doreşte totdeauna tocmai ce nu poate avea! Cum-necum, gandul la batista se ţinea scai de mine, abatandu-ma de la orice alta treaba. Şi aşa, mila dupa mila, gandurile mi se aţinteau în coif. Îmi închipuiam cum arata batista, mi-o zugraveam în fel şi chip şi zau ca era tare jalnic sa simţi cum sudoarea sarata îţi picura mereu în ochi şi sa nu poţi scoate batista! Scris aşa, pe hartie, faptul pare o nimica toata, dar nu era aşa, ci o adevarata pacoste. N-aş spune-o, daca n-ar fi aşa. M-am jurat ca data viitoare îmi voi lua cu mine o coşniţa – arate coşniţa cum o arata şi zica lumea ce-o pofti! Bineanţeles ca fanţii aia de fier de la Masa Rotunda o vor socoti ceva scandalos şi vor starni iadul împotriva mea, dar eu una ştiu: întai utilul şi dupa aceea stilul! Şi aşa, cu chiu, cu vai, am mers noi mai departe, dand din cand în cand peste o întindere plina de praf, care se ridica în nouri deşi şi îmi intra în nas, facandu-ma sa stranut şi sa strig. Bineanţeles ca mi-au scapat cuvinte pe care nu s-ar fi cuvenit sa le spun. Vedeţi, eu nu tagaduiesc şi nici nu pretind ca-s mai bun decat alţii.
Mi se parea ca n-o sa întalnim nici ţipenie de om în Britania aceea pustie, nici macar un capcaun. În toanele pe care le aveam, doream cu dinadinsul sa întalnesc un capcaun dar, fireşte, un capcaun cu o batista la viaţa lui. Cei mai mulţi cavaleri nu s-ar fi gandit decat sa-i ia armura, pe cand eu, daca i-aş fi luat basmaua, i-aş fi lasat bucuros restul marfii.
Între timp, se facea tot mai cald pe coclaurii aceia. Ştiţi, soarele batea tare şi îmi încingea tot mai mult fieraria. Ei, şi cand eşti atat de înfierbantat, cel mai mic fleac te irita. Cand o luam la trap, zanganeam ca un coş cu vase, şi asta ma necajea. Pe deasupra, nu puteam suferi pavaza aia care – hurduz-burduz – se tot lovea şi se balabanea cand la piept, cand la spate, iar daca o luam la plimbare la pas, îmi trosneau şi îmi scarţaiau încheieturile la fel de sacaitor ca roata unei roabe. Daca nu-mi faceam puţin vant calarind, puteam sa ma prajesc în soba aia! Pe de alta parte, cu cat mergeam mai liniştit, cu-atat mai rau ma apasa fierul şi, în fiecare minut, mi se parea ca trag şi mai multe tone. Şi trebuia sa schimb mereu mana şi sa-mi trec suliţa langa celalalt picior. Altfel mi-ar fi înţepenit mana, saraca de ea!
Va daţi seama ca daca transpiri în felul asta – lac de sudoa¬re, nu alta! – vine un moment, cand – ce mai încoace-încolo – începe sa te manance. Dar tu eşti înauntru şi mainile-s afara şi la mijloc numai fiare. Asta e! Şi zau, nu ţi-i îndemana, oricum ai suci-o şi ai învarti-o! Mai întai te mananca într-un loc, pe urma într-altul, pe urma înca într-altul şi mancarimea se întinde, şi se întinde pana ce tot teritoriul ţi-e ocupat. E greu sa va închipuiţi ce-am patimit eu şi cat de neplacut mi-era.
Ba, cand credeam ca mai rau decat atata nu se poate şi mi se parea ca n-o sa mai rabd – hop! – printre zabrelele coifului se strecura o afurisita de musca, aşezandu-mi-se pe nas. Zabrelele coifului se înţepenisera şi nu mai alunecau, aşa ca nu putui ridica viziera, ci doar îmi clatinam capul, care ajun¬sese sa se coaca de-a binelea, iar musca, ce mai, ştiţi cum se poarta o musca atunci cand merge la sigur? Se sinchisea de scuturaturi numai ca sa-şi schimbe locul de pe nas pe buze, de-acolo în urechi şi baz, baz! şi zbarn! zbarn! mereu pe obrazul meu, lafaindu-se în voie şi pişcandu-ma aşa de rau, încat bietul de mine – amarat de mai înainte – n-am mai putut îndura. M-am dat batut, rugand-o pe Alisanda sa-mi descarce pacostea de coif şi sa ma scape. Pe urma, ea îl goli de toate cele şi mi-l aduse plin cu apa. Am baut niţica apa şi apoi, ţinandu-ma cat mai drept, am rugat-o sa-mi toarne restul apei înauntrul armurii. Nici nu va închipuiţi ce desfatare! Ea a mai carat apa şi mi-a turnat-o pana ce m-a facut ciuciulete şi aşa am început sa respir mai în voie.
Ce bine-i sa ai parte de niţica linişte şi pace! Dar – vai! – aici, pe pamant, totu-i vremelnic. Îmi facusem mai de mult o pipa şi aveam şi puţintel tutun, destul de bun; nu chiar prima-lux, ci mai curand dintr-acela pe care îl fumau pieile-roşii, facut din coaja de salcie uscata. Toate comorile astea le avusesem în coif şi acum mi-erau iaraşi la îndemana, dar chibrituri, ioc!
Cu cat trecea timpul, cu atat îmi dadeam mai bine seama de sacaitorul adevar ca eram la cheremul vremurilor. Un no¬vice cu atatea fiare pe el nu putea încaleca pe cal fara de ajutoare – ba înca îi trebuiau multe ajutoare. Sandy nu era de ajuns. În orice caz, nu pentru mine. Eram aşadar nevoiţi sa aşteptam pana o trece cineva. O aşteptare în tihna nu ar fi fost nici o nenorocire, caci aveam berechet la ce sa ma gandesc, ba chiar doream sa-mi mai pun niţeluş mintea la contri¬buţie. Cautam sa ma dumiresc cum s-a ajuns ca nişte fiinţe raţionale – sau chiar numai semiraţionale – sa poarte armura, ţinand seama de neajunsurile ei. Şi cum au izbutit sa pastreze o asemenea moda timp de generaţii, cand era limpede ca ceea ce sufeream eu atunci, ele patimisera toata viaţa. Voiam sa desluşesc bine chestiunea asta şi mai ales cautam sa gasesc o cale de a îndrepta raul, convingand lumea sa lase pustiei moda asta prosteasca. Dar în împrejurarile acelea nu te puteai gandi de fel. Pofteşte şi gandeşte, cand ai a face cu o fiinţa ca Sandy.
În fond, era o fata ascultatoare şi inimoasa, dar trancanea ca o moara hodorogita şi îţi facea capul toba, ca harabalele şi caruţele de pe strada. Daca i-ai fi putut pune un caluş, fata ar fi fost o comoara. Dar pas de-astupa gura unei teleleici, ca-ţi moare pe loc! Huruia şi duduia, toata ziulica, şi te înşelai daca credeai ca o sa i se strice maşinaria. Ţi-ai gasit! Nu se strica niciodata, ba nici macar nu-şi încetinea trancanitul spre a cauta cuvintele. Moara asta hodorogita mergea înainte, pisand, macinand şi cernand cu saptamanile, fara sa se opreasca macar o data ca sa-şi unga maşinariile – sau sa explodeze. Şi, totuşi, nu era decat un fluiera-vant, caci nu avea nici o idee – aşa cum nici ceaţa n-are idei. Era o adevarata teleleica, toata ziua caţa-caţa; vorbea, şi vorbea; şi trancanea, şi trancanea, iar la altceva nu se pricepea. În dimineaţa aceea nu-mi pasase de guriţa ei, caci dadusem peste viesparul altor griji, dar dupa-amiaza am fost nevoit sa-i spun:
— Mai hodineşte-te, fetiţo! Rasufla şi tu în voie şi nu te mai apuca sa înghiţi tot aerul ţarii, ca-i de rau. Daca o ţii aşa, pana maine regatul o sa fie nevoit sa importe aer şi afla ca şi aşa averile visteriei sunt pe drojdie.

