Salcami in floare

de Ion Agarbiceanu


Salcami in floare

În fiecare primăvară, Petrişor şi Ancuţa mureau de teamă că s-au uscat salcâmii peste iarnă. Toţi pomii din grădina lor înfloreau, înverzeau, numai salcâmii înălţau braţe negre în văzduh. Păreau o arătare urâtă şi de spaimă. Cireşii, prunii, vişinii, merii, perii se împodobeau cu puzderia de flori albe ori trandafirii şi, când bătea vântul dinspre grădină, mireasma lor umplea ograda, numai salcâmii, la bătaia vântului, nu făceau decât să-şi scuture păstăile uscate, care nu căzuseră peste iarnă.

În toată dimineaţa, când ieşeau în curte, copiii se apropiau de salcâmi şi, când vedeau întâii muguri şi întâiele frunzuliţe, chiuiau de bucurie şi alergau să spună în casă vestea cea mare...

Lângă gardul deasupra căruia străjuiesc de-a lungul salcâmii este o laviţă înnegrită de ploi, de vânturi şi de soare, pe care a făcut-o tatăl celor doi copii, bădicul Ionaş, să stea la umbră în căldurile mari, de vară. Petrişor şi Ancuţa şed aici însă de îndată ce înfloresc cei dintâi ciorchini albi.

Ciorchinii, ca de struguri, cei mai mulţi încă verzi, atârnă deşi, plecând crengile salcâmilor. Puţine albine zboară însă pe la cei înfloriţi. Din zi în zi înfloresc mai mulţi struguri albi, si într-o bună dimineaţă copiii nu se mai aud unul pe altul de zumzetul albinelor. Toate florile erau bătucite de ele, iar printre flori şi frunze zburau roiuri.

Cântecul lor îi îmbăta pe copii cu dulceaţă, ca şi aroma tare a florilor de salcâm, şi ei, de la o vreme, se simţeau ameţiţi, nu mai priveau în sus, în salcâmi, ci şedeau pe laviţă cu mâinile în poală, cu un zâmbet larg pe faţă.

Salcâmii înalţi, cu toate crengile plecate de greutatea florilor, păreau nişte candelabre uriaşe cu atâtea lumini câţi struguri albi aveau, şi în ei se ţesea zborul şi zumzetul necurmat al muştelor de aur, ca un imn de slavă a unor fiinţe aeriene, nevăzute. Mireasma florilor albe părea a unei tămâi nespus de fină, care nu mai încăpea în coroana salcâmilor, ci se varsă şi umple lumea întreagă...

Pe uliţa lor nu mai erau alţi salcâmi. Cât ce înfloreau cei din curtea lui Ionaş, se strecurau în curte copii din vecini să vadă şi ei minunea. Unii mai mărişori, alţii numai cât ulcelele aduşi de mână de ceilalţi, se grămădeau pe laviţă, în jurul ei.Copiii sug din flori şi privesc în salcâmi.

Cum se ţes albinele, cum se grăbesc de pe o floare pe alta, cum intră în câte una, de aproape nu se mai văd, cum rămân mai mult sau mai puţin nemişcate după câtă dulceaţă află.

- Măi Niculiţă, zice de la o vreme Petrişor, către un copil din vecini care avea stupi. Măi Niculiţă, tată-tău de ce nu pune salcâmi în curte?

- Ştiu eu? Ar putea să pună. De ce întrebi?

- Pentru că şi albinele voastre vin la salcâmii noştri. Niculiţă, băiat mai mărişor, zâmbi.

- Le cunoşti?

- Nu le cunosc, dar de bună seamă vin, că vi-e stupina aproape.

- Păi, dacă poţi, opreşte-le să nu mai vină. Eu nu le pot opri. Petrişor rămase zăpăcit. Nu înţelegea cum i-a venit să-i pună o asemenea întrebare lui Niculiţă, şi acum îi era ciudă pe sine însuşi...

Când rămânea singur, băiatul ridica fruntea la salcâmi şi începea a recita nişte versuri pe care i le-a spus mai de mult bunica:

Harnicile lucrătoare

Cât ce iasă sfântul soare

Şi se uită pe răzoare

Şi pe luncile în floare,

Prind să zboare

Poposind din floare-n floare...

Lasă-n coşniţi cupe pline,

Auritele albine

Grabnice şi darnice,

După miere fug mereu

Muştele lui Dumnezeu...

Le ştiu versul numai eu!


Print»Salcami in floare - Ion Agarbiceanu

Lista de Povesti: