Intaiul drum

de Ion Agarbiceanu

Intaiul drum

Flutură rar câte un fulg de nea prin văzduhul sur. Se opresc pe-o clipă nehotărâţi, apoi coboară iar şi iar se opresc. Parcă le pare rău după înălţimea din care vin, se simt străini în lume şi se tem de ce vor afla, jos pe pământ.

Uneori îi prinde o undă de vânt şi-i mătură de nu se mai văd şi trece o vreme până ce îndrăznesc să coboare alţii. Ii mărură şi din curte, de pe pământul îngheţat PE CARE s-au aşezat, uşor, ca nişte scame de pene.

Nu e frig. A fost înainte cu câteva zile, pâna a îngheţat tina. Acum e bine. Se tot încearcă să ningă şi nu poate. Se pare că iarna şi-a uitat din anul trecut să-şi scuture cojocul.

Lelea Anuţa e necăjită tare. Copilul cel mic, sugaciul, orăcăie ca o broască în leagăn. I-a dat să sugă, dar n-a vrut. Îşi încreţeşte şi-şi strâmba obrăjorii şi strigă tare, parcă speriat.

Îl ridică iar din leagăn şi-i dă sânul plin şi alb, dar broscoiul se fereşte, se învineţeşte la obraz, şi zbiară din răsputeri. Aşa o fierbe de azi-dimineaţă.

- Ce te doare, puiule, ce te doare? Of, Doamne! De ce or mai avea dureri

şi copiii?

Îl pune iar în leagăn şi Ioniţă, frăţiorul cel mare, se şi repede să-l legene în locul mamei sale, cuprinsă de trebi, cât nu mai ştie unde-i este capul.

- Haia, haia! Haia, haia! mormăie cadenţat copilul.

- Mai încet, mai încet, Ioniţă, că-l răstorni.

Leagănul se balansează, uneori, să ajungă cu fundul deasupra. Ioniţă mormăie şi mai tare şi cât poate el de gros, să acopere plânsul sugaciului, să-şi poată vedea mamă-sa de lucru.

- Haia, haia! Haia, haia!

Rar, aruncă ochii pe fereastră. Parcă ninge mai bine. Vântul ţiuie uneori în streaşina lungă, şi fluieră scurt prin horn, şi atunci flacăra din vatră se tupilează pe-o clipă, se topeşte repede, coborând pe tăciuni, ca şi când ar vrea să se stingă. Dar în clipa următoare învie iar.

Leagănă cu putere, cu străduinţă mare. Poate adoarme cel mic. El vede şi simte că mamă-sa e îngrijorată, dar de la o vreme îi vine greu şi lui să mai audă plânsul frăţiorului: parcă i-a intrat prin urechi pâna în mijlocul capului.

- Grijeşte, mă, că-l dai peste cap! Leagănă mai incet.

Cum să legene mai încet? De la o vreme se uită cu duşmănie la cel ce zbiară mereu.

Mamă-sa iasă şi vine şi iar iasă. Are treabă în tindă, în cămară, prin curte după lemne. A făcut foc în camera dinainte şi aici fierbe şi mâncarea pe vatră. Rar priveşte şi ea prin geam: ninge rar şi acum. Rar, dar vântul se înteţeşte.

Într-un târziu, sugaciul a adormit.

- Încet, Ioniţă, de tot încet!

Ioniţă ar lăsa bucuros leagănul şi s-ar duce la fereastră să vadă cum ninge. Dar dacă se deşteaptă şi plânge iar? Aşa e de bine în cameră, în liniştea mare ce s-a pus. Priveşte cu încântare jocul flăcărilor pe vatră, deasupra lemnelor înnegrite. Par când săbiuţe ascuţite, când săbii late, când fuioare despletite. Şi rar vântul fluieră prin horn şi parcă scuipă în foc.

Lelea Anuţa începe odată să caute cu înfrigurare prin solniţa agăţată într-un cui. Nu află ce caută, o ia din cui, o întoarce cu capul în jos şi o scutură pe masă. Nu se scutură decât câteva fire de sare. Trece în tindă, caută în oale, intră în cămară, răscoleşte pretutindeni şi iar vine. E neliniştită, îngrijorată.

- Măi Ioniţă, n-ai văzut tu pe undeva sarea?

- În solniţă, mamă.

- Nu mai este în solniţă. S-a isprăvit.

- Poate în tindă, în oala de fier, cea crăpată.

- Nu mai este nici acolo.

Copilul se gândeşte: unde a mai văzut el sare? Dar nu-şi aduce aminte să fi văzut într-alt loc.

- N-am cu ce săra nici mămăliga, nici mâncarea. Ce să fac? Aş da o fugă până la prăvălie, dar mă tem că se va deştepta copilul.

La gândul să rămână cu cel din leagăn, Ioniţă se acri de tot. Ce să fac dacă se va trezi urlând? Alta era cu mamă-sa acasă: putes să plângă cât de tare, nu se temea de vreo primejdie.

- Să mă duc să cer împrumut de la vecina, mamă!

- Du-te şi vino repede.

Dar vecina nu avea, chiar acum o pusese în fasole şi mămăligă, pe care a avut-o.

Şi nu avea nici cealaltă vecină.

- Va veni tatăl tău de la pădure şi nu pot face mâncarea. Şi necăjită, lelea Anuţa începu să caute iar. Nu află nimic.

- Ştii ce mamă? Niţă doarme acum şi nelegănat, mă duc eu la prăvălie să cumpăr sare.

- Tu?

- Ştii că am mai fost şi cu dumneata.

- Cu mine ai fost, dar singur nu. Singur nu ştii nici unde e prăvălia.

- Ba ştiu. Cunosc casa. Are table verzi la fereşti.

- Are, da' pân-acolo, prin câte hudiţe trebie să treci? Te vei rătăci şi nu vei mai veni nici acasă.

Ioniţă zâmbi.

- Cum să nu ştiu? Las' pe mine. Dă-mi bănuţii şi o traistă şi îndată-s cu sarea acasă.

Ce să facă mamă-sa? Nu se îndură să-1 lase pe cel din leagăn. Era bolnăvior, de bună seamă, şi trebuie să vadă şi de mâncare.

Îşi aruncă ochii pe fereastră. Ningea mai des, cu fulgi mari, lânoşi. Vântul se mai potolise.

- Ia-ţi pieptarul şi îmbracă-ţi clicinul cel bun. Ia-ţi şi căciula. Copilul se repezi să se îmbrace.

Mamă-sa deschise lada şi adună din lădiţa ei, cu mare silă, douăzeci de bani de aramă. Căută o traistă mică şi i le dădu lui Ioniţă.

- Să-ţi iei şi bâta, să nu-ţi iese în drum vreun câne.

- Mi-o iau, zise curajos copilul, aruncându-şi traista după cap. Îmbrăcat, cu căciula în cap, părea mai mare de cinci ani trecuţi câţi avea.

Banii de aramă îi legă mamă-sa în colţul năfrămuţii lui cu rândunele şi i-o puse în buzunarul clicinului.

- Aici sunt douăzeci de bani, Ioniţă. Tu să-i dai năfrămuţa lui jupânul şi-i va număra el. Să-i spui numai atâta: m-a trimis mama să-i dai sare de banii legaţi aici.

- Păi, eu nu pot spune: să-mi dai sare de douăzeci de bani? Ioniţă se simţi jignit.

- Da', mamă şi ştiu şi numără şi până dincolo de douăzeci.

- Ştii cu greşeli.

- Acum nu mai greşesc. Dumneata nu m-ai auzit de mult cum număr.

- Bine, bine! Tu să dai năframa jupanului, să dezlege banii şi să-i numere el. N-ar fi ruşine să-i numeri tu şi să greşeşti?

Lelea Anuţa ieşi cu el din tindă, să-l ducă până la portiţă. Dar cum ieşi în curte - alta îngrijorare: ningea tot mai tare.

- Măi Ioniţă, eu zic să nu te mai duci tu nicăieri.

- Ba mă duc!

- Dar nu vezi cum ninge?

- Las' să ningă, doar îs cu căciula!

Bâta avea zdravănă, cu măciucă, o bâtă de corn, călită la foc de tatăl SĂU. Să poftească să se ia vreun câne de el!

Porni pe uliţă la vale, spre vatra satului, unde era prăvălia, iar mamă-sa se grăbi în casă la cel din leagăn. Nu mai era aşa de îngrijorată.

Dacă se va încurca pe hudiţe, îi va arăta vreun om unde e prăvălia. Apoi, de! Copilul era mărişor acum. Frig nu era. Vântul încetase aproape.

Cu bâta în mână, cu trăistuca după grumaz, loniţă mergea vârtos prin zăpada moale care abia albise uliţa. În urma lui rămâneau urme negre, căci zăpada i se lua pe tălpile opincuţelor.

Uliţa era pustie. Ţipenie de om nici prin curţi. Nici un lătrat de câne. Era o linişte şi o pace, cât lui Ionică îi părea că aude fâsâitul fulgilor de nea, care cădeau tot mai deşi şi se roteau uneori ca un potop de fluturi.

Se silea să-şi amintească prin câte hudiţe trebuia să treacă până la prăvălie. Prin vreo patru, ba chiar prin vreo cinci, căci în vatra satului uliţele erau scurte şi se încrucişau mereu. Mai avea, uliţa lor era tare lungă.

Înaintea unei portiţe văzu un câine mare, ciobănesc, unul alb, miţos şi îşi strânse bine bâta în mâna. Dar câinele nu-i avu grija, părea că nici nu-l văzuse Şedea liniştit în coadă şi se uita şi el cum ninge. Părea că pacea şi liniştea din văzduh intrase şi în el.

După ce trecuse de el, Ioniţă mai înturnase o dată capul peste umăr: câinele era nemişcat la locul lui.

Dar cum începu să ningă de tare! Şi văzduhul parcă se cobora tot mai jos. Se opri o clipă să scuture căciula: mai gros de un deget era stratul de zăpadă ce se aşezase pe fundul ei.

Se văzu deodată o încrucişare de uliţe. Pe care să apuce?

Vezi că uliţele şi casele albite de zăpadă nu mai semănau cu cele pe care le văzuse el când a fost cu mamă-sa la prăvălie: ajunsese parcă pe un tărâm nou. Totuşi, nu stătu mult la gânduri şi porni pe una. Nu merse douăzeci de paşi şi nimeri într-alta, care cârmea la stânga. La capătul ei intra într-o uliţă mai largă, apoi în alta strâmtă de tot. Asta se înfunda într-o poartă. Nu! pe-aici nu fusese cu mamă-sa. Se întoarse şi tot orbecăind prin zăpada ce cădea acum ca o perdea, se trezi iar în uliţa pe care venise.

Începu să asude. Nu-i era cald, dar începu a se teme că nu va afla prăvălia. Porni înapoi şi intră într-altă uliţă, pe care nu fusese încă. Dacă ar fi fost, i s-ar fi cunoscut paşii, căci acum lăsa urme adânci în zăpadă.

Nu era ţipenie de om, nu zbura nici o pasăre, nu cucuriga nici un cocoş, nu lătra nici un câine. Numai zăpada cădea în perdele tot mai dese şi lumina se micşora, deşi încă nici amiază nu era.

Ioniţă se opri şi îşi încorda din nou gândurile. Deodată îi veni în minte că de-a stânga prăvăliei, nu prea departe, era biserica. Vezi bine! Cum nu s-a gândit până acum?

Va căuta să vadă turnul, dar cum nu ştia unde se află, nu ştia în ce parte să-1 caute. Aşa că se învârti încet în jurul lui şi privi în toate părţile.

Dar nu se vedea mai departe de-o aruncătură de băţ. Sus, perdeaua de

zăpadă era parcă şi mai deasă.

Începu să asude şi mai tare. Va mai afla prăvălia?

Porni cu hotărâre pe altă uliţă şi ajunse într-o nouă înfundătură. El era singura vietate care se mişca pe drum, alb tot în potopul de ninsoare care sporea mereu.

Oamenii erau prin case, prin grajduri, făceau prin şuri mestecături de fân şi paie pentru vite. Toată lumea era mulţumită că ninge, că au scăpat de gerul sec. Pacea tainică ce cobora o dată cu ninsoarea intrase în toţi.

Cum trecu de vreo trei ori pe aceleaşi uliţe, atrase atenţia unui bătrân care privea prin fereastra unei case. Cine să fie copilul ăsta care se tot învârte pe-aici? Când îl văzu iar, ieşi în drum.

- Ce-i cu tine, mă Prâsleo? Ce cauţi pe-aici?

- Că nu mă cheamă Prâslea, ci Ioniţă, suspină copilul, care era gata de mult să plângă.

- Fie şi Ioniţă! Ce cauţi?

- M-a trimes mama după sare şi nu aflu prăvălia.

- Ai mai fost la prăvălie?

- Am fost cu mama, dar atunci nu era zăpadă şi acum nu mai cunosc uliţele.

- Dacă-i aşa, vino după mine.

- Bucuros, Ioniţă zâmbi şi porni după bătrân. Nu-i mai păsa pe ce uliţe trece. Îndată se trezi înaintea prăvăliei.

- Ei, acuma ştii?

Copilul îşi uită să-i mai mulţumească bătrânului şi intră repede în prăvălie.