CAPITOLUL XIII
Oameni slobozi

Ciudat o fi, dar aşa este: nici n-ai apucat bine sa fii mulţumit ca mulţumirea s-a şi dus. Iata cazul meu. Mai adineauri, dupa ce calarisem şi suferisem caznele acelea, ce rai îmi paruse tihna aceea, dulcea înseninare din colţişorul retras şi umbros, pe unde paraul curgea, susurand. Ma simţeam la largul meu, turnandu-mi din cand în cand apa în armura. Şi iata ca repede gasii alta pricina de nemulţumire; pe de o parte, pentru ca nu-mi puteam aprinde luleaua – înfiinţasem eu, mai de mult, e drept, o fabrica de chibrituri, dar uitasem sa-mi iau chibrituri – iar, pe de alta, pentru ca nu aveam nimic de mancare. Înca o dovada a acelei copilareşti lipse de prevedere, care caracteriza epoca şi oamenii de atunci. În timpul calatoriilor oamenii în armuri se bizuiau întotdeauna doar pe noroc spre a gasi de mancare, şi s-ar fi scandalizat numai la gandul de a-şi agaţa de suliţa vreun coş cu sandvişuri. Cred ca nu exista un singur cavaler din adunatura aceea de la Masa Rotunda care sa nu fi preferat sa moara de foame decat sa fie prins carand un asemenea bagaj pe baţul lui împo¬dobit cu flamura. Şi totuşi bunul simţ ar fi trebuit sa-i des¬chida neaparat capul. Eu, unul, avusesem intenţia sa dosesc cateva sandvişuri în coif, dar fusesem surprins în cursul acţiunii, nascocisem o scuza oarecare, punand totuşi sandvişurile deoparte, numai ca pana la urma mi le înhaţase un caine.
Noaptea se apropia – şi odata cu ea o furtuna. Se întuneca repede. Fireşte, trebuia sa ne organizam popasul acolo. Gasii un adapost bun pentru demoazela, sub o stanca, şi acum cautam unul pentru mine. Eram nevoit sa raman în armura, caci singur nu mi-o puteam scoate, iar sa cer ajutorul Alisandei, nu-mi convenea. Era totuna cu a ma dezbraca în vazul lumii. De fapt nu-i aşa, pentru ca aveam haine berechet pe dedesubt, dar nu te poţi lepada cu una, cu doua, de preju¬decaţile educaţiei. Ştiam ca m-aş simţi stanjenit, daca ar fi sa-mi scot fustiţa aceea de fier.
Datorita furtunii, se schimba şi temperatura. Cu cat vantul sufla mai tare şi ploaia cadea mai naprasnic, cu atat se facea mai rece. Curand, tot felul de gandaci, furnici şi rame începura sa mişune laolalta, cautand sa scape de umezeala, şi se furişara în armura mea ca sa se încalzeasca. Pe cand unele ganganii se purtau destul de cuviincios, varandu-mi-se prin hainele de dedesubt şi apoi potolindu-şi zelul, altele – şi astea erau cele mai numeroase – erau tare neastamparate şi nesuferite, caci nu-şi gaseau locul şi continuau sa mişune, vanand te-miri-ce. Mai cu seama furnicile, care ma gadilau în alaiuri îngrijora¬toare, foind pe mine de colo pana colo cu ceasurile, s-au dovedit a fi nişte fiinţe cu care nu doresc sa mai dorm vreo¬data. Acelora care s-ar afla într-o situaţie asemanatoare, le dau sfatul sa nu care cumva sa se rasuceasca sau sa se scuture, deoarece mişcarile astea starnesc curiozitatea fiştecarii ganga¬nii, care cauta sa vada ce se întampla – şi aşa lucrurile se înrautaţesc şi mai mult, facandu-te sa înjuri de mama focului, daca mai eşti în stare. Dar, pe de alta parte, daca nu te rasuceşti şi nu te scuturi, simţi ca te prapadeşti, aşa ca pana la urma e totuna cum procedezi. De fapt, nici nu poţi alege, ca vorba aia: ori cu capul de piatra ori cu piatra de cap, totuna e. Chiar dupa ce îngheţasem bocna, înca mai simţeam gadilaturile ganganiilor, întocmai ca un cadavru care e supus unui tratament electric. Mi-am zis ca dupa calatoria asta n-o sa mai port niciodata armura.
În aceste ceasuri de grea cumpana, cand eram îngheţat şi totuşi – ca sa zic aşa – ma simţeam ca pe jeratic din pricina foielii ganganiilor, îmi umbla prin capu-mi trudit aceeaşi şi aceeaşi întrebare fara raspuns: cum poate suferi lumea bles¬temata asta de armura? Cum au facut ei ca s-o suporte, în decursul atator generaţii? Cum s-au putut odihni nopţile, cand erau îngroziţi de chinurile ce-i aşteptau a doua zi?
Cand, în sfarşit, se crapa de ziua, eram într-o stare jalnica: istovit, aiurit, prapadit de nesomn; obosit de atata suceala şi rasuceala; lihnit de atata post, jinduind dupa o baie, ca sa ma descotorosesc de bazdaganiile alea. Şi, colac peste pupaza, ma simţeam boşorogit de reumatism. Dar poate ca ardeţi de nerabdare sa ştiţi ce s-a petrecut cu faptura nascuta în pat boieresc şi procopsita cu titluri aristocratice, cu demoazela Alisanda la Carteloise? Ei, bine, aflaţi ca era vioaie ca o veveriţa şi dormise buştean. Cat despre baie, probabil ca nici dansa şi nici vreun alt nobil din ţara ei nu facusera vreodata, aşa ca nu-i duceau dorul. Judecandu-i dupa criteriile moderne, oamenii aceia nu erau decat nişte salbatici puţintel şlefuiţi. Nobila domniţa nu se arata deloc nerabdatoare sa ia gustarea de dimineaţa – alt fapt care miroase a salbaticie. În timpul calatoriilor, briţii aceia erau deprinşi cu posturi lungi şi ştiau cum sa le îndure, dar, înainte de plecare se asigurau împotriva unor eventuale posturi, procedand în stilul pieilor-roşii şi al şerpilor boa. Mai mult ca sigur ca Sandy se îndopase pentru o raita de vreo trei zile.
Înainte de rasaritul soarelui, am şi pornit-o mai departe; Sandy calare, iar eu şchiopatand în urma calului. Peste vreo jumatate de ceas, întalniram nişte biete fiinţe prapadite, adunate laolalta pentru a drege ceea ce ai de a-colo socoteau ca ar fi o şosea. S-au purtat tare smeriţi cu mine, exact ca niş¬te dobitoace. Iar cand le-am propus sa iau pranzişorul cu danşii, s-au simţit atat de maguliţi, atat de covarşiţi de nemai¬pomenitul meu hatar, încat la în-ceput nici nu le venea sa creada ca vorbesc serios. Nobila domniţa îşi ţugui dispre¬ţuitoare buzele şi se trase mai la o parte, avand grija sa-mi strige – ca sa fie auzita – ca ea ar prefera sa manance laolalta cu celelalte dobitoace; ob-servaţie care îi stanjeni pe nenoro¬ciţii aceia, dar nu pentru ca s-ar fi simţit cumva jigniţi sau insultaţi, ci doar pentru ca era vorba de ei. Nici pomeneala sa se simta jigniţi. Şi, totuşi, oamenii aceia nu erau nici sclavi, nici dobitoa-ce. Prin ironia legilor şi cuvintelor ei erau, draga doamne, oameni slobozi! Şapte zecimi din populaţia nerobita a ţarii faceau parte din clasa lor şi traiau în aceleaşi condiţii: mici fermieri – chipurile! – „independenţi”, artizani, etc. şi ei constituiau, ca sa zicem aşa, naţiunea sau adevaratul popor. Aproape numai ei erau oamenii folositori şi vrednici de a fi cruţaţi şi respectaţi, iar, daca îi nesocoteai, însemna ca nesocoteşti poporul şi laşi în locul lor doar drojdia, doar cateva lepadaturi cu chip de rege, boieri şi boiernaşi – într-adevar trandavi, neproductivi şi pricepuţi mai cu seama în arta de a pradui şi a nimici. Aceştia n-ar fi fost de nici un folos şi n-ar fi avut nici o valoare, într-o lume construita în concordanţa cu raţiunea. Şi totuşi, printr-o iscu-sita urzeala, aceasta mino¬ritate aurita, în loc sa-şi ţina locul cuvenit la coa¬da alaiului, ea era în fruntea bucatelor, mergand cu nasul pe sus şi flutu¬randu-şi cu ifos flamurele. Ea s-a ales singura ca sa fie naţiunea, iar puzde¬ria aceea de taratoare au îngaduit starea asta de lucruri atata amar de vre¬me, încat în cele din urma au luat-o drept adevar. Ba, mai mult, au ajuns sa creada ca aşa este drept şi aşa trebuie sa fie! Preoţii au avut grija sa le spu¬na stramoşilor acestor oameni şi lor înşile ca aceasta stare de lucruri anapo¬da a fost oranduita de Dumnezeu. Şi astfel, fara a se mai gandi cat de nepo¬trivit ar fi fost pentru Dumnezeu sa se distreze cu asemenea batjocori şi mai ales cu una aşa de deocheata, ei s-au lasat pagubaşi şi s-au potolit, plini de respect.
Vorbirea acestor oameni blajini suna cam ciudat în ure¬chile unui fost american. Erau oameni liberi şi totuşi nu puteau parasi moşiile lordului sau ale episcopului lor, fara de înga¬duinţa acestuia; nu aveau nevoie sa-şi faca singuri paine, ci erau siliţi sa-şi macine graul şi sa-şi coaca painea la moara şi brutaria boierului sau vladicii, şi sa-i plateasca din gros pentru acest serviciu! Nu puteau vinde nici un petec de pamant, fara a nu plati lordului sau episcopului nişte procente bunişoare şi nici sa cumpere vreo sfoara din pamantul altuia, fara a da de ştire lordului sau episcopului, aducandu-i un plocon în bani, în schimbul acestui privilegiu. Ei, aceşti oameni liberi, trebuiau sa lucreze pe degeaba pamanturile boierului sau ale vladicii şi sa vina la el oricand erau chemaţi, lasandu-şi pro¬priile lor recolte sa se paraduiasca din pricina furtunilor care le potopeau. Mai erau siliţi sa îngaduie boierului sa-şi sa¬deasca pomi fructiferi pe pamantul lor şi, apoi, sa-şi înghita necazul, cand cei trimişi sa culeaga roadele le stricau cu nepa¬sare lanurile din preajma pomilor. Erau nevoiţi sa-şi înabuşe mania cand cetele de vanatori ai lordului dadeau buzna în galop peste ogoarele lor, nimicindu-le roadele unei munci atat de rabdatoare. Nu li se îngaduia sa creasca porumbei, iar cand stolurile venite din hulubariile stapanului se napusteau asupra recoltei lor, nu se cadea sa-şi iasa cumva din fire şi sa ucida vreo pasare, pentru ca pedeapsa ar fi fost cumplita. Cand, în sfarşit, îşi strangeau bucatele, atunci se repezeau asupra lor un întreg alai de talhari, şi îi jecmaneau care mai de care. Biserica, cea dintai, le lua o halca zdravana, anume, o zeciuala din recolta, apoi trimisul regelui lua ca dijma a douazecea parte, dupa aceea navaleau oamenii lordului stapanitor, bagandu-şi adanc mainile în ceea ce mai ramasese şi numai dupa toate angaralele astea avea voie bietul om liber – jupuit de şapte piei – sa-şi duca restul la hambar, daca mai era cazul sa se oboseasca pentru aşa ceva. Apoi, ţinte biruri, biruri şi iar biruri, caci aceşti calici liberi şi independenţi plateau mereu la biruri şi dajdii, pe cand stapanul lor, baronul sau episcopul, nu platea nici o dajdie, cum nu platea întreaga nobilime, atat de risipitoare, şi nici atothrapareaţa biserica. Pentru ca domnul baron sa poata dormi în tihna, omul slobod trebuia sa stea de veghe toata noaptea pe malul lacului, dupa truda unei zile întregi, şi sa plesneasca din bici spre a face sa amuţeasca broaştele. Iar daca fiica omului slobod… nu, despre aceasta ultima infamie a carmuirii monarhice nu se poate scrie. În sfarşit, daca omul liber, adus la disperare de toate chinurile astea, socotea ca nu mai poate îndura viaţa şi şi-o curma, cautand în moarte mila şi alinarea – biserica cea blanda îl osandea sa arda în focul gheenei şi, potrivit milostivelor legiuiri, era îngropat în miez de noapte la vreo raspantie, cu o ţepuşa înfipta în spate, iar stapanul sau, baronul sau epis¬copul, îi confisca întreaga avere şi-i izgonea din casa vadu¬va şi orfanii.
Şi, acum, iata-i pe aceşti oameni slobozi, aduşi de cu zori ca sa munceasca la drumurile stapanului lor, episcopul, fiecare cate trei zile şi pe de gratis. Fiecare cap de familie şi fiecare flacau muncind cate trei zile pe nimic, ba mai adaugaţi şi o ziulica pentru slugile stapanului! Ei, lucrurile astea se petre¬ceau aidoma celor ce citeai în vreo carte despre Franţa şi despre francezii de dinaintea revoluţiei, cea de pomina şi binecuvantata, care a maturat o mie de ani de asemenea nemernicii cu un singur şi potopitor val de sange. Unul singur, platind astfel datoria din moşi-stramoşi, cam în proporţie de cate o picatura de sange pentru fiecare bute stoarsa cu încetul poporului, de-a lungul unei istovitoare perioade de zece veacuri de ruşine, nedreptate şi secatuire, care nu-şi avea perechea decat în iad. Daca ne gandim bine, au fost doua „domnii ale terorii”, una care propovaduia omorul, manata de înfocate patimi, iar alta manata de un fioros sange rece. Una a ţinut doar cateva luni, cealalta a durat o mie de ani. Într-una, moartea a secerat zece mii de oameni; într-alta, o suta de milioane de oameni. Noi ne cutremuram doar la gandul „grozaviilor” savarşite de Teroarea cea mica, de Teroarea momentana, ca sa zicem aşa, dar ce înseamna „grozavia” unei morţi repezi prin cuţit de ghilotina, faţa de agonia prelun¬gita a unei întregi vieţi de foame, frig şi sudalmi, de chinuri şi inima-rea? Ce înseamna moartea instantanee prin trasnet, faţa de moartea înceata pe rug? Cimitirul unui singur oraş ar putea cuprinde toate sicriile umplute de Teroarea cea de scurta durata, în faţa careia am fost învaţaţi, cu atata iscusinţa, ca sa ne înfioram şi sa ne bocim. În schimb, nu ştiu daca Franţa întreaga ar putea cuprinde toate raclele umplute de cealalta Teroare, mai veche şi mai reala – Teroarea aceea nespus de apriga şi înspaimantatoare, pe care nici unul dintre noi nu a fost învaţat s-o vada în toata amploarea ei şi s-o deplanga aşa cum se cuvine.
Aceşti oameni slobozi, vadit saraci, care îşi împarţeau cu mine şi pranzişorul, şi vorba, aveau un respect nespus de umil faţa de rege, biserica şi nobilime, pe cat nu le-ar fi dorit-o nici chiar duşmanii lor cei mai înverşunaţi. Şi de aceea îţi starneau şi mila, şi rasul. I-am întrebat daca macar banuiesc ca ar putea exista o naţiune de oameni în care fiecare cetaţean, avand dreptul de a vota liber, ar hotarî prin vot ca o singura familie, cu urmaşii ei – fie ei deştepţi sau tampiţi – sa domneasca pe veci, înlaturand toate celelalte familii, chiar şi pe aceea a alegatorului? Şi, de asemenea, daca ei ar hotarî prin vot ca o suta de familii anumite sa fie ridicate la ranguri de-o ameţi¬toare înalţime şi învestite cu primejdioase onoruri şi privilegii ereditare, excluzandu-se celelalte familii ale naţiunii, chiar şi familia alegatorului?
Cu toţii ma privira nedumeriţi şi-mi raspunsera ca nu ştiu. Nu se gandisera niciodata la aşa ceva şi nici nu auzisera vreodata ca o naţiune ar putea fi oranduita astfel încat fiecare om sa-şi poata spune cuvantul cu privire la carmuirea ei. Le-am spus ca eu cunoşteam o astfel de naţiune – şi ca starea de lucruri de la ei va ramane aşa cum era, cata vreme vor avea o biserica stapana peste stat. Din nou se aratara nedumeriţi, cel puţin în primul moment. Dar apoi unul dintre ei îşi ridica fruntea şi ma ruga sa repet cuvintele din urma – sa le repet mai rar, ca sa le patrunda înţelesul. O facui şi curand el prinse ideea şi, strangand din pumni, spuse ca el nu crede ca o naţiune în care oricine poate vota s-ar înjosi de buna voie, apucand pe calea luata de danşii. Îmi mai spuse ca faptul de a fura unei naţiuni voinţa şi nazuinţele înseamna o crima, şi înca cea mai grozava dintre crime. Îmi zisei: iata un om! Daca m-aş putea bizui pe destui oameni ca dansul, aş putea da o lovitura pentru binele ţarii astea şi le-aş putea dovedi ca sunt cetaţeanul ei cel mai credincios, aducand o schimbare deplina în sistemul de guvernare.
Înţelegeţi ca devotamentul meu era un devotament faţa de ţara, iar nu faţa de instituţiile ei şi de dregatorii care îi conduceau treburile. Ţara este realitatea adevarata, lucrul de capetenie, lucrul veşnic, şi pe ea trebuie s-o aperi şi s-o iubeşti, ei trebuie sa-i fii credincios. Instituţiile sunt ceva ex¬terior, doar un veşmant, iar veşmintele se uzeaza şi se prefac în zdrenţe, încetand de a-ţi mai fi potrivite şi de a-ţi feri trupul de frigul iernii, de boala şi de moarte. A fi credincios zdren-ţelor, a te entuziasma pentru zdrenţe, a adora zdrenţele, a muri pentru zdrenţe – aceasta este loialitate de om fara raţiune, credinţa de adevarat animal. Aceasta loialitate apar¬ţine monarhiei, a fost inventata de monarhie, şi numai de aşa soi de loialitate aiba ea parte! Eu sunt din Connecticut şi constituţia ţarii mele declara ca: „Orice putere politica purce¬de de la popor şi toate guvernele libere sunt întemeiate pe autoritatea poporului şi instituite în folosul sau; iar poporul are oricand dreptul netagaduit şi imprescriptibil de a-şi schim¬ba forma de guvernamant în felul în care socoate a-i fi folositor”.
Pe temeiul acestei învaţaturi, cetaţeanul care considera ca veşmintele politice ale comunitaţii sale s-au ros şi, totuşi, pastreaza tacerea şi nu se agita pentru a-i da un nou veşmant – acela este un cetaţean necredincios, un tradator. Nici macar faptul ca el ar crede ca este singurul care vede decaderea nu-l scuza, caci datoria lui este sa se agite, iar datoria celorlalţi e sa voteze împotriva lui, daca nu judeca lucrurile la fel cu dansul.
Şi acum iata-ma aici, într-o ţara în care dreptul de a spune cum trebuie guvernata ţara este harazit doar la cate şase per¬soane din fiecare mie. Daca ceilalţi noua sute nouazeci şi patru de oameni şi-ar fi aratat nemulţumirea faţa de sistemul politic în vigoare şi ar fi propus schimbarea lui, faptul i-ar fi cutremurat pe toţi ceilalţi şase, ca pe unul singur, şi le-ar fi parut grozav de marşav şi necinstit – o cumplita şi odioasa tradare! Aşadar, eram – ca sa zic aşa – acţionar într-o societate în care noua sute nouazeci şi patru de membri aduceau toţi banii şi depuneau toata munca, iar ceilalţi şase se alegeau pe ei înşişi drept permanent consiliu de administraţie şi înca¬sau toate dividendele. Eu socoteam, însa, ca ceea ce le trebuia celor noua sute nouazeci şi patru de pacaliţi era o noua oranduire. Într-adevar, ceea ce s-ar fi potrivit cel mai bine cu pornirile mele spre ghiduşii ar fi fost sa demisionez din funcţia de şef şi para-şef şi sa aţaţ o razmeriţa, pe care s-o prefac în revoluţie. Dar ştiam ca oricare Jack Cade sau Watt Tyler care ar proceda aşa, fara sa faca în prealabil educaţia materialului uman pana la treapta revoluţiei – nu va fi urmat de nimeni. Nu eram deprins sa dau greş, ramanand de unul singur – va rog sa ma credeţi. De aceea „oranduirea”, care în vremea din urma prinsese cheag în mintea mea, era cu totul de alt soi decat aceea de tipul Cade-Tyler.
Aşa ca ma ferii sa-i vorbesc despre razvratire şi sange omu¬lui acela care îşi rumega painea neagra, laolalta cu turma de oi umane, ci îl luai mai la o parte şi îi vorbii într-altfel. Dupa ce terminai, îl rugai sa-mi împrumute puţina cerneala din vinele lui şi, muind o aşchie într-însa, scrisei pe o bucata de scoarţa:

„Da-I la fabrica de oameni”

şi i-o înmanai spunandu-i:
— Du-te cu ea la palat, la Camelot, şi da-i-o în mana lui Amyas le Poulet, caruia eu îi zic Clarence. Ştie el despre ce-i vorba.
— Ăsta trebuie sa fie vreun preot, nu-i aşa? ma întreba omul, în timp ce observam cum îi pierea de pe faţa entu¬ziasmul.
— De ce vrei sa fie numaidecat preot? Doar ţi-am spus ca nici un rob al bisericii, nici un om, legat ca un rob de papa sau de episcop, nu are voie sa intre în fabrica mea de oameni? Nu ţi-am spus ca nici dumneata n-ai putea calca pe acolo decat daca religia ce o ai – oricare ar fi ea – este liber-consimţita?
— Of! Aşa ziceam şi eu şi întru asta îmi saltase inima de bucurie! Dara cand auzit-am ca iaste şi un preot pe acolo n-a mai fost pre pofta inimii mele şi mi s-a scarbit rau sufletul.
— Nu-ţi spun ca acela la care te duci nu-i preot?
Omul tot nu parea mulţumit şi îmi zise:
— Cum? Nu iaste preot şi ştie a ceti?
— Ei, da, nu-i preot şi totuşi ştie sa citeasca, ba ştie şi sa scrie. Eu l-am învaţat.
Omul se lumina la faţa. Continuai:
— Şi asta va fi primul lucru pe care îl vei învaţa în fabrica aceea…
— Eu? Mi-aş da şi sangele inimii pentru iscusenia aceasta. Ma jur pre toţii sfinţii ca fi-voi robul domniei voastre, fi-voi…
— Nu! Nu-mi vei fi rob şi nu vei fi robul nimanui, ia-ţi familia şi cara-te de aici. Stapanul dumitale, prea sfinţitul epis¬cop, îţi va confisca micul avut, dar n-are a face. Clarence îţi va purta de grija.

