Un om nacajit

de Mihail Sadoveanu

Un om nacajit

Trei zile bătuseră vânturi sunătoare de la miazăzi, pământul se zbicise, și-n dumbrăvioara de la marginea satului, la malul Siretului, începuseră să înflorească galben cornii. Băiatul cel mai mititel al lui Dumitru Onișor ieșise cu șase oi la mugurul proaspăt al primăverii.

Era un copilaș palid și mărunțel și târa pe pământul ravăn niște ciubote grele ale unui frate mai mare. Ridică spre mine ochi triști, învăluiți ca-ntr-o umbră cenușie și-și scoase cu anevoie din cap pălărioara veche pleoștită ca o ciupercă. Îmi dădu bună-ziua c-un glas moale în care parcă suna o suferință timpurie; apoi, acoperindu-se, ridică deasupra oilor toiegelul alb, îndemnându-le spre crâng.

- Ce mai faci tu, măi flăcăule ? îl întrebai eu. Ai ieșit cu oile la păscut ?

- M-a trimes tătuca să le mai port ! îmi răspunse el serios, cu glasu-i subțirel și peltic; și se opri.

Oile se opriră și ele și întoarseră capetele spre călăuzul lor.

- Dar ești tu vrednic, bre Niculăeș, să porți un cârd de oi ?

- He, sunt eu vrednic; da'acuma n-am ce purta, sunt supărat...

- Cum se poate? Și de ce, mă rog ?

- De ce ? mă întrebă ridicând spre mine fruntea pe care sta zimțuit în neregulă păru-i buhos; pentru că în primăvara asta tot ne-au căzut din oi; ș-acuma am rămas numai cu acestea șase...

Deși ”flăcăul” cu care vorbeam era numai de-o șchioapă, deși intrase în a opta primăvară a vieții lui, năcazul lui era adânc și serios; zâmbetul meu pieri pe dată.

- Și v-au murit multe, bre Niculăeș ?

- Multe... răspunse el grav, rezemându-se înaintea mea în băț, ca ciobanii. Tătuca întruna blastămă și suduie când cade câte-o oaie; mă mai bate și pe mine câteodata; dar parcă eu ce-s vinovat ? Acu, azi, mi s-a întâmplat alta. Când ieșeam din sat, a trecut unul repede cu căruța și mi-a pălit o oaie. A dat-o jos. Acuma abia umblă și abia suflă. Are să se ducă și asta. Era a mămucăi și mi-o lăsase mie...

Glasul lui dintrodată scăzuse într-un tremur de lacrimi.

- Și pe omul care ți-a pălit oaia nu-l cunoști ?

- Nu-i din sat de la noi, nu-l cunosc.

- De ce nu te-ai întors repede să-i spui lui tatu-tau ?

- Tătuca nu-i acasă; a ieșit la arat cu cei mari.

- Și de ce spui că ți-o lăsase mămucă-ta ție ?

- Apoi nu știi ? Eu n-am mamă. A murit în postul Crăciunului și ne-a lăsat singuri. Acu n-are cine mă spăla, n-are cine mă îngriji... n-are cine-mi spune o vorbă bună... Într-o zi i-a fost rău, s-a pus în pat, ș-a murit într-o duminică. Și-nainte de asta, m-a mângâiat așa pe frunte și mi-a spus că-mi lasă mie mioara asta...

Glasul lui dintrodată scăzuse într-un tremur de lacrimi.

- Și pe omul care ți-a pălit oaia nu-l cunoști ?

- Nu-i din sat de la noi, nu-l cunosc.

- De ce nu te-ai întors repede să-i spui lui tatu-tau ?

- Tătuca nu-i acasă; a ieșit la arat cu cei mari.

- Și de ce spui că ți-o lăsase mămucă-ta ție ?

- Apoi nu știi ? Eu n-am mamă. A murit în postul Crăciunului și ne-a lăsat singuri. Acu n-are cine mă spăla, n-are cine mă îngriji... n-are cine-mi spune o vorbă bună...

Într-o zi i-a fost rău, s-a pus în pat, ș-a murit într-o duminică. Și-nainte de asta, m-a mângâiat așa pe frunte și mi-a spus că-mi lasă mie mioara asta...

