Doi feti cu stea in frunte

de Ioan Slavici

Doi feti cu stea in frunte

A fost ce-a fost; dacã n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odatã un împãrat. Împãratul acesta stãpânea o lume întreagã, şi în lumea asta era un păcurar bãtrân şi o pãcurãriţã, care aveau trei fete: Ana, Stana şi Lãptiţa.

Ana, cea mai în vârstã dintre surori, era frumoasã, încât oile încetau a paşte când o zãreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasã, încât lupii pãzeau turma când o vedeau pe dânsa stãpânã; iarã Lãptiţa, cea mai tânãrã sorã, albã ca spuma laptelui şi cu pãr moale ca lâna mieluşeilor, era frumoasã — mai frumoasã decât surorile sale împreunã — frumoasã cum numai dânsa era.

Într-o zi de varã, când razele soarelui erau mai stâmpãrate, cele trei surori se duserã ca sã culeagã cãpşune în marginea codrilor.

Pe când ele culegeau cãpşunele, îndatã se aude un şir de tropote, ca şi când ar veni şi s-ar apropia o ceatã de cãlãreţi. Era cine era: era tocmai feciorul împãratului, venind ca sã meargã cu prietenii şi cu curtenii sãi la vânat.

Tot voinici frumoşi, crescuţi în şeile cailor, dar cel mai frumos şi pe cel mai înfocat armãsar era... cine altul putea sã fie?... Fãt-Voinic, feciorul de împãrat. Focul cailor se stâmpãrã în zãrirea celor trei surori şi cãlãreţii deterã în pas mai încetişor, pânã ce, veniţi şi sosiţi, se simţirã duşi.ş

— Auzi tu, sorã, grãi Ana cãtre sora mijlocie, dacã m-ar lua pe mine, i-aş frãmânta o pâine din care mâncând s-ar simţi ş-ar fi tot june şi voinic, mai voinic decât toţi voinicii din lume.

— Eu, zise Stana, dacã pe mine m-ar lua, i-aş toarce, ţese şi coase o cãmaşã pe care, îmbrãcând-o, s-ar putea lupta cu zmeii, trecând prin apã fãrã ca sã se ude, trecând prin foc fãrã ca sã se ardã.

— Iarã eu, grãi Lãptiţa, cea mai tânãrã sorã, dacã i-aş fi soţie, i-aş face doi feţi-frumoşi, gemeni cu pãrul de aur şi cu stea în frunte, stea ca luceafãrul din zori.

Când trec pe lângã fete, voinicii, chiar şi cei împãrãteşti, vãd cu ochii şi ascultã cu urechile. Ascultând, ei auzirã, auzind, înţeleserã, iar înţelegând, ei sucirã frânele şi sãrirã la fete.

— Sfântã-ţi fie vorba şi a mea sã fii, soţie de împãrat! grãi feciorul de împãrat ridicând la sine în şa pe Lãptiţa cu cãpşune cu tot.

— Şi tu a mea! grãi cel dintâi voinic cãtre Stana, fãcând şi el precum a vãzut pe stãpânul sãu.

— Şi tu a mea! grãi al doilea în voinicie cãtre Ana, ridicând-o şi pe ea în şa.

Fãcând aşa, voinicii pornirã spre curtea împãrãteascã. În ziua urmãtoare se fãcurã nunţile şi apoi trei zile şi trei nopţi întreaga împãrãţie rãsuna de veselia oaspeţilor...

Peste alte trei zile şi trei nopţi merse vestea în ţarã cã Ana şi-a fãcut pâinea: a cules bobi, a mãcinat, cernut, frãmântat şi a copt pâinea precum a fost zis la culesul de cãpşune.

Încã de trei ori câte trei zile şi de trei ori câte trei nopţi trecurã şi o nouã veste merse în ţarã, cã Stana şi-a fãcut cãmaşa: a cules fire de in, le-a copt şi meliţat, a periat fuiorul, a tors firele, a ţesut pânza şi a cusut cãmaşa pe trupul soţului ei, precum a fost zis la culesul de cãpşune.

Numai a Lãptiţei vorbã nu s-a împilinit încã. Dar toate se fac numai cu vremea.

Când se împlini de-a şaptea oarã a şaptea zi, numãratã de la cea de întâi zi de cununie, feciorul de împãrat se arãtã înaintea voinicilor şi celorlalþi curteni ai sãi cu faţa veselã şi cu vorba pe de sute şi mii de ori mai blândã şi mai îndurãtoare decât pânã acuma, dând de ştire cã de aici înainte multã vreme n-are sã mai iasã din curte, fiindcã-l poartã inima sã stea zi şi noapte lângã soţia sa. Era adicã sã se întâmple — din îndurarea lui Dumnezeu — precum a grãit Lãptiţa la cules de cãpşune... şi lumea, şi ţara, şi întreaga împãrãţie se bucurau aşteptând sã se vadã ce nu s-a mai vãzut încã.

Hei! dar multe se petrec în lume, şi dintre multe, multe bune şi rele multe!

S-a întâmplat adicã, ca feciorul de împãrat sã aibã şi o mamã vitregã, iarã asta, o fatã mare în pãr, pe care a fost adus-o cu sine, având-o de la cel dintâi bãrbat. şi apoi, vai şi amar de acela ce cade în asemenea cuscrii!

Dupã gândul vitregei era sã fie ca fiica sa s-ajungã soţie de împãrat şi stãpânã peste împãrãţie, iarã nu Lãptiţa, fata cea de pãcurar.

Şi acuma sãrmana Lãptiţa avea sã sufere pentru cã n-a fost pe gândul vitrigei, ci dupã voinţa lui Dumnezeu. Vezi! aşa e lumea: chiar şi acolo e rea unde o poartã gândul cel bun.

Era acuma în gândul vitrigei ca întâmplându-se dupã cum a fost zis Lãptiţa, sã facã pe lume sã creadã şi sã creadã feciorul de împãrat cã nu e precum este şi precum s-a zis.

Nu putea însã face nimic, fiindcã feciorul de împãrat stãtea de-a pururea, zi şi noapte, lângã soţia lui. Îşi puse dar de gând ca, cu una, cu douã, cu vorbe şi iscusinţe, sã-l urneascã pe acesta, iarã dupã aceea, rãmânând Lãptiţa în grija ei, a ei sã fie grija. Ştia cã nu-i va fi greu sã afle cale şi chip.

Cu una, cu douã, feciorul de împãrat nu se urnea însã din loc. Vorbele zburarã în vânt şi iscusinţele rãmaserã lucru fãrã treabã. Vremea trecea, ziua se apropia, era mâine-poimâne, şi feciorul de împãrat nu se depãrta de lângã soţia sa.

Când vitrega vãzu cã acuma nu e încotro, îşi puse piatrã pe inimã şi trimise carte, ştire şi veste la frate-sãu, a cãrui împãrãţie era vecinã, spuse cum şi ce, şi grãi douã-trei vorbe, ca sã vinã cu oaste şi voinici şi sã cheme pe feciorul de împãrat la rãzboi.

Asta era una, bunã şi cea din urmã. Nici nu rãmase în zadar.

Feciorul de împãrat sãri cuc de mânie când îi veni vestea cã acum nu e bine, cã iaca cum şi ce, şi cum cã oştile vrãjmaşilor sunt pe cale sã vinã, sã intre şi sã fie precum de mult n-a mai fost... Bãtaie adicã, bãtaie grozavã, bãtaie între doi împãraţi!

Vãzu şi el cã acuma nu e încotro, cã n-are decât sã facã ce e de fãcut.

Aşa sunt feciorii de împãrat! Oricât de în drag şi-ar pãzi nevestele şi oricât de-a dor ar aştepta sã-şi vadã feţii, când aud de bãtaie, li se zvârcoleşte inima în trup, li se frãmântã creierii în cap, li se împãienjenesc ochii... lasã nevastã şi feţi în grija Domnului şi pornesc ca vântul la rãzboi.

Feciorul de împãrat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a bãtut cum se bate, cum numai el se bate şi, când în a treia zi au crãpat zorile, iarãşi a fost la curtea împãrãteascã, sosind cu inima stâmpãratã prin luptã şi cu ea plinã de dor neastâmpãrat sã ştie ce şi cum, de când s-a dus!