CAPITOLUL XIV
Apara-te, Luminaţia Ta!

Platii trei gologani pentru pranzişorul acela, ceea ce era curata nebunie, cand ştiam ca cu banii aia puteau pranzi o duzina de oameni. Dar ma simţeam marinimos în ziua aceea, şi de altfel totdeauna am fost cam mana-sparta. Apoi, unde mai pui ca oamenii voisera sa-mi dea pe nimic mancarea – şi asta din puţinul ce-l aveau. De aceea, am simţit nevoia de a le arata mulţumirea şi sincera mea recunoştinţa, dandu-le o încurajare financiara. Aşa banii au fost mai bine folosiţi decat daca ramaneau în coiful meu, unde aceşti golo¬gani fiind de fier şi nu prea uşori ca greutate, jumatatea mea de dolar devenise o povara. Este adevarat ca şi mai înainte cheltuiam prea lesne banii, şi una din pricini era ca nu aveam simţul proporţiilor, dar chiar şi acum – dupa o şedere atat de lunga în Britania – nu ajunsesem sa-mi dau bine seama ca un gologan în ţara regelui Arthur şi caţiva dolari în Connecticut erau cam totuna: nişte gemeni, cum s-ar zice, în privinţa puterii de cumparare. Daca mi-aş fi putut amana cu cateva zile plecarea de la Camelot, le-aş fi platit acestor oameni în frumoasele şi noile monede pe care le batusem în propria noastra monetarie. Şi asta mi-ar fi placut tare mult, şi lor nu mai puţin. Introdusesem numai valorile americane. Într-o saptamana, doua, aveau sa curga pe piaţa monede de cate un cent, cinci cenţi, zece cenţi, sferturi şi jumataţi de dolar şi chiar ceva aur; aveau sa curga în rauleţe cam firave, dar statornice, prin vinele comerciale ale regatului şi aşteptam sa vad cum acest sange nou îi va înzdraveni viaţa.
Ţaranii se simţira obligaţi şi ei sa-mi rasplateasca într-un fel marinimia, cu sau fara voia mea, aşa ca a trebuit sa primesc în dar o aprinzatoare din cremene. Îndata ce ei ne aşezara confortabil pe cal, pe Sandy şi pe mine, îmi aprinsei pipa. Cand ieşi primul nor de fum, printre zabrelele coifului, toţi oamenii îşi luara campii, iar Sandy se rasturna pe spate şi cazu jos, cu un bufnet înfundat. Oamenii îşi închipuisera ca eram vreun balaur care varsa foc pe nari. Bieţii de ei, auzisera atatea bazaconii de la cavaleri şi de la alţi mincinoşi de profe¬sie! Mi-a fost tare greu sa-i conving sa se întoarca şi sa stea macar la o distanţa de la care sa ne putem înţelege. Le-am explicat ca nu era vorba decat de o uşoara vraja, care caşuna rau numai duşmanilor mei. Cu mana pe inima, le fagaduii ca daca cei care nu-mi poarta vrajmaşie se vor apropia şi vor trece în faţa mea, aceştia vor vedea cum numai pe ceilalţi dindarat îi va lovi moartea. Alaiul se mişca cu destula repezi¬ciune şi nu se semnala nici un accident, deoarece nimeni nu avu destula curiozitate ca sa ramana îndaratul meu, spre a vedea ce se întampla.
Am mai pierdut ceva vreme, caci acum copiii aştia mari, o data ce le pierise teama, se aratau atat de încantaţi şi de uimiţi de nazdravaniile cu focurile de artificii, încat am fost nevoit sa mai raman cu ei şi sa fumez cateva lulele. Altfel, nu m-ar fi lasat sa plec. Întarzierea, însa, nu mi-a stricat, caci Sandy a folosit acest rastimp pentru a se deprinde cu noua nascocire, dat fiind ca ea se afla în apropiere, dupa cum ştiţi, iar în acest timp, destul de îndelungat, i s-a oprit morişca, ceea ce a însemnat un real caştig pentru mine. Dar mai presus de orice alt avantaj, învaţasem şi eu ceva cu acest prilej: acum ştiam cum sa înfrunt pe orice uriaş sau pe orice capcaun care mi-ar fi ieşit în cale.
Am mas peste noapte la un pustnic batran, iar a doua zi, pe la namiezi, am avut parte de o mare încercare. Tocmai strabatusem o pajişte întinsa, taind pieziş calea, şi ma lasasem în voia gandurilor, nemaiauzind şi nemaivazand nimic, cand Sandy îşi întrerupse o remarca pe care o începuse de cu dimineaţa, strigandu-mi:
— Apara-te, luminaţia ta, te paşte primejdie de moarte!
Ea se coborî uşurel de pe cal, alerga puţintel, apoi se opri. Privii înainte şi vazui, departe, la umbra unor copaci, vreo şase cavaleri înarmaţi, împreuna cu scutierii lor. Îndata, ei începura sa forfoteasca şi îşi potrivira şeile ca sa încalece. Luleaua mi-era gata şi ar fi fost şi aprinsa, daca n-aş fi fost luat de ganduri, caci tocmai atunci ma framantam cum sa înlatur împilarea din ţara şi sa redau tuturor oamenilor drepturile ce le-au fost furate şi vechea lor virtute, fara a supara însa pe nimeni. Pe loc, îmi aprinsei pipa şi, pana îmi facui o rezerva mai mare de fum, ei se apropiara, venind buluc asupra mea. Nici pomeneala sa arate vreo marinimie cavalereasca, despre care citeşti prin carţi, adica sa-ţi vie numai cate un fante de curte pe rand, iar ceilalţi sa stea deoparte, respectand un joc cinstit. Aş, de unde! Dadeau buzna cu toţii, ca un singur om, trosnind şi gonind, şi se napusteau ca o salva de tun. Veneau cu capetele aplecate înainte şi cu penele falfaind, ţinand suliţele gata de atac. Ar fi fost într-adevar ceva frumos de vazut, o privelişte minunata – dar pentru un om caţarat în copac! Îmi aşezai suliţa în poziţie de repaos şi aşteptai, cu o strangere de inima, pana ce valul înfierat era gata sa ma înghita şi atunci aruncai un nor de fum albicios printre zabrelele coifului. Sa fi vazut cum pe loc se sparse şi se risipi valul de fier! Un spectacol mult mai reuşit decat celalalt.
Totuşi, haidamacii aia se oprira la o distanţa de vreo doua-trei sute de metri, ceea ce ma nelinişti. Satisfacţia de mai înainte mi se irosi şi în locul ei ma cuprinse teama. Îmi ziceam ca sunt un om pierdut. Sandy, în schimb, era încantata şi îşi acorda muzicuţa, dar eu o oprii sa-şi dea drumul, spunandu-i ca vraja mea – nu ştiu cum – daduse greş şi ca trebuie sa încalece la repezeala şi s-o întindem în galop, ca sa scapam cu viaţa. Dar ea nici nu voi sa auda. Îmi zise ca vraja mea îi facuse într-adevar neputincioşi pe cavalerii aia; ei se oprisera din fuga doar pentru ca nu mai puteau face nimic. „Acuşica – zicea ea – îi vom vedea alunecand de pe şei şi vom pune mana pe caii lor şi pe hamuri şi valtrapuri.” Nu voii sa-mi bat joc de o naivitate atat de lesne crezatoare şi îi spusei Alisandei ca era o greşeala la mijloc. Cand salvele mele de foc omoara, apoi omoara de-a binelea şi pe loc; de data asta, oamenii aia nu vor muri, caci se întamplase ceva la aparat – ce anume, nu ştiam nici eu – şi de aceea trebuia s-o luam la goana, pentru ca, altfel, ne vor ataca din nou – şi înca într-o clipa. Sandy rase şi zise:
— Fac ştire luminaţiei tale ca aceştia nu sunt cavaleri de viţa! Sir Launcelot iaste vrednic a da razboi şi cu balaurii, înfruntandu-i şi lovindu-i iara şi iara pana izbanda la el va fi, stropşindu-i şi taindu-le zilele. Şi aşijderea sir Pellinore şi sir Aglovale şi sir Carados şi prea puţini alţii, dar fara de aceştia nimenu se va învrednici la una ca asta-zica basne nebunii, ce nu le pot oamenii a crede. Iara cainicilor şi jalnicilor de acolo socotit-ai ca nu le ajunge una, ci mai poftesc înca?
— Ei, bine, dar atunci ce mai aşteapta? De ce nu-şi iau talpaşiţa? Nimeni nu le-aţine calea. Din partea mea, duca-se unde şi-a înţarcat dracul copiii!
— Ce-aţi zis? De ce n-au purces? Ia-ţi piatra de pre inima, luminaţia ta, ca aceştia nici nu viseaza a porni sa fuga, ci aşteapta sa ţi se supuna şi sa-ţi dea credinţa.
— Zau? Aşa sa fie? „Iaste de crezare”, aşa cum „voroviţi” voi, aştia de aici? Daca vor sa se predea atunci ce mai aşteapta?
— Mare pofta ar avea sa ţi se închine, dara ştii de ce valva se bucura balaurii. Nu-ţi fie cu banat, daca sunt spaimaţi şi nu au vlaga sa vina încoace.
— Atunci, sa ma duc eu la ei, nu?
— Nu se cade! Nu se aşteapta la aşa cinste mare, sa mergi întins la ei. Ma voi duce eu.
Aşa facu. Într-adevar, Sandy se dovedea o persoana preţioasa la drum. Eu, unul, socoteam vizita asta cam primej¬dioasa, dar vazui cu ochii mei cum cavalerii se îndepartara. Sandy se înapoie singura. Rasuflai uşurat. Îmi ziceam ca, totuşi, ea nu-i picnise cum trebuie – adica în conversaţie, caci altfel întrevederea n-ar fi fost aşa de scurta. Dar fata mi-a dovedit ca lucrase bine, ba chiar straşnic. Mi-a povestit ca atunci cand le-a spus cavalerilor ca eu sunt Şeful, era mai-mai sa-i apuce damblaua. „Iara cavalerii, înfricoşandu-se de luminaţia ta, s-au spaimat foarte”, astea-s cuvintele ei. Şi îndata au fost gata sa primeasca orice le-ar fi cerut ea. Sandy i-a pus sa jure ca în timp de doua zile se vor duce la curtea regelui Arthur, cu caii frumos încapestriţi şi cu ţarţamuri, şi se vor închina. De acum încolo, ei vor fi cavalerii mei şi vor asculta numai de poruncile mele. Sandy a lucrat mult mai bine decat aş fi facut-o eu. Ce comoara de fata, într-adevar!