Copilul cel mărunțel îmi vorbea cu seriozitate și cu durere, ca un om mare. Aș fi vrut să-l mângâi într-un fel, dar nu-mi venea în minte ce-aș putea spune unui copil. Ș-o desmierdare cu mâna pe fruntea lui cu păr zbârlit nu era o mângâiere pentru acest om. Văzându-mă că tac, el mă privi cu luare-aminte.

- Apoi eu mă duc să-mi pot oile... îmi zise el cu hotărâre.

Și urnindu-se din loc, începu a-și târâi iar ciubotele grele, îndemnând cu bățul alb oile spre dumbrăvioara de la malul Siretului.

Începui a merge și eu alăturea de el, pe cărarea din proaspăt zbicită. Cerul era limpede, soarele umplea câmpiile de lumină, și din când în când se vedea Siretul scânteind la cotituri.

- Uite, asta-i oaia pălită... îmi zise Niculăeș atingând cu bățul mioara care pășea încet, șchiopătând, în urma cârdișorului. Apoi, dac-a pieri și asta, are ce mă păli și mustra tătuca... parcă nu mi-ar ajunge mie supărarea pe care-o am...

Smârcâi din nas și-și trecu pe deasupra buzelor mânica lungă a anteriului. Apoi oftă adânc.

- De ce oftezi, Niculăeș ?

La o asemenea întrebare de prisos copilul nu-mi răspunse.

- Când era mămuca bolnavă, zise el într-un târziu, eu, care eram cel mezin, stăteam lângă dânsa, ca să-i dau apă, când îi era sete... Avea arșiță mare. Eram singuri; ceilalți erau pe-afară, după treburi. Și ea-mi spunea să fiu cuminte după ce s-a duce ea, și s-ascult pe tătuca. Și eu o întrebam așa: Unde-ai să te duci, mămuță ? Și ea-mi spunea: Apoi eu am să mor, Niculăeș, și tu să nu spui la nimeni... Eu nu spuneam, dar tătuca știa și el asta și era supărat și tot trântea și izbea și întreba: Da'cât ai să mai bolești, măi fumeie ?...

Copilul vorbea încet cu glasul lui de suferință și nu mă privea; parcă nu vorbea cu mine și sta la sfat cu oile lui ca totdeauna.

_ Da'tu de ce mergi așa de moale ? întrebă el pe mioara lui. Așa-i că te doare ? Te-a trântit și te-a pălit răul cela... He, dac-aș fi fost eu batâr ca bădița Mihai, l-aș fi apucat de piept și l-aș fi scuturat: Măi, cum să-mi calci tu mie oaia ?... Hai încet, c-apoi în dumbravă te-i hodini...

- Nu te teme, Niculăeș, că nu piere... îi zisei eu.

Lăsai pe Niculăeș al lui Onișor singur în liniștea țărmului și pornii în josul apei, spre locuri care și mie îmi aduceau aminte de anii cei de demult. Imaginea copilului însă nu-mi dispărea dinaintea ochilor și galsul lui trist îmi suna necontenit în urechi. Cu mama lui, Irina lui Avram, copilărisem în școală și-mi aduceam aminte mai ales de ochii înecați de un văl fumuriu: ochii ei îi avea și copilul. Fusese o fată vioaie și aprigă, foarte frumoasă și cuminte. De toate darurile ei avusese parte Dumitru Onișor, gospodar bun, dar om hursuz și cam cărpănos.

Acuma Irina noastră cea de odinioară murise; povestirea copilului îmi adusese aminte de toate cele de demult frumoase și pentru totdeauna pierdute. Murise, lăsând sufletul ei cald și mintea ei bogată copilului - care sta acum sub mesteceni la malul apei, vorbind cu oițele lui.

Mormântul ei, ca al tuturor în tristele noastre țintirimuri, n-avea nici un semn și nici o floare și Onișor își ara ogorul nepăsător, îngrijit numai de holda de mâne. Amintirea Irinei noastre trăia numai în copilul cel palid. Duioșia ei, înțelepciunea ei și ceea ce era în sufletul ei vis, parcă trecuseră în măruntul meu tovarăș de drum, în serile acelea singuratice de suferință, când amândoi sfătuiau cu ochii în lacrimi, ș-afară bântuiau, cu chinuite plângeri, vifornițile iernii.