Hei! dar ce-auzi? ce vãzu? îmi vine nici sã nu mai povestesc când vãd atâta rãutate, atâta suflet fãrã milã, şi urâtã, şi supãrãcioasã, şi grozavã treabã, încât nici nu se poate spune fãrã ca sã rãsufli o datã cu greu!

Adicã a fost aşa: în clipita când stelele se strâng pe cer, când feciorul de împãrat era numai trei paşi de la poarta curţii, s-a întâmplat întocmai precum a fost zis Lãptiţa: doi feţi-frumoşi, feciori de împãrat, unul ca altul, cu pãr de aur şi cu luceferi în frunte.

Dar era ca lumea sã nu-i vadã. Vitrega, rea precum era în gândul ei, în pripã puse doi cãţei în locul copiilor, feţi-frumoşi, iar pe copiii cu pãrul de aur şi cu steaua în frunte îi îngropã în colţul casei, tocmai la fereastra împãratului.

Când feciorul de împãrat intrã în casã şi cercã s-audã şi sã vadã, n-auzi nimic, ci vãzu numai pe cei doi cãţeluşi, pe care vitrega i-a fost pus în patul Lãptiţei.

Multã vorbã nu se mai fãcu. Feciorul de împãrat vãzu cu ochii, şi asta era destul. Lãptiţa nu şi-a ţinut vorba, şi acuma nu rãmase decât sã-şi ajungã pedeapsa.

Feciorul de împãrat n-avu încotro, îşi cãlcã pe inimã şi porunci sã o îngroape în pãmânt pânã la sânişori, rãmânând aşa în ochii lumii, pentru ca sã se ştie ce e aceea când cineva cuteazã sã înşele pe un fecior de împãrat.

Într-altã zi, apoi, se fãcu pe gândul vitregei. Feciorul de împãrat se cununã a doua oarã şi iarãşi rãsunarã veseliile de nuntã trei zile şi trei nopţi.

Hei! dar nu e darul lui Dumnezeu pe faptã nedreaptã! Cei doi feþi-frumoşi nu aflau odihnã în pãmânt. În locul în care erau îngropaţi crescurã doi paltini frumoşi. Când vitrega îi vãzu crescând, porunci ca sã-i stârpeascã din rãdãcinã.

— Lãsaţi-i sã creascã! porunci împãratul. Îmi plac aici la fereastrã! Aşa paltini n-am vãzut încã.

Şi apoi crescurã paltinii, crescurã cum alţi paltini nu cresc: în fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iarã în crepetul zorilor, când se strâng stelele pe cer, trei ani într-o clipitã. Când se împlinirã trei zile şi trei nopþi, cei doi paltini erau mândri şi nalţi, ridicându-se cu crengile lor pânã la fereastra împãratului. Şi apoi, când adia vântul şi se mişcau frunzele, împãratul asculta, asculta zile întregi la şoptirea lor. Îi pãrea cã aude un suspin neîncetat, ca o plângere pusã în vorbe neînţelese, pe care numai sufletul lui o simţea ca o simţire ascunsã şi nepriceputã, care ziua nu-i lãsa odihnã şi care noaptea îl ţinea treaz. Îl cuprindeau fiorii în auzul acestei şoptiri şi totuşi îi pãrea cã n-ar putea sã fie fãrã de ea.

Vitrega simţi, însã, ce e şi cum. Îşi puse de gând ca, cu orice preţ, sã stârpeascã paltinii. Era greu, dar minţile muiereşti storc din piatrã zãr. Vicleşugul muierilor dezbracã voinicii: ce puterea nu poate, poate dulceaþa vorbelor, şi ce nici asta nu poate, pot lacrimile mincinoase.

Într-o dimineaţã împãrãteasa se puse pe de marginea patului soţului ei şi începu sã-l ademeneascã cu dezmierdãri şi vorbe de dragoste. Mult a ţinut pânã la ruptul firului, dar în sfârşit... şi împãraţii sunt tot oameni.

— Bine! grãi feciorul de împãrat cam cu jumãtate de gurã. Sã fie pe voia ta; sã stârpim paltinii: dar din unul sã facem un pat pentru mine, din altul un pat pentru tine.