CAPITOLUL XV
Povestea Alisandei

Iata-ma acum şi stapanul unor cavaleri! zisei eu, pornind înainte. Cine ar fi crezut vreodata ca voi trai şi ziua în care sa trec la catastif asemenea bunuri! Nu ştiu ce sa ma fac cu ei. Doar sa-i pun la loterie. Caţi sunt, Sandy?
— Şapte cavaleri, luminaţia ta, şi cu scutierii lor.
— Straşnica prada! Cine sunt? Pe unde dracu îşi fac veacul?
— Pe unde dracu îşi fac veacul?…
— Da, adica de unde vin, pe unde traiesc?
— Saracana de mine! Nu te-am priceput, luminaţia ta. Îngaduie-mi a poftori cuvintele aceastea. Apoi, rosti visatoare şi pe un ton molcom, plimband cu gingaşie fiece cuvant pe limba: Pe unde dracu – pe unde dracu – pe unde dracu – îşi fac – îşi fac – veacul? Bine zis: pe unde dracu îşi fac veacul? Adevarat iaste – şiragul acesta te vrajeşte cu mladioşenia voroavelor şi îţi rasuna dulce în urechi. Îl voi rosti iara şi iara, în ceasurile de tihna şi nadejde, spre ţinere de minte. Pe unde dracu îşi fac veacul? Aşaa! Început-a sa-mi vina mai lesne pre limba şi dara iara…
— Nu uita de cow-boyii aia, Sandy.
— Cow-boy?
— Da, vreau sa spun, cavalerii aia. Ştii, începuseşi sa-mi povesteşti ceva despre danşii. Ţii minte, chiar adineauri? Ca sa zic aşa, jocul i-a adus în discuţie.
— Jocul?
— Ei, da. Hai, da-i drumul. Începe sa lucrezi la statisticile tale şi nu mai arde atatea surcele ca sa-ţi aprinzi focul. Poves¬teşte-mi despre cavalerii aia.
— Aciiş! Cu toata bucuria, voi umple pofta luminaţiei tale! Şi aşa amandoi purcesera calari şi razbira printr-o sihla. Şi…
— Doamne sfinte şi mare!
Îmi dadusem seama de greşeala. Pusesem iar în funcţiune moara hodorogita şi numai din vina mea. De-acum încolo, Sandy va sporovai vreo treizeci de zile numai pe chestiile alea. Şi unde mai pui ca ea începe de obicei fara prefaţa şi termina fara nici o isprava. Daca o întrerupeai, ori îi dadea înainte, fara sa te bage în seama, ori îţi raspundea cu cateva cuvinte şi lua fraza de la început. Aşa ca întreruperile aduceau mai mult ponos decat folos. Şi totuşi trebuia s-o întrerup, şi înca destul de des, ca sa scap cu viaţa. Ai fi murit de urat, daca o lasai toata ziulica sa te piseze cu povestea-i monotona.
— Doamne sfinte şi mare! zisei, în desperarea mea.
Ea o lua iaraşi de la început:
— Şi aşa amandoi purcesera calari şi razbira printr-o sihla. Şi…
— Care amandoi? Despre cine-i vorba?
— Despre sir Gawaine şi sir Uwaine. Şi aşa au ajuns ei la o manastire de monahi, pre mas s-au aşezat şi acolo au mas preste noapte. Şi fost-au gazduiţi dupa cuviinţa, iara dimineaţa ascultat-au sfanta leturghie la manastire şi iara au mers ei mai departe pana dadura de o padure mare. Pre urma, sir Gawaine zari într-o vale, langa un turn, douasprezece jupaniţe frumoase fara seaman şi doi cavaleri împlatoşaţi, pe cai nazdravani, iara jupaniţele se tot suceau şi învarteau în jurul unui copac. Şi apoi mai vazu sir Gawaine cum de copacul acela atarna o pavaza alba şi de cate ori jupaniţele treceau pe dinaintea pavezei cu scarba o stupeau, iara unele şi tina azvarleau preste pavaza…
— Asculta-ma, Sandy, daca n-aş fi vazut cu ochii mei aşa ceva în ţara asta, zau ca nu te-aş crede. Dar am vazut, şi mi le pot închipui pe fandositele alea cum se faţaiau prin faţa pavezei şi se purtau aşa de nesabuit. Femeile de pe aici se poarta ca nişte descreierate. Da – şi ma refer la femeile cele mai de seama ale voastre, din cea mai aleasa spiţa. Te asigur ca cea mai nenorocita dintre „telefoniste” – pe o raza de zece mii de mile de fir – ar putea da lecţii de gentileţe, rabdare, modestie şi de purtari alese, celor mai grozave ducese din ţara lui Arthur.
— Telefoniste?
— Da, am întrebuinţat cuvantul asta, dar sa nu care cumva sa-mi ceri sa-ţi explic ce înseamna. E un soi nou de fata. Pe aici nu se gasesc fete de astea. Adesea, barbaţii se rastesc la ele, chiar cand nu au nici o vina, şi apoi barbatul cu pricina nu-şi poate stapani parerea de rau şi se ruşineaza de purtarea lui, chiar şi peste o mie trei sute de ani. I-o purtare aşa de meschina şi josnica şi aşa de nemeritata de catre biata fata! De fapt, nici un gentleman nu face aşa ceva… cu toate ca… chiar eu… sa-ţi spun drept…
— Se prea poate ca ea…
— Las-o în pace! Afla ca niciodata nu ţi-aş putea vorbi despre dansa în aşa fel ca sa înţelegi ce trebuie.
— Fie precum ţi-i voia, de vreme ce inima nu te lasa mai mult! Pre urma, sir Cawaine şi sir Uwaine au mers pana la ele şi datu-le-au bineţe şi întrebatu-le-au din ce pricina suduiau ele pavaza. Luminaţilor domni – graira jupaniţele – iata ca va zicem, iaste în ţara un cavaler, stapanul pavezei albe, carele la manuirea armelor se arata iscusit, dara ura poarta tuturor jupaneselor şi jupaniţelor şi din aceasta pricina scarba aratam pavezei sale. Şi zis-a sir Cawaine: iata, şi eu zic voua ca rea tocmeala iaste un cavaler sa se arate scarbit faţa de toate jupanesele şi jupaniţele şi se prea poate ca ura lui împotriva voastra sa aiba cap de price şi se prea poate ca el sa iubeasca jupanese şi jupaniţe de pre alte meleaguri, şi de ele sa fie iubit, daca vartos în vitejii iaste, precum ziceţi.
— Cei tari în vitejii, da, numai d-alde aştia le plac cucoa¬nelor şi duduilor voastre, Sandy! Ca nici nu le îndeamna mintea sa caute oameni cu cap. Ei, Tom Sayers, John Heenan, John L. Sullivan pacat de voi ca nu sunteţi pe aici! V-aţi lafai la Masa Rotunda şi cu cate un „sir” înaintea numelor voastre – şi asta în mai puţin de douazeci şi patru de ore. Iar, în alte douazeci şi patru, aţi fi la largul vostru sa faceţi o noua împarţire a prinţeselor şi duceselor maritate de la curte. Fapt este ca-i o curte necioplita, ca şi aceea a comanşilor, şi nu exista într-însa o singura femeie care nu-i gata, la prima temeneala, sa cada în braţele vreunui craidon – purtator de cat mai multe piei scalpate la brau – şi sa fuga cu el.
— …daca vartos în vitejii iaste, precum ziceţi, grait-a sir Gawaine. Iara acum spuneţi-mi cum îl cheama? – „Luminaţia ta-zis-au ele- numele sau iaste Marhaus şi-al craiului fecior iaste din Irlanda.”
— Vrei sa spui ca este fiul regelui Irlandei? Cum ai spus dumneata n-are nici un înţeles. Atenţie! Ţinte bine! Trebuie sa sarim peste rapa aia!… Acuma! Hopa! Aşa! Acum e în regula! Calul asta-i bun de dus la circ. S-a nascut înainte de vremea lui.
— Îl ştiu prea bine, zis-a sir Uwaine. Iaste dintre cavalerii iscusiţi, aşijderea tuturor celor care viiaza…
— Viiaza? Zau, Sandy, daca ţi-ar cauta cineva vreo vina pe lumea asta, ar fi ca eşti niţeluş prea arhaica. Dar nu face nimic.
— …caci l-am vazut la grea cumpana într-un turnir, unde se bulucisera mulţi cavaleri, iara nime nu i-a fost pe potriva sa-l înfrunte. Dar voi, jupaniţelor – zis-a sir Gawaine – purtaţi vina, caci va putea veni în minte ca acela carele şi-a atarnat pavaza aicea mult nu va zabovi de langa ea şi dara cavalerii aceia s-ar putea lovi cu dansul, iara acesta mai spre cinstea voastra a fi decat cele ce savarşiţi acum. Iara eu nu se cade a ma aşeza pre mas aicea ca sa vad necinstindu-se pavaza unui cavaler. Şi cu aceasta sir Uwaine şi sir Gawaine se îndepartara puţin de ele şi atunci ei – mare – ! din clipala ochiului vazut-au pre-un cal mare şi comos pre sir Marhaus venind pe direapta cale înspre danşii. Iara daca cele douasprezece jupaniţe au zarit pre sir Marhaus, o zbughira ca desmeticele spre turn, unele dintre ele împleticindu-se pe drum. Apoi, unul dintre cavalerii din turn şi-a ridicat pavaza şi zis-a cu glas tare: „Aparaţi-va, sir Marhaus!” Şi aşa s-au gonit unul pre altul ca suliţa cavalerului s-a frant, lovindu-se cu Marhaus, iara sir Marhaus l-a palit aşa de tare ca i-a frant cavalerului grumazul, iara calului spinarea…
— Vezi, asta-i prost în treburi d-astea: se prapadesc pe degeaba ataţia cai.
— Cavalerul celalalt, daca au zarit din turn ispravile, s-au înfaţoşat la Marhaus şi amandoi atat de naprasnic s-au lovit încat degrab cavalerul din turn a fost oborat, şi om, şi cal s-au daramat asupra pamantului şi duhul şi-au dat.
— Alt cal pierdut! Uite un obicei care ar trebui desfiinţat. Nu pricep cum se gasesc oameni simţitori care pot aplauda şi încuraja chestii d-astea!

— Şi aşa cei doi cavaleri se întalnira în mareaţa aventura…
Îmi dadui seama ca aţipisem şi pierdusem un capitol, dar nu cracnii. Ma duse mintea ca, în momentele acelea, cavalerul irlandez se afla în încurcatura cu musafirii şi chiar aşa se nimerise.
— …şi sir Uwaine lovit-a aşa de tare pre sir Marhaus, încat suliţa i s-a facut ţandari, izbindu-se de pavaza, iara sir Marhaus l-a palit aşa de cumplit, ca rasturna şi cal şi om la pamant şi-l lovi pe sir Uwaine în partea stanga…
— Ştii, Alisanda, voi oamenii din vechime sunteţi puţintel prea simpli. Vocabularul va este cam limitat şi de aceea des¬crierile voastre nu prea sufar de varietate. Oamenii vremii voastre se caznesc prea mult sa faca o apa şi un pamant din toate faptele – vor sa netezeasca Sahara şi se sinchisesc prea puţin de amanuntele pitoreşti. Din cauza asta îi învaluie o atmosfera de monotonie. De fapt, toate bataliile seamana ca doua picaturi de apa: doi oameni se întalnesc în mareaţa aventura. Aventura e un cuvant cu talc, şi tot atata talc ar avea, în aceasta materie, şi cuvantul exegeza, sau sacrificiu, sau defalcare, sau uzufruct şi sute altele, dar da-o-ncolo de treaba! Zau ca ar trebui sa faceţi deosebirile necesare! Ei, da, se întalnesc, aşadar, în mareaţa aventura şi o suliţa se frange şi unul îţi sparge pavaza şi celalalt se rastoarna cu cal cu tot – şi om, şi cal – peste coada calului şi-şi frange gatul, şi apoi alt candidat vine în dorul lelii şi îşi frange suliţa, iar celalalt îşi sfarma pavaza şi acum e randul lui sa cada cu cal cu tot, sa cada calul şi apoi omul peste coada calului şi sa-şi franga gatul, şi apoi altul este ales, şi un altul, şi un altul şi înca un altul, pana ce se uzeaza toate materialele. Şi cand vrei sa faci bilanţul, nu poţi deosebi o lupta de alta, şi nici cine a lovit întai, iar cat despre zugravirea acelei batalii vii, furioase, zgo¬motoase – vai! – devine ştearsa şi surda, de parca ar fi vorba de nişte stafii care se ciocnesc prin ceaţa! Saracan de mine! Ce s-ar putea scoate cu vocabularul acesta saracacios din cel mai mareţ spectacol? Cum ai putea descrie cu ajutorul lui, de pilda, arderea Romei, în timpul lui Nerone? Vai, nu s-ar putea spune mai mult decat: „Oraşul ars stop, neasigurat stop, baiat spart un geam stop, pompier frant gatul! Doamne, sa ma tai daca asta-i descriere!
Îi ţinusem o lecţie prea lunga, îmi zisei, dar faptul nu o tulbura nici atatica pe Sandy. Nici nu-i pasa. În clipa cand ridicai capacul, aburii izbucnira cu toata puterea:
— …apoi, sir Marhaus şi-a învartejit calul şi s-a abatut cu suliţa asupra lui sir Gawaine. Vazand aceasta, sir Gawaine şi-a ridicat pavaza şi amandoi şi-au încrucişat suliţele şi s-au izbit unul într-altul den toata puterea cailor, cat fiecare dintre cei doi cavaleri lovit-a cu straşnicie în mijlocul pavezei celuilalt, dara suliţa lui sir Gawaine se franse…
— Ştiam eu c-aşa o sa se întample!
— …iara suliţa lui sir Marhaus ramas-a neştirbita şi sir Gawaine s-a daramat asupra pamantului, cu cal cu tot…
— Chiar aşa – şi s-a lovit rau la spate!
— …şi uşor s-a ridicat sir Gawaine, şi-a tras sabia şi de jos a îndreptat-o catre sir Marhaus şi iara cumplit se lovira şi se taiara cu sabiile, pana ce pavezele zburara bucaţi, iara coifurile şi platoşele se stricara şi cu multe rane s-au încruntat unul pre altul. Dara înainte de a fi batut ceasul al noualea, sir Gawaine spori tot mai mult în puteri şi pana în trei ceasuri puterea de trei ori se întari. Pre acestea le vazu cu ochii sir Marhaus şi se minuna tare cum de-i sporeau puterile lui sir Gawaine şi aşa se încruntara de istov, capatand rane şi mai cumplite, iara apoi, cand batu ceasul amiezii…
Ţacanitul acesta – ţaca-ţaca-ţaca – ma duce cu gandurile îndarat, la imaginile şi sunetele din zilele copilariei:
„N-e-e-ew Haven! Zece minute oprire! – Poftiţi la restau¬rantul garii – „Donconductor” va suna clopoţelul cu doua minute înainte de plecarea trenului! – Calatorii pentru trenul de pe coasta sunt rugaţi sa ocupe locuri în alte vagoane! – Vagonul asta nu pleaca mai departe! – Hai la mee-e-ere – por-to-cale – ba-naa-ne! Sandvişuri – floricele!”
— …şi ceasul amiezii trecut-au şi au ajuns pe la chindii. Puterile lui sir Gawaine au început a slabi şi se istovira şi era cat pe aici sa nu mai poata sta împotriva-i, iara sir Marhaus atuncea se învartoşi mai vartucios…
— Şi îl strangea armura, desigur. Dar pentru d-alde aştia, ce conteaza!
— …şi aşa, luminate doamne – zis-a sir Marhaus – am priceput prea bine ca eşti un cavaler de frunte şi un om minunat de vartos, din caţi mi-a fost dat sa aflu ca viiaza pre pamant şi, cum sfada noastra nu iaste din cale-afara de mare, ar fi pacat ca sabia mea în tine a se încrunta, vazand ca slabeşti din ce în ce. Ah, blagorodnice cavaler – zis-a sir Gawaine – ai grait vorbe pe care se cadea eu sa le graiesc. Şi cu aceste voroave, ei îşi scoasera coifurile şi sa sarutara unul pre altul şi îşi jurara unul altuia credinţa – ca fraţii sa fie şi fartaţie sa-şi pastreze.
Dar eu pierdui şirul în clipa aceea şi aţipii, gandindu-ma ce pacat era ca barbaţi cu o putere atat de minunata – putere ce le permitea, stand ferecaţi în acele apasatoare cuşti de fier şi scaldaţi în naduşeala, sa se mai încaiere, sa se bata şi sa se loveasca şase ore în şir – nu s-au nascut în vremuri cand ar fi putut sa-şi întrebuinţeze puterile pentru scopuri mai folo¬sitoare. Sa luam drept pilda un catar. Catarul are o putere asemanatoare şi o întrebuinţeaza într-un scop folositor, fiind preţuit în lumea asta tocmai pentru ca-i catar; în schimb, nobilul nu poate fi preţuit numai pentru ca este într-adevar un catar. Nobilul este un amestec întotdeauna nerodnic şi care, din capul locului, nu trebuia plamadit, dar o data ce începi cu o greşeala, raul e şi facut şi nu ştii niciodata ce mai poate ieşi.
Cand îmi venii în fire şi începui sa ascult din nou, bagai de seama ca mai pierdusem un capitol şi ca Alisanda batuse cale lunga cu aceşti vantura-lume.
— …şi aşa mers-au înainte calare şi-au ajuns într-o vale adanca, plina de pietre şi au zarit pre acolo un rau frumos şi mai sus, la izvorul lui, vazut-au trei jupaniţe, adastand langa el. În ţara aceasta – zis-a sir Marhaus – de cand a fost creştinata, nici un cavaler n-a pus piciorul, fara de dansul, carele sa-varşit-a acolo nemaipomenite ispravi.
— Nu te exprimi cum trebuie, Alisando. Sir Marhaus, fiul regelui Irlandei, vorbeşte ca toţi ceilalţi din jurul lui. Ar trebui sa-i imiţi accentul irlandez sau sa-i redai macar o trasatura caracteristica. Prin mijlocul acesta, oricine l-ar recunoaşte îndata ce ar începe sa vorbeasca, fara sa mai fie numit. Este un procedeu literar, obişnuit la scriitorii mari. Ar trebui sa-l faci sa zica: „în ţara aia, de cand a fost creştinata, nici un cavaler n-a pus piciorul – stuchi-l-ar maţele – fara de dansul, carele savarşit-a acolo nemaipomenite ispravi… stuchi-l-ar maţele”. Vezi ca suna mai bine aşa?
— Nici un cavaler n-a pus piciorul, fara de dansul, carele savarşit-a acolo nemaipomenite ispravi – stuchi-l-ar maţele. Adevar graieşti, luminaţia ta, dara greu iaste a le zice, ci se prea poate ca zicandu-le mai neîntarziat sa le grabim folosinţa. Şi apoi s-au dus la jupaniţe şi s-au închinat unii altora şi cea mai învechita de zile purta o cununa de aur pe cap, ca împli¬nise ca la şaizeci de ierni şi mai mult…
— Cine? Jupaniţa?
— Ea singura, luminaţia ta, iara parul nins îi era sub cununa.
— Trebuie sa fi avut şi dantura de celuloid. Costa noua dolari garnitura şi-i de cea mai proasta calitate. Dinţii se clatina, şi cand mananci se balabanesc ca porţile cu gratii ale castelului, şi-ţi cad din gura cand razi.
— Cea de a doua jupaniţa trecuse prin vreo treizeci de ierni şi purta un cerculeţ de aur pe cap. Cea de a treia jupaniţa n-avea decat cincisprezece ani…
Valuri de ganduri mi se rostogolira în suflet şi glasul Alisandei îmi pieri din auz.
„Cincisprezece ani! Plangi, inimioara draga! Ah, iubita mea pierduta! Tocmai varsta ei, a ei care era aşa de buna şi de dulce!”
O socoteam cea mai de preţ fiinţa din lume! Iubita pe care n-am s-o mai vad niciodata! Zau, cum ma poarta la dansa mari de amintiri îndarat spre vremuri care şi-au pierdut limpezimea – vremuri fericite cu secole, cu multe secole de acum încolo! Ah, tihnitele dimineţi varatice, cand ma deş¬teptam din dulcile visuri, în care mi se aratase ea! Şi cand strigam: „Alo, centrala!” numai ca sa-i aud vocea draga contopindu-se cu a mea! îmi raspundea: „Alo, Hank!” iar vorbele ei rasunau ca o muzica divina în urechea-mi vrajita. Era platita cu trei dolari pe saptamana şi îi merita pe deplin.
Nu mai aveam chef sa urmaresc celelalte explicaţii ale Alisandei, ca sa aflu cu cine s-au mai încontrat cavalerii pe care îi prinseram – bineînţeles, daca ea ar fi ajuns sa-mi spuna cine sunt noii vantura-lume. Interesul mi se spulberase, gandurile mi-erau departe şi mohorate. Ici-colo prindeam crampeie din povestea-i nesfarşita şi abia de putui reţine ca fiecare din cei trei cavaleri lua cate una din jupaniţe în spatele sau, pe cal, şi ca unul o porni spre nord, altul spre est, altul spre sud, spre a cauta aventuri şi a se întalni din nou şi a minţi din nou la anul. Da – la anul şi descotorosiţi de bagaje! Într-adevar, poveştile mergeau mana în mana cu naivitatea obşteasca a ţarii.
Soarele era acum la sfinţit. Cand Alisanda a început sa-mi spuna cine-s cow-boyii aia, fusese ora trei dupa-amiaza. Asta însemna un mare progres pentru dansa în meşteşugul poves¬tirii. Odata şi odata, fara îndoiala, va ajunge ea la capat, caci e o fiinţa pe care trebuie s-o iei cu binişorul.
Ne apropiem de un castel ridicat pe un damb. O cladire uriaşa, solida, venerabila, ale carei turnuri cenuşii şi creneluri erau învaluite nespus de frumos cu iedera. Mareaţa cladire era scaldata în splendoarea razelor de asfinţit. Era cel mai mare castel pe care îl vazuseram pana atunci şi îmi închipuii ca era castelul pe care îl cautam, dar Sandy îmi zise ca nu e. Nu ştia al cui este; îmi spuse ca trecuse pe acolo, fara sa se opreasca, cand mersese spre Camelot.

CAPITOLUL XVI
Morgan Le Fay

Daca te-ai putea bizui pe spusele cavalerilor ratacitori, nu toate castelele erau locuri indicate pentru a cere gazduire. De fapt, cavalerii ratacitori nu erau oameni carora sa le dai crezare – daca îi judecai dupa criteriile moderne ale veracitaţii; dar, daca îi judecai dupa criteriile vremii lor şi îi gradai în consecinţa, puteai totuşi afla adevarul. Procedeul era foarte simplu: din orice afirmaţie a lor scadeai 97 la suta; restul indica fapte autentice. Odata facuta socoteala asta, ramanea limpede ca era bine sa afli cate ceva despre castel înainte de a suna la poarta – vreau sa spun, înainte de a striga la strajeri. Prin urmare, am fost tare bucuros cand am zarit un calareţ facand ultima cotitura a drumului care şerpuia lin dinspre castel.
Pe cand ne apropiam unul de altul, observai ca purta un coif împanoşat şi parea sa aiba şi îmbracamintea de oţel, dar peste ea mai purta ceva neobişnuit: o haina aproape patrata şi ţeapana, ca o tunica de crainic. N-avui încotro şi zambii de propria mea uitare, cand ma apropiai şi citii urmatoarele cuvinte scrise pe tunica:

Sapunul de Persimone – îl întrebuinţeaza toate primadonele.

Era una din micile mele idei şi avea o seama de scopuri sanatoase pentru a civiliza şi înalţa naţiunea. În primul rand era o lovitura data pe furiş acestei nazdravane nascociri, care este vagabondajul cavaleresc, lovitura de care nimeni nu-şi dadea seama, în afara de mine. Trimisesem o seama de cavaleri ratacitori ca sa bata drumurile – pe cei mai curajoşi, de care putusem face rost – fiecare facut sandviş între cele doua pancarte ce purtau cate o reclama. În felul acesta, socoteam ca în curand, cand vor fi destul de mulţi, cavalerii aceştia vor reuşi sa para caraghioşi în ochii oamenilor, iar mai tarziu oricare dobitoc îmbracat în oţel, chiar daca nu va mai purta nici un afiş, va parea şi mai caraghios pentru ca va fi demodat.
În al doilea rand, aceşti misionari – fara a trezi vreo banuiala sau a pricinui vreo îngrijorare – aveau menirea de a introduce o curaţenie temeinica în randurile nobilimii şi de acolo în popor; fireşte, daca preoţii nu se vor amesteca deloc în treburile astea. Aceasta acţiune va submina şi biserica, vreau sa spun ca s-ar face un pas înainte în direcţia asta. Apoi vor urma educaţia şi libertatea, iar biserica va începe sa se naruie. Fiind convins ca orice biserica de stat este o crima de stat – un ţarc pentru sclavii statului – nu aveam nici o remuşcare, ba eram gata sa atac biserica în orice fel şi cu orice arma care putea izbi cu tarie. În tinereţea mea – în îndepartatele secole care nu luasera înca fiinţa în pantecele vremii – mai traiau nişte englezi batrani, care îşi închipuiau ca se nascusera într-o ţara libera; o ţara „libera” cu parascovenii de legi ca The Corporation Act , înca în vigoare, adevarate bariere puse în calea libertaţii omului şi acte necinstite, susţinand un anacronism înscaunat.
Misionarii mei fusesera învaţaţi sa pronunţe cu glas tare cuvintele aurite de pe pancarte. Poleiala aratoasa fusese o idee straşnica şi aş fi putut sa-l fac şi pe rege sa poarte o pancarta cu reclame, de dragul acestei splendori barbare. Misionarii descifrau literele şi apoi explicau lorzilor şi nevestelor lor ce înseamna sapunul, iar daca nobilii se speriau de sapun, trebuiau sa-i convinga a-l încerca pe vreun caine. A doua sarcina a misionarului era de a-şi aduna toata familia şi de a încerca sapunul pe pielea lui. Nu trebuia sa se dea îndarat de la nici un fel de experienţa – oricat de desperata – care putea convinge nobilimea ca sapunul este ceva absolut nevatamator. Daca, totuşi, le mai ramanea nobililor o cat de mica farama de îndoiala, atunci misionarul trebuia sa prinda un pustnic şi sa-l îmbaieze – ca mişunau pustnicii prin paduri şi îşi ziceau sfinţi, iar lumea le-o lua de buna. Erau nespus de cucernici, – puneau la cale minuni şi toata lumea îi admira plina de teama. Daca un pustnic reuşea sa supravieţuiasca îmbaierii şi nici asta nu izbutea sa convinga pe vreun duce, atunci ducele trebuia lasat în plata domnului!
De cate ori misionarii mei întalneau la drumul mare pe vreun cavaler ratacitor, pe data îl şi spalau, iar cand acesta îşi venea în fire îl puneau sa jure ca va lua şi el o pancarta şi va raspandi sapunul şi civilizaţia, tot restul vieţii sale. Aşa se face ca propagandiştii din aceasta branşa se înmulţeau treptat şi reforma se raspandea vazand cu ochii. Curand, s-au simţit urmarile acestea în fabrica mea. De unde, la început, nu aveam decat doi oameni angajaţi la lucru, înainte de a pleca de acasa aveam cincisprezece muncitori şi fabrica lucra zi şi noapte. Rezultatul duhnea în atmosfera, aşa încat regele mai ca nu leşina. Bietul de el, îmi spunea parca înabuşindu-se ca nu va mai putea îndura multa vreme starea asta de lucruri. Iar sir Launcelot ajunsese într-un hal, de umbla brambura pe acoperiş şi înjura, deşi îl prevenisem ca sus îi va fi mai nepri¬elnic decat oriunde altundeva. Dar el o ţinea morţiş ca-i trebuie neaparat aer şi se vaita mereu ca, oricum, palatul nu-i locul cel mai potrivit pentru o fabrica de sapun. Mai declara ca daca i-o trasni prin minte cuiva sa înfiinţeze vreuna în casa lui, el, sir Launcelot, afurisit sa fie de nu i-o strange de gat! Erau şi înaltele doamne de faţa, dar ce le pasa barbaţilor! Ei ar fi înjurat şi faţa de copii, daca vantul ar fi batut în partea aceea, cand lucra fabrica.
Cavalerul-misionar cu care ma întalnii se numea La Cote Male Taile şi ne spuse ca acest castel este reşedinţa surorii regelui Arthur, Morgan Le Fay, soţia regelui Uriens, monarhul unui ţinut aproape tot atat de întins cat districtul Columbia – de poţi sta în mijlocul regatului şi azvarli cu pietre în regatul vecin. „Regii” şi „regatele” erau tot atat de numeroase în Britania, precum fusesera în Palestina, în timpul lui Iosua, cand oamenii erau nevoiţi sa doarma cu genunchii la gura pentru ca nu se puteau întinde fara a avea paşaport.
La Cote era foarte amarat, pentru ca tocmai acolo suferise cel mai mare eşec din toata campania lui. Nu facuse nici o branza – şi doar încercase toate giumbuşlucurile meseriei, chiar şi spalatul unui pustnic. Dar pustnicul muri şi aceasta era, într-adevar, o mare nereuşita, caci nataraul acela urma sa fie socotit mucenic şi sa capete un loc printre sfinţii calendarului roman. Aşa mi se jeluia bietul sir La Cote Male Taile şi plangea pe rupte. Îmi sangera inima pentru dansul, îmboldindu-ma sa-l îmbarbatez şi sa-l alin. De aceea, i-am zis:
— Alunga-ţi suferinţa, mandre cavaler, caci aceasta nu în¬seamna înfrangere. Suntem deştepţi, şi tu, şi eu, iar pentru cei deştepţi nu exista înfrangeri, ci numai victorii, ia sa vezi cum vom face din acest aparent dezastru o reclama pe cinste; o reclama pentru sapunul nostru; şi înca cea mai formidabila care va fi fost vreodata; o reclama care va transforma aceasta înfrangere de la „muntele Washington” într-o victorie uriaşa de la „Matterhorn”. Vom scrie pe pancarta ta: „patronat de aleşii domnului!” Ei, ce zici?
— Lucru de minune iaste! Nu voi tacea a spune vrednicia gandului luminaţiei tale!
— Trebuie sa recunoasca oricine ca, pentru o reclama de un singur rand, e ceva straşnic!
Şi astfel se risipira necazurile bietului colportor. Acesta era un tip cutezator şi facuse multe vitejii pe vremea lui. Dar faima cea mai mare şi-o caştigase în urma peripeţiilor unei calatorii, tot ca asta pe care o faceam eu acum. Calatorise odata cu o jupaniţa Maledisant, buna de gura ca şi Sandy, deşi în alt fel, caci din gura ei ieşeau numai batjocuri şi insulte, pe cand muzica Alisandei era ceva mai placuta. Povestea lui o cunoşteam bine, aşa ca am ştiut cum sa talmacesc mila ce i-o vedeam pe faţa, cand şi-a luat ramas bun de la mine. El banuia ca duceam o viaţa şi mai amarata.
Pe cand mergeam calare, Sandy şi cu mine am discutat despre dansul şi ea mi-a spus ca ghinionul lui La Cote începuse o data cu plecarea la drum. Bufonul regelui îl daduse de pamant din prima zi, şi în asemenea cazuri era obiceiul ca fata sa treaca de partea învingatorului, dar demoazela Maledisant n-o facuse; ba, ceva mai mult, ea se ţinu mai departe de capul lui, dupa toate înfrangerile suferite. Dar – întrebai eu – daca învingatorul nu vrea sa-şi primeasca prada? Ea îmi raspunse ca aşa ceva nu se putea întampla – el n-avea încotro: trebuia sa fie de acord. Nu putea renunţa la ea, caci ar fi însemnat o încalcare a datinelor. Asta mi-o notai. Daca bazaitul Alisandei va deveni odata prea plictisitor, ma voi lasa batut de un cavaler, cu speranţa ca ea se va duce la dansul.
În acest timp, am fost iscodiţi de catre strajile de pe zidurile castelului şi, dupa parlamentari, primiţi înauntru. N-am nimic placut de povestit despre aceasta vizita, care totuşi n-a fost o decepţie, caci o cunoşteam din auzite pe doamna Le Fay – şi nu ma aşteptam la nimic bun. Era foarte temuta în întreg ţinutul, pentru ca îi facuse pe toţi s-o creada mare vrajitoare. Toate purtarile îi erau marşave şi toate pornirile, draceşti. Era cuprinsa pana în maduva oaselor de o rautate fara leac. Tot trecutul îi era patat cu crime, iar printre aceste crime asasinatul era ceva obişnuit. Muream de curiozitate sa o vad; eram tot atat de curios cat aş fi fost ca sa-l vad pe Scaraoţchi. Spre uimirea mea, doamna era tare frumoasa. Gandurile-mi crunte nu reuşisera sa-i zbarceasca pielea catifelata ori sa-i vestejeasca prospeţimea de floare. Ar fi putut lesne trece drept nepoata batranului Uriens şi putea fi luata ca o sora a fiului ei.
Abia trecuseram de porţile castelului – ca Le Fay porunci sa fim aduşi în faţa ei. Se aflau acolo şi regele Uriens, un batran cu chip blajin şi privire resemnata, şi fiul lor, sir Uwaine le Blanchemains, care, bineînţeles, ma interesa şi din cauza basmului ca daduse odata o batalie cu treizeci de cavaleri, şi din cauza acelei calatorii pe care o facuse împreuna cu sir Gawaine şi sir Marhaus, poveşti cu care îmi rapise atata timp din viaţa Sandy. Dar ea – Morgan – era atracţia principala, personalitatea de vaza acolo. Era clar ca lumina zilei ca ea era capul familiei. Ne pofti sa şedem şi începu, cu tot soiul de dragalaşe graţii şi graţiozitaţi, sa îmi puna întrebari. Vai mie! Ascultand-o vorbind, mi se parea ca aud cantecul unei pasarele sau al unui flaut sau ceva asemanator. Ma batea gandul ca femeia asta trebuie sa fi fost tare calomniata şi barfita. Ciripea şi ciripea într-una, cand, deodata, un paj frumos, îmbracat în straie multicolore ca un curcubeu şi mişcandu-se cu uşurinţa şi unduirea unui val, se ivi, aducand ceva pe o tava de aur. Îngenunchind în faţa stapanei pentru a-i prezenta tipsia, el îşi exagera mladioşenia şi graţiile, îşi pierdu echilibrul şi aluneca uşor pe genunchii ei. Ea îl strapunse cu un pumnal – cu aceeaşi naturaleţe, cu care altcineva ar fi ucis un şoarece.
Bietul copil! Se pravali la pamant, îşi închirci braţele şi picioarele înveşmantate în atlazuri, într-o singura şi suprema zvarcolire pricinuita de durere, şi muri. Batranul rege scoase, fara voie, un oftat de mila, dar privirea cu care îl strapunse regina îi lua piuitul şi îi taie dorinţa de a mai ofta a doua oara. La un semn al mamei sale, sir Uwaine se duse în anti¬camera şi chema caţiva slujitori, pe cand înalta doamna îşi continua ciripitu-i dragalaş.
Mi-am dat seama ca este buna gospodina, caci, pe cand vorbea, tragea cu coada ochiului la slujitori, sa-i observe ca nu cumva sa faca vreo boroboaţa, apucand şi carand leşul afara. Cand se întoarsera cu nişte prosoape curate, ea îi trimise sa aduca altele, de celalalt fel, iar cand ispravira sa ştearga pe jos şi voiau sa iasa, ea le arata o pata roşie, cat lacrima de mica, pe care ochii lor mai puţin ageri n-o observasera. Era vadit ca La Cote Male Taile nu reuşise s-o vada pe stapana casei. Adesea, un fapt negrait îţi talmaceşte ceva, într-un mod mai desluşit şi mai tare decat orice limba.
Morgan Le Fay meliţa vorbele într-una, cu aceeaşi muzi¬calitate. Minunata femeie! Şi ce privire avea! Cand o arunca mustrator slujitorilor, îi apuca tremuriciul şi se faceau mici de tot, ca nişte oameni sperioşi cand scapara fulgerul din nori. Aşa se întampla şi cu bietul batran Brer Uriens, care mereu o nimerea cu oiştea în gard. Nici nu-şi întorcea ea bine faţa înspre dansul, ca el şi tresarea.
În toiul conversaţiei, mi-a scapat un cuvant magulitor pentru regele Arthur, uitand pentru moment cat de mult îşi ura fratele muierea asta. Cuvantul acela magulitor fu de ajuns ca ea sa se manie ca o furtuna şi sa cheme garda, poruncind:
— Azvarli-veţi pe aceşti nemernici în temniţa!
Cuvintele acestea ma îngheţara, caci temniţele ei erau faimoase. Îmi pierise piuitul. Nu ştiam ce sa ma fac. Dar lucrurile nu stateau la fel şi cu Alisanda. Cand oşteanul puse mana pe mine, ea ridica glasul şi, cu cea mai liniştita încredere în sine, zise:
— Pe prea curatele rani ale domnului nostru! Au cutezi sa-ţi chemi pieirea, smintita! Acesta iasta Şeful cel mare!
Vai, ce idee fericita! Şi ce simpla! Şi uite ca mie nu mi-ar fi trecut prin cap. Se vede ca sunt modest din nascare – nu chiar totdeauna, dar macar în anumite cazuri. Şi acesta era unul din ele.
Efectul produs asupra înaltei doamne a fost ca o scuturatura electrica. Îi lumina iaraşi chipul, îi readuse zambetul pe buze şi toate staruitoarele-i graţii şi linguşiri. Totuşi, n-a fost în stare sa-şi ascunda pe deplin frica-i cumplita. Ea zise:
— Rogu-te, da crezare slugii tale! Ca iaste fara de cale şi fara de cuviinţa ca o faptura daruita cu puteri ca mine sa zica cele zise de mine celuia carele doborat-a pe Merlin, fara numai în şaga. Cu vrajite mele, prorocit-am venirea ta şi te-am ştiut de îndata ce ai paşit aici. Am şuguit, cu nadejdea de a te nevoi spre desfaşurarea iscuseniei, neîndoindu-ma ca vei lovi strajile cu foc tainic, prefacandu-le degrab în cenu¬şa, fapte preste puterile mele, aşteptandu-le cu pofta ca de cocon, sa le vad împlinindu-se.
Oştenii însa erau mai puţin curioşi şi îşi luara talpaşiţa îndata ce li se îngadui.