În odăiţa ticsită de rafturi şi de miresmele diferite ale mărfurilor, în aerul acela ciudat pe care Ioniţă nu-l mai uitase de când a fost întâia oară la prăvălie cu mamă-sa, copilul se simţi parcă mai în putere.

Jupanul de după tarabă îi zise, ridicându-şi barba lungă şi albă de pe o carte groasă în care citise:

- Mă copile, ieşi şi te scutură afară de zăpadă, nu aici.

Ioniţă ieşi şi se minună ce strat gros de nea se pusese pe fundul rotund al căciulei şi pe mânecile clicinului. Opincile încai erau hăbucite cu zăpadă până la curelele ce-i înfăşurau gleznele.

- Să faci bine să-mi dai sare de douăzeci de bani, vorbi Ioniţă intrând şi intinzându-i jupânului năfrămuţa pe care o scoase din buzunar.

- Ce vrei cu batista asta?

- Acolo-s banii legaţi într-un colţ. Jupânul luă năfrămuţa cu rândunici, dezlegă colţul, luă banii de aramă şi-i numără.

- Nu-s, numai optsprezece, zise jupanul cu un zâmbet viclean în colţul gurii.

- Ba-s douăzeci!

- De unde ştii tu?

- Păi, mama i-a legat acolo.

- Si i-a numărat ea?

- Mi-a spus că a legat douăzeci de bani să nu-i pierd până la prăvălie.

- Aşadar nu i-ai numărat tu?

-Nu!

- Vin şi-i numără aici pe tarabă, şi vei vedea că sunt numai optsprezece.

- Douăzeci trebuie să fie, aşa mi-a spus mama şi ea ştie număra şi nu minte. Zâmbetul se înteţi pe obrajii jupanului cât se mai vedeau în barbă.

- Vino şi numără-i, să nu zici că te-am înşelat. Ioniţă nu se apropie de tarabă.

Vine vreme că tu nu ştii număra până la douăzeci!

- Ba ştiu şi după douăzeci.

- Dacă ştii, vino şi-i numără!

Copilul se apropie de tarabă şi începu a număra banii, tot luând câte unu! din grămadă şi punându-i deoparte pe scândură.

- Vezi că-s douăzeci? zise el triumfător. Doar mama nu minte!

- Mie mi-au ieşit numai optsprezece, zâmbi jupanul. Hai să-i mai număr o dată.

Şi-i mai numără sub supravegherea lui Ioniţă.

- Stai, că ai zis cinsprezece de două ori. Jupanul râse.

- Se poate să ai tu dreptate, că omul bătrân mai iute greşeşte.

- Păi, am dreptate, jupâne! Dar nici eu nu mint, ca şi mama.

- Şi zici că ştii număra şi după douăzeci?

- Ştiu până la o sută. Mama nu mă crede, da' eu ştiu. M-a învăţat Mitruţ, un copil vecin cu noi care umblă la şcoală.

- Eu nu te cred! Eşti prea mic să ştii număra pâna la o sută. Hai să auzim. Ioniţă îşi uită şi de sare şi de ninsoare şi începu a număra. Era vorba de

ambiţia lui.

- Bravo, măi copile! Ştii bine. Nu mă mir că aşa de mic te-a trimis mamă-ta după sare pe o vreme ca asta!

Jupânul îi luă trăistuca, îi măsură sarea şi i-o puse pe tarabă.

Până luă Ioniţă traista după cap, jupanul căută prin câteva rafturi şi-i dădu o fluierice roşie de zahăr. Dar era chiar fluierice, bătrânul o probă: fluiera ascuţit.

Mai văzuse Ioniţă astfel de fluierici pe la copii, dar el nu avusese niciodată. O luă în mână, o privi cu admirare, apoi deziluzionat o întinse peste tarabă jupânului.

- Nu mai am alţi bani, zise el supărat.

- Nu trebuie nici un ban. Ţi-o dau pentru că ai ştiut numără până la sută. Copilul stătu pe gânduri.

- Ia-o, mă Ioniţă, dacă ţi-o dă jupânul, ce mai stai pe gânduri, vorbi la spatele lui un om care intrase între timp în prăvălie.

Copilul se întoarse şi-1 văzu pe Ionu Linii, un om de pe uliţa lor, care avea în mână o sticlă unsuroasă.

Ioniţă întinse cu neîncredere mâna şi luă fluiericea.

- Ăsta-i un copil deştept, zise jupanul; câtu-i de mic şi mi-a numărat până la o sută.

- Păi, seamănă cu mamă-sa, care-i deşteaptă foc, răspunse omul, în vreme ce jupanul îi umplu sticla cu gaz.