De la un loc, de pe înălțimea malului, mă întorsei parcă chemat de cineva și privii în urmă. Copilul sta sub mesteceni și-l vedeam parcă nedeslușit, ca-ntr-o ceață de lumină. Oile pășteau în juru-i. Pițigoii își rosteau cu viers subțire veșnicele lor cuvinte de bucurie: Simț a vară ! simț a vară! Și de bună-samă, ca-n toate zilele, Niculaeș grăia cu oile lui. Ș-acuma întreba pe mioara cea bolnavă:

- Cum îți mai este ? Tot te mai doare ?...

Oaia răspundea, behăind ușor și dulce.

- Să nu mori, că numai tu mi-ai rămas de la mama... îi zicea el încet.

Cocostârcii clămpăneau în smârcul de peste apă. El îi privea cu luare-aminte. Un pițigoi veni deasupra capului lui acoperit cu pălăria pleoștită, scârțâindu-și necontenit cântecul.

- Tu ești bucuros și fără grijă... îi murmura, ca o mustrare, băiatul. Și ofta, ca un om năcăjit și plin de griji ce se afla...

Târziu, întorcându-mă, îl găsii înseninat, căci mioara i se înviorase. Cu o custură cerca să-și facă o trișcă dintr-o rămurică de răchită. Și când ridică zâmbind ochii spre mine, - mă izbi deodată o amintire ce brusc izvora ca din negură, ș-o asemănare izbitoare cu ochii și zâmbetul celei care odată, cu ani în urmă, înflorise ca o floare și-mi fermecase c-un zâmbet și c-o privire un trecător ceas al vieții.


Print»Un om nacajit - Mihail Sadoveanu

Lista de Povesti:

Copyright © 2014 | Designed by Vl@d!m!r
Contact | Desene de colorat | Planse de colorat


Informatiile din Un om nacajit pagina de Internet au fost incluse cu buna credinta, insa sunt doar pentru informare Un om nacajit Nu trebuie Un om nacajit Mihail Sadoveanu bazati pe ele pentru nici un anumit scop, si nu Un om nacajit da nici o interpretare sau garantie in ceea ce priveste exactitatea sau intregimea acestora. Nici o informatie din aceasta pagina nu va constitui o invitatie pentru a investi si nici nu trebuie folosita ca baza Mihail Sadoveanu unei decizii de a investi. Mihail Sadoveanu reprezentantii, angajatii Mihail Sadoveanu agentii acestora nu vor fi raspunzatori pentru pierderea, dauna sau cheltuiala care provine din orice Mihail Sadoveanu la, sau utilizare a acestei pagini, sau a oricarei pagini de Internet legata de aceasta, incluzand, fara limitare, Un om nacajit pierdere de profit, indirecta, incidentala sau pe cale de consecinta. Ne Mihail Sadoveanu dreptul de a face Un om nacajit modificari si corectii ale acestei pagini, dupa cum si cand credem noi de cuviinta, si fara preaviz. In diferite puncte din cuprinsul paginii vi se pot oferi link-uri automate la alte pagini Mihail Sadoveanu Internet relevante pentru un anumit aspect al acestei pagini. Aceasta nu inseamna Mihail Sadoveanu ca este asociat cu oricare din aceste alte pagini de Internet Mihail Sadoveanu Un om nacajit proprietarii lor. Chiar daca intentia este sa gasiti aceste pagini de interes, nici firma, nici reprezentantii, angajatii sau agentii acestora nu Mihail Sadoveanu avea nici o raspundere sau obligatie de absolut orice natura pentru aceste alte pagini sau Un om nacajit orice informatie continuta in ele, dintre care nici una nu a fost verificata sau avizata de firma sau de sucursalele sale. Oricand constatati ca ati accesat o Un om nacajit pagina, va puteti intoarce la Un om nacajit pagina tastand pe sageata backwards