CAPITOLUL XVII
Un ospaţ regesc

Madame Morgan Le Fay, regina, vazand ca nu-i port pica şi ca, din contra, sunt un om paşnic, nu mai avea nici o îndoiala ca ma dusese de nas cu scuzele ei. De aceea îi pieri orice frica, ba, nu trecu mult şi începu sa arda de nerabdare ca sa-mi faca o noua demonstraţie, ucigand pe cineva. Totuşi, spre uşurarea mea, tocmai atunci a fost luata de la gandurile astea, fiind poftita la rugaciune. Trebuie sa recunosc ca aşa tirani, asasini, hrapareţi şi putrezi ca morali¬tate cum erau, nobilii se aratau evlavioşi pana în fundul inimii, chiar pana la extaz. Nici în ruptul capului, ei nu ar fi renunţat la îndeplinirea regulata şi plina de smerenie a îndatoririlor poruncite de biserica. Nu o data am vazut pe cate un nobil, prinzandu-şi vrajmaşul la stramtoare şi oprindu-se sa-şi faca rugaciunea înainte de a-i taia capul, şi nu o data am vazut pe alţi nobili, care – dupa ce-şi pandeau vrajmaşii şi-i trimisesera pe lumea cealalta – se retrageau în capela cea mai apropiata şi cu evlavie îşi aduceau prinosul, fara a mai aştepta macar sa jefuiasca leşurile. Ceva mai iscusit şi mai înduioşator nu puteai gasi nici chiar în biografia lui Benvenuto Cellini, acel sfant necioplit, care a trait cu zece secole mai tarziu. Toţi nobilii din Britania asistau zilnic, împreuna cu familiile, la slujba de utrenie şi vecernie, în capela lor proprie. Afara de astea, pana şi cei mai pacatoşi dintre ei faceau rugaciuni, laolalta cu toata familia, de cinci-şase ori pe zi. Meritul acesta se datora pe de-a-ntregul bisericii şi, deşi nu eram prietenul ei, trebuie sa i-l recunosc. Şi adesea, fara voie, ma pomeneam zicand: „Ce s-ar face ţara asta fara de biserica?”
Dupa rugaciune, luaram cina în sala cea mare pentru ban¬chete, luminata cu sute de opaiţe cu ulei. Totul era atat de frumos şi de încantator şi de o splendoare barbara, potrivit dupa rangul regesc al gazdelor. La capatul salii, pe un posta¬ment, se afla masa regelui, reginei şi a fiului lor, principele Uwaine. De la ea încolo, se întindea masa comuna, aşezata pe pardoseala. La locurile de cinste, din preajma solniţei, şedeau oaspeţii cei nobili şi membrii mai varstnici din familiile acestora, barbaţi şi femei – de fapt, curtea propriu-zisa, alca¬tuita din şaizeci şi una de persoane – iar dincolo de solniţa, şedeau demnitarii mai puţin însemnaţi ai curţii şi subalternii lor mai de frunte. Laolalta erau vreo suta optsprezece persoa¬ne, aşezate la masa, şi cam tot ataţia servitori în livrele, stand în spatele scaunelor ori slujind într-un fel sau altul. Straşnic spectacol! Într-o galerie, o orchestra – alcatuita din ţambale, cornuri, harfe şi alte orori – deschise zaiafetul cu ceva ce parea a fi prima versiune, fara cap şi coada, sau nastruşnica schimonosire a bocetului, cunoscut cu secole mai tarziu sub titlul Adio şi n-am cuvinte. Cantecul era pe atunci o noutate, dar ar fi trebuit sa fi fost repetat niţeluş mai mult. În sfarşit, oricare ar fi fost pricina, dupa cina regina a poruncit sa-l spanzure pe compozitor.
Dupa aceasta muzica, preotul, care statea îndaratul mesei regeşti, rosti o aleasa şi lunga rugaciune într-o latineasca pom¬poasa. Apoi batalionul de slujitori o zbughira de la locurile lor şi se repezira care încotro, alergand, zburand, aducand şi carand la tavi, şi mareţul ospaţ începu. Nu se mai auzea nici o vorba şi fiecare era cufundat în lucrul sau. Şiruri de boturi se deschideau şi se închideau într-un grandios unison şi zgo¬motul pricinuit era asemeni duduitului surd al unei maşinarii subterane.
Macelul continua un ceas şi jumatate şi nici nu-ţi poţi închipui ce cantitate de alimente s-a devorat. Din felul de mancare principal – un mistreţ uriaş, care fusese prezentat atat de fastuos şi grandios, cand s-au pornit pe înfulecate – nu mai ramase decat vaga umbra a unei garnituri de oase. Şi asta era graitor pentru ceea ce se întampla şi cu toate celelalte feluri de mancare.
O data cu prajiturile şi cu celelalte bunataţi – începura şi bautura cea zdravana, şi sporovaiala. Vadra dupa vadra de vin şi hidromel, se topira din faţa ochilor şi cu toţii se simţeau mai la largul lor, apoi mai fericiţi. Dupa aceea îi cuprinse o veselie cu nabadai – atat pe barbaţi cat şi pe femei – şi curand toţi devenira foarte galagioşi. Barbaţii spuneau snoave deo¬cheate, dar nimeni nu roşea, deşi ţi-era ruşine sa le auzi, iar cand ajungeau la talcul de la urma al snoavei, toata şleahta izbucnea ca în nişte nechezaturi de cai, de se cutremura fortareaţa. La randul lor, castelanele nu se lasara mai prejos, în faţa acestei amabilitaţi, povestind şi ele mici cancanuri, care mai ca ar fi facut pe regina Margareta a Navarei sau chiar pe marea Elisabeta, regina Angliei, sa-şi ascunda faţa în batista. Dar acolo nimeni nu şi-o ascundea, ci se mulţumea sa rada cu pofta. Ba, aş putea spune ca toţi urlau de-a binelea. În destul de multe din poveştile acelea deşanţate, preoţii erau ţinta batjocurii, dar capelanul castelului nu se sinchisea catuşi de puţin, ci radea împreuna cu ceilalţi, ba, ceva mai mult: la cererea generala, el îi arse un cantec la fel de picant, ca şi celelalte care fusesera cantate în seara aceea.
Pe la miezul nopţii, toţi erau obosiţi de-atata chef şi ras şi, fara excepţie, beţi. Unii aveau o beţie plangareaţa, alţii una duioasa; unii erau caraghioşi, alţii puşi pe galceava, iar alţii ajunsesera beţi criţa sub masa. Dintre castelane, cel mai urat spectacol îl oferea o prea frumoasa şi tanara ducesa, care se afla chiar în noaptea nunţii. Şi-i adevarat ca ea însaşi alcatuia un spectacol pitoresc – zau, daca va mint. În halul în care era, ar fi putut servi cu anticipaţie ca model pentru portretul celei mai tinere fiice a regentului de Orleans – la faimosul ospaţ, de unde a fost luata şi dusa, beata turta şi înjurand, drept în pat – în zilele de perdiţiune şi de jale ale Vechiului Regim.
Deodata, chiar în clipa în care preotul îşi ridicase braţele şi toate capetele mai puţin mahmure se plecasera în smerita aşteptare a binecuvantarii – se ivi, sub arcada uşii îndepartate de la capatul salii, o doamna batrana şi garbovita, cu parul alb, sprijinindu-se într-un toiag. Ea îşi ridica toiagul şi, aratand spre regina, striga:
— Blestemul şi urgia domnului cada asupra capului tau, femeie fara mila, care mi-ai ucis nevinovat nepotul, iara în inima-mi batrana, care alt copil, au prieten, au salaş nu avea pre lumea aceasta, fara de el, jale-ai pogorat!
Fiecare îşi facu cruce, înfricoşat, caci blestemul însemna un lucru groaznic pentru oamenii aceia, dar regina se ridica mareaţa, cu priviri ucigatoare în ochi, şi azvarli, drept raspuns, acest ordin fara apel:
— Puneţi mana pe ea! Duceţi-o la rug!
Oştenii îşi parasira locurile, pentru a împlini porunca. Ce lucru înjositor, ce cruzime nemaipomenita mi-a fost dat sa vad! Dar ce se putea face? Sandy îmi arunca o privire. Banuii ca are o noua inspiraţie. Îi zisei:
— Fa cum crezi ca-i mai bine.
Numaidecat, ea se ridica şi se uita spre regina. Aratandu-ma reginei, îi zise:
— Maria ta, Şeful zis-a ca nu se poate! Ia-ţi îndarat porun¬ca. Şi altmintrelea sa nu faci, ca el va nimici castelul şi toate de toate se vor spulbera, aşijderea nestatatoarelor fapturi din vis.
Bat-o s-o bata pe Sandy! Ce clauze nebuneşti mai punea ea în contract! Ce ma fac, daca regina?…
De unde ma bagase în sperieţi, totul se linişti, caci regina, muindu-se dintr-o data, nu se mai opuse catuşi de puţin. Cu un semn se deszise şi se prabuşi în jilţ. Nici n-apucase sa se aşeze mai ca lumea, ca îşi venise în fire şi la fel îşi revenira mulţi dintre ceilalţi. Adunatura se ridica şi, dand dracului orice eticheta, o zbughira cu toţii spre uşa, claie peste gramada, rasturnand scaunele, spargand farfuriile, îmbrancindu-se, ghiontindu-se, dand din coate şi îmbulzindu-se, facand orice, numai sa iasa afara, înainte ca eu sa-mi schimb cumva gandul şi dintr-o suflare sa zbor castelul în golul cel întunecat şi nesfarşit al vazduhului. Mai, mai, mai! Ce liota superstiţioasa! Nici ca-ţi poţi închipui oameni mai superstiţioşi.
Biata regina era atat de înspaimantata şi de umilita, încat îi fu frica sa-l mai spanzure pe compozitor, fara sa-mi ceara sfatul. Mi-era mila de dansa. De fapt, oricui i-ar fi fost mila, caci o vedeai suferind cu adevarat. Aşa ca n-am vrut sa face ceva necugetat şi sa merg pana la absurd. Am chibzuit cum se cuvenea lucrurile şi, pana la urma, am poruncit ca muzi¬canţii sa mai cante o data Adio fi n-am cuvinte. Ei au împlinit pe data porunca. Am constatat ca într-adevar regina avea dreptate şi i-am dat voie sa spanzure întreaga orchestra. Aceasta îndulcire a asprimii mele a avut bun efect asupra reginei. Sa nu uitam ca un barbat de stat n-are nimic de caştigat, daca îşi exercita puterea cu o mana de fier în orice ocazie, caci, procedand în modul acesta arbitrar, el raneşte mandria îndreptaţita a supuşilor şi risca sa-şi micşoreze puterea ce o are. Aşa ca mi-am zis: treaca de la mine cate-un hatar, ca nu s-o prapadi lumea, iata cea mai înţeleapta politica.
Acum ca regina era iaraşi în apele ei – mai bine zis, la vinurile ei – mai-mai ca se simţea mulţumita. Bautura i se urca la cap şi-i dadea ghes numarul unu. Îşi daduse drumul la muzicuţa, adica la clopoţelul de argint al glasciorului ei, pe cand eu îmi ziceam: ţinte bine, ca mare palavragioaica mai e regina! Nu-mi şedea bine sa spun ca se facuse tarziu, cu toate ca ma simţeam tare obosit şi picam de somn. Îmi parea rau ca nu ma dusesem la culcare, cand avusesem prilejul. Acum, trebuia sa înghit, ca nu aveam încotro. Şi ea tot îndruga la verzi şi uscate, în tacerea adanca a castelului adormit, prielnica stafiilor. Deodata, se auzi, ca din strafundurile de sub noi, un sunet îndepartat, aducand cu un strigat înabuşit de agonie, care îmi zbarci pielea de pe mine. Regina se opri şi ochii îi sclipira de placere. Îşi înalţa graţiosul capşor, aşa cum face mandra porumbiţa cand asculta un zvon. Sunetul razbi iaraşi pana la noi, prin tacerea desavarşita ce domnea acum.