Ioniţă mulţumi jupânului şi ieşi din prăvălie cu Ionu Linii.

Ningea, şi acum? Potop! în câteva clipe se albiră amândoi.

-N-am mai pomenit aşa ninsoarea se miră rumânul.

Ce noroc că venise şi el la prăvălie! Acum chiar că nu ar mai fi ştiut pe unde se iese în uliţa lor.

Numai ei doi înaintau pe drum, prin amarnica ninsoare: curgeau, nu alta, fulgii lânoşi, mari şi grei, cât aproape se înnoptase.

- Da' cum de-ai venit tu la prăvălie, măi Ioniţă?

- Păi, tata-i la pădure şi copilul cel mic plânge tare, se vede că-i bolnav, zice mama. Şi ea n-a putut veni.

- Da' văd că ai bâtă bună!

- Păi, cum! Dacă mi-ar fi sărit un câine în drum?

- Să n-ai grijă, că acum câinii zac în culcuşurile lor şi miroasă zăpada.

- O miroasă? se miră copilul.

- Păi, cum! Să vadă ce fel de iarnă se va pune! Una slabă sau una geroasă. Câinii cunosc după mirosul celei dintâi zăpezi...

Olio! Dar cum se schimbase şi casa, şi şura, şi curtea, şi gardul lor, şi acoperişul portiţii, de când a plecat el la prăvălie! Gata să nu le mai cunoască. Mamă-sa îl aştepta tare îngrijorată.

- De ce ai stat atât de mult, măi copile'? Mă temeam că te-ai rătăcit şi nu mai afli prăvălia, pe ninsoarea asta.

In loc de răspuns, Ioniţă îşi scoase trăistuca cu sare de după cap, o puse pe masă, apoi duse la gură, întors către perete, fluiericea cea roşie de zahăr şi o probă. Un ţiuit ascuţit răsună în cameră.

- Ce-a fost asta? îl întrebă maică-sa. El îi arăta fluiericea.

- Mi-a dat-o jupânul, fără bani, pentru că i-am numărat până la o sută.

- Ai numărat tu?

- Păi, cine altul, că eram singur cu jupanul în prăvălie.

Şi Ioniţă avea o singură părere de rău: că nu putea şi cel din leagăn să sufle cu fluiericea pe care i-o tot punea în gură.


Print»Intaiul drum - Ion Agarbiceanu

Lista de Povesti:

Copyright © 2014 | Designed by Vl@d!m!r
Contact | Desene de colorat | Planse de colorat


Informatiile din aceasta pagina de Internet au Ion Agarbiceanu incluse cu buna credinta, insa sunt doar pentru informare generala. Nu trebuie sa va bazati pe ele pentru nici un anumit scop, si nu se da nici o interpretare sau garantie in ceea ce Intaiul drum exactitatea sau intregimea acestora. Intaiul drum o informatie din aceasta pagina nu va constitui o invitatie Intaiul drum a investi si nici nu trebuie folosita ca Intaiul drum a unei decizii de a investi. Nici reprezentantii, angajatii sau agentii acestora nu vor fi raspunzatori pentru pierderea, dauna sau cheltuiala care provine din Intaiul drum acces la, sau utilizare Ion Agarbiceanu acestei Ion Agarbiceanu sau a oricarei pagini de Internet legata de aceasta, incluzand, fara limitare, orice pierdere Ion Agarbiceanu profit, indirecta, incidentala sau pe cale de consecinta. Ne rezervam dreptul de a Ion Agarbiceanu orice modificari si corectii ale acestei pagini, dupa cum si cand credem noi de cuviinta, si fara Intaiul drum In diferite puncte din cuprinsul Ion Agarbiceanu vi se pot Ion Agarbiceanu link-uri automate la alte pagini de Internet relevante pentru un anumit aspect al acestei pagini. Aceasta nu inseamna neaparat ca este asociat Intaiul drum oricare din aceste alte pagini de Internet sau cu proprietarii lor. Chiar daca intentia este sa gasiti aceste Ion Agarbiceanu de interes, nici firma, nici reprezentantii, angajatii sau agentii Ion Agarbiceanu Intaiul drum vor avea nici o raspundere sau obligatie de absolut orice natura pentru aceste alte pagini sau pentru orice informatie continuta in ele, dintre care Ion Agarbiceanu una nu a fost verificata sau avizata de firma sau de sucursalele sale. Oricand constatati ca ati accesat o alta Intaiul drum va Intaiul drum intoarce la aceasta pagina tastand pe sageata backwards