— Ce-i asta? întrebai eu.
— Un suflet cu-adevarat încapaţanat şi carele îndura mult şi bine. Iaste vreme multa de cand…
— Ce „iaste”? Ce „îndura”?
— Cazne! Pofteşte şi vei vedea lucruri întru veselirea inimii. Daca nici acuma nu-şi va desfereca taina, vei vedea cum îl vor rupe în bucaţi.
Ce viclean şi faţarnic dracuşor îmi era regina! Pastra o înfaţişare atat de liniştita şi senina, pe cand mie mi se taiasera picioarele, din mila pentru omul care suferea acolo. Conduşi de straji înarmate şi purtand torte aprinse, am strabatut o seama de coridoare, prin care ne rasunau îndelung paşii. Am coborat pe scari de piatra umede, peste care picura din pereţi apa. Totul mirosea a mucegai şi a veacuri de noapte veşnica. Un drum înfiorator şi apasator, ce-mi parea nesfarşit şi pe care nu-l facea nici mai scurt şi nici mai vesel vorbaria augustei vrajitoare, cu privire la cel pus la cazne şi la faradelegile lui. Fusese învinuit de catre un denunţator anonim de a fi ucis un cerb de pe domeniile coroanei, li zisei reginei:
— Nu prea este drept, maria ta, sa te iei dupa denunţuri anonime. Mai drept ar fi daca ai pune faţa în faţa pe acuzat cu acuzatorul.
— Nici nu am cugetat la aceasta, ca de puţina însemnatate iaste. Dara chiar de aş fi vrut, nu s-ar fi putut, pentru ca paratorul venit-a noaptea, cu zabralnic pe faţa, şi a dat veste padu¬rarului şi cat clipeala ochiului a plecat îndarat, aşa ca nici padurarul nu-l ştie dupa chip.
— Care va sa zica, necunoscutul ala este singurul om care a vazut cum a fost ucis cerbul?
— Vai! Nime nu a vazut omorul, dara necunoscutul a dat peste nemernicul acesta prin apropierea locului unde zacea cerbul, şi cu vrednica şi dreapta credinţa i-a spus padurarului.
— Care va sa zica necunoscutul se afla şi el langa cerbul cel mort? Nu cumva l-a ucis chiar el? Zelul sau de om devotat, dar cu masca, îmi pare niţeluş cam suspect. Dar ce urmareşti, maria ta, prin chinuirea deţinutului? Ce folos îţi aduce?
— Altminteri n-ar marturisi şi sufletul i s-ar duce în iad. Pravila îi cere viaţa pentru faradelegea savarşita, iara eu port mare grija sa-şi ia plata. Daca l-aş lasa sa se pristaveasca fara sa-şi spuna pacatul întru iertaciune, foarte mi-aş primejdui sufletul! Zic ca aş fi smintita sa ma pomenesc în focul gheenei de dragul lui.
— Dar, maria ta, daca omul nu are ce marturisi?
— Vedea-vom pre data. Daca-l pun la cazne de moarte şi el nu va marturisi pacatul, se prea poate ca într-adevar nu are ce marturisi. Iara domnia ta nu vei tagadui ca fapta buna iaste cazna lui, caci aşa voi scapa de afurisenia ce ma pandeşte din pricina unui nespovedit, carele nu are ce spune. Numai aşa voi fi la adapost de orice primejdie!
Iata încapaţanata lipsa de judecata a vremurilor acelea! Zadarnic ai mai fi discutat cu dansa, caci argumentele nu aveau nici o putere asupra unei educaţii împietrite prin tradi¬ţie. Argumentele i-ar fi schimbat educaţia tot atat de puţin cat valurile pot roade stancile cele tari. Şi educaţia ei nu se deosebea de a celorlalţi. Cea mai agera minte din toata ţara n-ar fi fost în stare sa vada nici un cusur în cele ce susţinea regina.
Cand patrunseram în camera de tortura, avui o privelişte pe care n-oi uita-o cate zile oi trai, deşi tare aş vrea s-o uit. Un tanar uriaş, de prin partea locului – sa fi avut vreo treizeci de ani – statea culcat cu spatele pe o scandura, avand încheie¬turile de la maini şi picioare legate cu o franghie rasucita la fiecare capat de cate o roata. Palid ca moartea, trasaturile îi încremenisera în schimonoseala chinurilor şi broboane de sudoare îi acopereau fruntea. De fiecare parte, cate un preot se apleca asupra lui, iar calaul statea în preajma. Strajerii erau la datorie. Facle fumegande erau prinse în lacaşurile lor, de-a lungul zidurilor. Într-un colţ se ghemuise o biata faptura tanara, cu faţa chinuita de spaima, cu o privire salbatica şi haituita, purtand în poala un prunc adormit. Tocmai cand noi treceam pragul, gadele mai stranse puţin roata, ceea ce îi facu pe deţinut şi pe femeie sa scoata cate un urlet. Strigai în graba şi calaul slabi stransoarea, fara macar sa se uite la cel care strigase. Nu puteam lasa sa continue grozavia asta; m-ar fi ucis, numai privind. Cerui reginei îngaduinţa de a goli încaperea şi de a vorbi cu deţinutul, între patru ochi. În momentul în care ea era gata sa se opuna, îi şoptii la ureche ca nu şade frumos sa ne dam în spectacol în faţa slugilor şi ca ţin sa mi se faca voia, eu reprezentand pe regele Arthur şi vorbind în numele sau. Ea înţelese ca trebuie sa se supuna, iar eu o rugai sa ma învesteasca îndata cu puterile cuvenite, faţa de oamenii aceia, şi apoi sa ma lase singur. Desigur ca nu îi era placut, totuşi înghiţi hapul, ba chiar merse mai departe decat îi cerusem. Eu dorisem doar sa ma susţina cu autoritatea ei, dar cand colo ea le spuse mai mult:
— Ascultare veţi da poruncilor luminaţiei sale şi în totul le veţi împlini, ca Şeful iaste!
De buna seama ca aceste cuvinte aveau ceva magic în ele. Le vedeai efectul dupa spaima care-i cuprinse pe şobo¬lanii aia. Straja reginei se alinie şi ieşi împreuna cu regina şi cu purtatorii de facle, starnind, cu cadenţa paşilor ce se înde¬partau, ecourile boltitelor tuneluri. Dadui ordin ca deţinutul sa fie scos de la cazna şi sa fie culcat pe pat. Mai poruncii sa i se oblojeasca ranile şi sa i se dea vin. Femeia se tarî pana aproape de mine şi ma privi cu nişte ochi arzatori, plini de recunoştinţa, dar speriaţi ca ai unei fiinţe care se teme sa nu fie izgonita. Încerca pe furiş sa atinga fruntea barbatului, dar sari înapoi, de parca aş fi fost întruchiparea groazei, cand, fara sa vreau, ma întorsei spre dansa. Ţi-era mai mare mila s-o vezi. Îi zisei:
— Surato draga, mangaie-l, daca ai chef. Fa tot ce-ţi place şi nu te gandi ca-s şi eu aici.
Vai, privirea ei era tot atat de recunoscatoare ca aceea a unui animal atunci cand îi araţi o bunatate pe care o poate înţelege. Ea aşeza copilul mai la o parte şi îşi lipi numaidecat obrazul de acela al barbatului, dezmierdandu-i parul şi varsand lacrimi de bucurie. Barbatul îşi veni în fire şi îşi mangaie soţia cu privirea, caci atata putea face. Îmi zisei ca-i momentul sa-i dau afara din celula pe toţi ceilalţi, şi asta am şi facut, ramanand numai eu şi cu familia respectiva. Atunci îl întrebai:
— Ei, fartate, spune-mi şi dumneata cum s-au petrecut lu¬crurile, caci versiunea celorlalţi o cunosc.
Barbatul clatina din cap, în semn de refuz. Dar avui impre¬sia ca femeia era încantata de gandul meu. Continuai:
— Ai auzit de mine?
— Da. Toata suflarea din regatul lui Arthur va ştie.
— Daca ţi-a ajuns la urechi faima ca sunt drept şi cinstit, de ce te mai temi sa-mi vorbeşti?
Femeia izbucni deodata:
— Ah, stapane bun şi milostiv, rogu-te, îndupleca-l! Îţi sta în putere, daca vrei. Vai şi amar de el! Cate nu a îndurat saracul! Şi toate din pricina mea – numai a mea! Nu mai pot îndura nici eu. Vedea-l-aş mai bine murind de moarte grab¬nica şi dulce! Nu mai pot, dragul meu Hugo, nu mai pot!
Ea îmi cazu la picioare, vanzolindu-se şi vaicarindu-se, şi rugandu-ma de toţi sfinţii. Ce-mi cerea? Moartea barbatului? Nu prea ma dumiream, dar Hugo o întrerupse, zicand:
— Pace ţie! Nu ştii ce ceri. Au vrei sa las a pieri de foame fiinţa pe care o îndragesc, numai ca eu sa dobandesc o moarte mai uşoara? Socotit-am ca ma cunoşti mai bine.
— Zau, daca mai pricep ceva! zisei eu. E curat mister. Spuneţi-mi despre ce…
— Prea slavite, încaltea daca l-ai putea îndupleca! Iani socoteşte cat ma dor pre mine chinurile lui! Oh! Oh! saracana de mine! Iara el iata ca nu vrea sa spuna, nice sa ştie de blagoslovita mangaiere a unei morţi grabnice şi dulci…
— Ce tot îndrugi acolo? O sa plece de aici slobod şi teafar. Nici pomeneala sa moara.
Faţa palida a barbatului se lumina, iar femeia se repezi la mine, într-o explozie de bucurie ce ma surprinse şi-mi striga:
— Scapat de primejdie iaste! Va haladui! Craiul graieşte prin gura slugii craieşti – craiul Arthur, gura-de-aur!
— Îmi pare bine ca macar îmi daţi crezare. De ce nu m-aţi crezut adineauri?
— Cine pus-a cuvantul luminaţiei tale la îndoiala? Nice eu, nice ea.
— Atunci de ce n-aţi vrut sa-mi spuneţi paţania voastra?
— Nu te fagaduişi, luminaţia ta, iara fara de asta nu-ţi puteam spune.
— Aha!… Da parca nici acum nu înţeleg prea bine. Va sa zica, ai îndurat toate caznele şi ai refuzat sa recunoşti. Asta arata destul de limpede, pana şi unui prost, ca nu aveai ce recunoaşte…
— Eu, luminaţia ta? Cum se poate! Dara eu ucis-am cerbul!
— Dumneata? Vai de mine, în ce boroboaţa m-am bagat…
— Prea slavite, l-am rugat în genunchi sa se spovedeasca întru…
— Adevarat? Lucrurile mi se par din ce în ce mai încurcate. De ce voiai sa marturiseasca?
— Ar fi murit de moarte grabnica şi dulce, cruţat de caz¬nele acelea cumplite.
— Mda, dumneata ai oarecare dreptate. Dar iata ca el nu voia sa moara repede şi uşor.
— El? Dara cum sa nu vrea?
— Atunci, pentru ce dracu n-a marturisit?
— Alelei, luminaţia ta! Dara cum puteam eu sa-mi las soţia şi copilul fara paine şi fara adapost?
— Aha! Minunea minunilor! Acum înţeleg! Ai o inima de aur! Legile vitrege confisca avutul condamnaţilor şi le lasa cerşetori soţia şi copiii. Înţeleg, te puteau chinui de moarte, dar fara dovezi sau marturisiri nu-ţi puteau jefui soţia şi copilul, l-ai ocrotit cu toata barbaţia, iar tu, femeie şi soţie credincioasa ce eşti – tu ai vrut sa-i cruţi chinurile, preferand sa mori de foame. Sunt uluit cand vad de ce este în stare o fiinţa de sexul tau, cand e vorba de sacrificiu. Va voi trimite pe amandori în colonia mea. O sa va placa acolo. E o fabrica unde am sa transform nişte roboţi istoviţi şi care bajbaie prin viaţa, în oameni adevaraţi.

CAPITOLUL XVIII
În temniţele reginei

Aşadar, o scosei la capat şi trimisei acasa pe bietul om. Tare aş fi dorit sa-l pun la cazne pe calau, şi asta nu pentru ca era un slujitor care se caznea cu zel ca sa cazneasca pe alţii – fiţi sigur ca el nu-şi îndeplinea aşa de bine îndeletnicirea doar de florile marului – ci ca sa i-o pla¬tesc pentru ca torturase din placere pe tanara femeie, aducand-o la desperare. O aflasem de la preoţii, care, din marinimie, susţineau ca gadele trebuie pedepsit. Din cand în cand, se petreceau şi surprize neplacute de soiul asta, adica întamplari care dovedeau ca nu toţi preoţii erau vicleni şi egoişti, dar ca mulţi dintre ei – chiar marea majoritate a acelora care slujeau printre oamenii de rand – erau sinceri şi inimoşi, devotandu-se alinarii suferinţelor şi necazurilor omeneşti. Era ceva firesc, aşa ca nu-mi mai batui capul cu surpriza asta şi, în orice caz, nu multa vreme. De felul meu, sunt un om care nu prea ma sinchisesc de lucrurile care nu se pot schimba. Surpriza însa nu-mi convenea, caci tocmai datorita unor astfel de fapte marinimoase se pastreaza buna înţelegere cu biserica oficiala. Nici vorba ca trebuie sa avem o religie; cred însa ca-i mai bine ca religia sa fie îmbucataţita cam în vreo patruzeci de secte independente, astfel ca sa se poata controla unele pe altele, aşa cum fusese în Statele Unite, pe vremea mea. Concentrarea puterii într-un singur aparat politic nu-i ceva bun, iar o biserica oficiala nu-i decat un aparat politic. În
acest scop a şi fost inventata, şi pentru asta a fost înţarcata, dadacita şi pastrata. De aceea ea este duşmana libertaţii omeneşti, iar binele pe care îl aduce ar fi mai mare daca ar fi divizata şi risipita. Asta nu era lege şi nici litera de evanghelie; era doar o parere – parerea mea, iar eu nu eram decat un om, unul singur; deci parerea mea nu cantarea mai mult decat cea a papei, dar nici mai puţin, la o adica.
Cum-necum, renunţai sa-l mai pun la cazne pe calau, dar nici nu puteam trece peste plangerile îndreptaţite ale pre¬oţilor. Omul trebuia pedepsit într-un fel, aşa ca-l retrogradai din slujba lui şi-l numii dirijorul noii orhestre care urma sa ia fiinţa. El se ruga de mine mult de tot, spunand ca nu ştie sa cante – o scuza plauzibila, dar prea marunta, caci în toata ţara nu exista nici un muzicant care sa aiba habar de muzica.
Regina se simţi tare jignita cand afla, a doua zi, ca nu va dobandi nici viaţa şi nici avutul lui Hugo. Dar o povaţuii sa-şi poarte cu resemnare crucea, caci, deşi potrivit legii şi obi¬ceiului pamantului, ea avea dreptul atat la viaţa cat şi la avutul omului, existau totuşi circumstanţe atenuante şi de aceea, în numele regelui Arthur, eu îl iertasem. Cerbul îi pustiise ogorul şi omul îl ucisese într-o izbucnire de furie, iar nu ca sa traga vreun folos. Îl dusese în padurea coroanei, sperand ca astfel raufacatorul nu va fi descoperit. Afurisita muiere! Nu putui s-o fac sa înţeleaga ca un acces de furie este o circumstanţa atenuanta în uciderea unui vanat – sau a unui om – aşa ca renunţai şi o lasai singura sa-i treaca ţafna. Zadarnic crezusem ca o voi face sa ma înţeleaga, daca-i voi aminti ca şi accesul ei de furie, cand cu pajul, schimbase caracterul crimei.
— Crima? exclama ea. Ce cuvant iaste acesta? Auzi? Crima! Mare! dara eu plati-voi pentru el!
Stricam degeaba orzul pe gasca asta. Educaţia, educaţia este totul. Educaţia face pe om. Noi îi tot dam cu natura, dar n-avem dreptate, deoarece aşa ceva nu exista; ceea ce numim noi prin înşelatorul nume de „natura” este doar ereditatea şi educaţia. Noi nu avem ganduri proprii şi nici pareri proprii – care sa fie, adica „ale noastre” – caci ele ne sunt transmise, sunt varate în noi cu ajutorul educaţiei. Tot ceea ce este origi¬nal în noi – şi deci în favoarea sau în defavoarea noastra – se reduce la un fir de nisip; toate celelalte nu sunt decat atomi, la care au contribuit şi pe care i-am moştenit de la un alai de stramoşi, care se prelungeşte îndarat cu mii de milioane de ani, pana la Adam-babadam sau pana la lacuste sau maimuţe, din care specia noastra s-a dezvoltat atat de anevoios, falos şi nespornic. În ce ma priveşte, tot ce pot spune despre acest pelerinaj trist şi istovitor, despre acest zbor înduioşator între doua veşnicii, este ca trebuie sa încerc a duce cu modestie o viaţa curata, înalţatoare şi fara greşeli şi sa pastrez în mine însumi atomul acela microscopic, care îmi este cu adevarat eul. Restul, duca-se pe pustii, ca puţin îmi pasa.
Bat-o s-o bata de regina: avea minte agera şi destula, dar educaţia facuse dintr-însa o vaca încalţata; bineînţeles, daca o judecam din punctul de vedere al numeroaselor secole care au venit dupa ea. Uciderea pajului nu însemna pentru dumneaei o crima, ci un drept şi ţinea morţiş la acest drept al ei, ramanand senina şi nedandu-şi seama ca savarşise ceva rau. Ea era isprava unui şir de generaţii crescute în credinţa netagaduita şi nezdruncinata ca legea care îi îngaduia ei sa omoare un supus, atunci cand poftea, era cu totul dreapta şi întemeiata.
Ei, ce sa-i faci? Pana şi Satanei trebuie sa-i dam ceea ce i se cuvine, cand n-avem încotro. Aşa ca într-o privinţa şi ea merita complimente, şi încercai sa i le prezint, dar cuvintele mi se poticnira în gat. Regina avea dreptul sa-l ucida pe baiat, însa nu era catuşi de puţin obligata sa plateasca pentru el. Aceasta era lege pentru alţii, dar nu şi pentru dansa. Ea ştia prea bine ca facea un gest frumos şi marinimos, rascumparand moartea flacaului şi se aştepta s-o laud, aşa cum se cadea, însa n-am putut, caci gura mi-a ramas încleştata. Nu! Nu puteam sa-mi alung din minte imaginea bietei bunicuţe, cu inima sfaşiata şi nici aceea a fapturei chipeşe şi tinere, zacand pe jos macelarita, în podoabele-i de matasuri şi dantele împletite cu sangele-i tanar. Cum putea plati ea pentru paj? Cui sa-i plateasca? Şi astfel, deşi ştiam bine ca femeia asta – cu educaţia pe care o capatase – merita laude şi chiar tamaieri, totuşi eu, cu educaţia pe care o primisem la randul meu, nu eram în stare sa i le aduc. Tot ceea ce puteam face era sa gasesc vreun compliment care nu venea de la mine, ci dinafara mea, ca sa zic aşa, şi care din pacate spunea adevarul:
— Maria ta, supuşii mariei tale te vor adora pentru aşa isprava!
Era adevarat, dar nu mai puţin adevarat era ca aveam de gand s-o spanzur din aceasta pricina, într-o buna zi, daca mai traiam.
Unele din legile acelea erau prea rele, mult prea rele. Stapanul îşi putea ucide sclavul pe degeaba; numai din ciuda, din rautate, sau ca desfatare, aşa cum am vazut ca o facuse capul încoronat de care-i vorba, cu propriul ei sclav, dar care putea fi oricare dintre supuşi. Un gentleman avea voie sa omoare pe un cetaţean liber şi platea pentru el bani peşin sau în natura. Un nobil putea ucide pe un alt nobil fara nici o cheltuiala – daca ne gandim la lege – însa trebuia sa se aştep¬te sa fie platit cu aceeaşi moneda. Oricine putea ucide pe cineva, cu excepţia oamenilor de rand şi a sclavilor, caci aceştia nu aveau nici un privilegiu. Daca oamenii de rand şi sclavii ar fi ucis, ei savarşeau un asasinat şi legea nu admitea asasinatul. Iute s-ar mai fi terminat cu acela care ar fi încercat asemenea experienţa, precum şi cu familia lui, mai ales daca el ar fi asasinat pe cineva care facea parte din rangurile ornamentale ale societaţii. Daca un cetaţean de rand cuteza sa-i faca unui nobil macar o zgarietura a la Damiens, care nu era mortala şi nici nu durea, el primea totuşi aceasta pe¬deapsa ca şi Damiens: era sfartecat de cai şi toata suflarea participa la spectacol, ca sa faca glume pe socoteala lui şi sa petreaca. Cu aceste prilejuri, unele din cele mai simandi¬coase persoane o faceau lata rau, spunand lucruri atat de deşanţate şi de netiparit, ca acelea tiparite de amuzantul Casanova, în capitolul sau privitor la sfaşierea în bucaţi a trupului acelui biet şi caraghios duşman al lui Ludovic al XV-lea.
Mi se facuse sila de locul acela îngrozitor şi doream sa plec, dar nu ma lasa conştiinţa. Ea ma mustra mereu, neîngaduindu-mi sa uit un anumit lucru. Daca aş avea putere sa plamadesc din nou pe om, l-aş face fara conştiinţa, caci aceasta este unul dintre cele mai suparatoare daruri ale noastre. Şi cu toate ca face mult bine – nu se poate spune ca, pana la urma, conştiinţa îşi dovedeşte rentabilitatea, ceea ce înseamna ca este preferabil sa ai parte de mai puţin bine şi, în schimb, sa tragi mai multe foloase. Ştiţi, asta-i doar parerea mea şi eu nu sunt decat un biet om; alţii, cu mai puţina experienţa, vor fi gandind altfel. Fiecare are dreptul la parerea lui, dar eu ştiu una şi buna: mi-am scotocit conştiinţa ani de-a randul şi, în toate cele ce am pus la cale, ea mi-a adus mai multe ponoase decat foloase. Mi se pare ca la început o preţuiam, caci aşa suntem noi facuţi; preţuim tot ce-i al nostru. Şi totuşi, ce neghiobie! Daca privim lucrurile din alt punct de vedere, ne dam seama ca-i absurd. Ma rog, daca aş avea o nicovala în mine, ar trebui numaidecat s-o preţuiesc? Vezi bine ca nu! Iar daca stai sa te gandeşti bine, nu exista nici o deosebire serioasa între conştiinţa şi nicovala, din punct de vedere al foloaselor aduse. Am constatat-o de mii de ori. Şi unde mai pui ca nicovala ai putea s-o dizolvi în acizi, cand ţi-ar ajunge de nesuferit, pe cand pentru a te descotorosi de conştiinţa nu s-a gasit înca nici un leac – în orice caz, nu unul radical. Eu, cel puţin, nu cunosc nici unul.
Mai aveam o dorinţa înainte de plecare, însa ea putea caşuna neplaceri şi de aceea nu ma prea lasa inima. Daca vreţi sa ştiţi, gandul asta m-a sacait o dimineaţa întreaga, l-aş fi putut vorbi batranului rege, dar la ce bun? El nu mai era decat un vulcan stins. Fusese cutezator, la vremea lui, dar acum i se stinsese focul şi nu mai era decat un august mor¬man de zgura. Fara îndoiala, se arata îndeajuns de amabil şi de îndatoritor faţa de proiectele mele, dar nu îmi putea fi de nici un folos. Nu facea nici cat o ceapa degerata aşa-zisul rege; regina avea toata puterea şi ea era un adevarat Vezuviu. Îţi putea face hatarul sa scape de ger un stol de vrabii, trimiţandu-le, de dragul tau, caldura trebuitoare, dar pe negandite ar fi fost în stare sa profite de vreun prilej şi sa-şi faca mendrele, acoperind cu lava un oraş întreg. Totuşi, am bagat de seama, ca, ori de cate ori te aştepţi la cea mai mare belea, lucrurile nu ies chiar atat de rau.
Aşa se face ca mi-am luat inima în dinţi şi i-am expus mariei sale gandul ce ma framanta. I-am spus ca mi se dadusera puteri depline pentru a cerceta temniţele, atat la Camelot cat şi în castelele vecine, şi ca aş dori, cu permisiunea ei, sa-i vizitez colecţia de vechituri şi suveniruri, adica pe cei ţinuţi în tainiţele temniţei. S-a împotrivit, dupa cum m-am aşteptat; totuşi, în cele din urma, a admis; ma aşteptasem şi la asta, dar nu aşa de repede. Aş putea spune ca-mi redobandisem liniştea. Regina a chemat strajile, care au adus torţe, şi cu toţii coboraram în temniţele care se aflau sub temeliile caste-lului. Mai toate erau mici celule scobite în stanca tare şi unele nu aveau de loc lumina. Într-una din ele, am vazut şezand pe jos o femeie în zdrenţe. Nu-ţi raspundea la nici o întrebare; nu scotea nici un cuvinţel. S-a zgait la noi, o data sau de doua ori, prin painjenişu-i de par ravaşit, ca şi cum ar fi vrut sa se dumireasca; ce întamplare stranie îi tulbura, prin zgomote şi lumina, visul acela searbad şi fara rost, care devenise viaţa ei? Apoi s-a închircit iaraşi, strangandu-şi în poala mainile naclaite de murdarie şi nu mai dadu nici un semn de viaţa. Aceasta biata adunatura de oase era, în aparenţa, o femeie între doua varste – dar numai în aparenţa, caci statuse noua ani în temniţa şi avusese optsprezece cand fusese adusa acolo. Era o fata din popor şi fusese trimisa acolo chiar în noaptea nunţii de catre sir Breuse Sance Pite, un lord din vecinatate. Tatal fetei era vasalul lordului şi fata îi refuzase numitului lord ceea ce se numea pe atunci „le droit du seigneur”, ba, mai mult, ea se opusese cu violenţa la violenţa şi facu sa curga o picatura din sangele aproape sacru al lordului. Atunci, tanarul soţ interveni, crezandu-şi mireasa în primejdie de moarte şi îl azvarli cat colo pe nobilul dom