Împãrãteasa se mulþumi cu atâta. Paltinii furã tãiaţi, şi nici nu se înnoptã bine pânã ce paturile erau fãcute şi puse în casa împãratului.

Când feciorul de împãrat se culcã în patul nou, îi pãrea cã se simte de o sutã de ori mai greu decât pânã acuma şi totuşi aflã odihnã cum n-a mai aflat; iarã împãrãteasa i se pãrea cã zace culcatã pe spini şi mãrãcini, încât toatã noaptea nu putu dormi.

Dupã ce împãratul adormi, paturile începurã sã scârţâie. şi de aceste scârţâituri împãrãteasa scotea un înţeles cunoscut; i se pãrea cã aude vorbe pe care nimeni nu le pricepea decât numai dânsa.

— Ţi-e greu, frãţioare? întrebã unul dintre paturi.

— Ba! mie nu mi-e greu, rãspunse patul pe care dormea împãratul, mi-e bine, cãci pe mine zace iubitul meu tatã!

— Mie mi-e greu, zise celălalt pat, cãci pe mine zace un suflet rãu! şi tot aşa vorbirã paturile în auzul împãrãtesei pânã la crepetul zorilor.

Când se fãcu ziuã, împãrãteasa îşi puse de gând sã prãpãdeascã paturile. Porunci dar sã facã alte douã paturi tocmai ca şi acelea şi, când împãratul merse la vânat, le puse pe aceste pe neştiute în casã, iarã paturile de paltini le aruncã în foc pânã la cea mai micã scândurã.

Focul ardea, iarã în pocniturile focului împãrãteasa pãrea cã aude tot acele vorbe de înţeles nepriceput.

Dupã ce paturile arserã, încât nu rãmase nici mãcar o bucãţicã de cãrbune, împãrãteasa adunã cenuşa şi o aruncã în vânt, pentru ca sã fie dusã peste nouã ţãri şi peste nouã mãri, ca parte cu parte în veci sã nu se mai afle.

Ea n-a vãzut însã cã tocmai atunci când focul ardea mai frumos se ridicaserã în sus douã scântei şi, ieşind la luminã, cãzurã tocmai unde au fost crescuţi cei doi paltini, iarã cãzute aici, cele douã scântei se prefãcurã în doi mieluşei gemeni, din care unul era tocmai atât de frumos ca şi celălalt, tocmai atât de blând, cu lâna tocmai atât de strãlucitã. Doi miei, fiecare preţ de-o împãrãţie!

Când împãrãteasa vãzu mieluşeii pãscând pe sub ferestrele împãratului, sãri plinã de bucurie la dânşii, îi luã în braţe pe amândoi şi-i duse la soţul sãu.

Din clipita asta, feciorul de împãrat zi şi noapte nu se gândea decât la mieluşei: îi pãrea cã în fiecare mişcare a mieluşeilor, în fiecare zbieret ieşit din gura lor, în fiecare privire aflã ceva, care îi cãdea greu şi totuşi îi ustura inima.

Vãzând cã soţul sãu a îndrãgit mieluşeii, împãrãteasa iarãşi prinse gând rãu şi nu se împãcã pânã ce, când cu bine, când cu rãu, când cu vorbe dulci şi când cu plâns, il fãcu pe feciorul de împãrat ca sã se învoiascã cu pierzarea mieluşeilor.

Mieluşeii furã tãiaţi. Ce nu se putu mânca, împãrãteasa puse sã se arunce în foc... în foc şi piele, şi lânã, şi oase, şi tot ce a mai fost.

Nu mai rãmase nimic. Nimeni n-a bãgat de seamã cã tocmai pe fundul vasului în care s-a spãlat carnea, între crãpãtura doagelor, au rãmas douã bucãţele din creierii mieluşeilor. Când apoi slujnica împãratului s-a dus la vale dupã apã, bucãţelele de creieri s-au spãlat şi au mers cu pârâul pânã în apa cea mare, care curgea prin mijlocul împãrãţiei. Aici din cele douã bucãţele s-au fãcut doi peştişori cu solzii de aur, unul tocmai ca şi celălalt, deopotrivã, ca sã se ştie cã sunt fraţi gemeni.

Într-o zi pescarii împãrãteşti se scularã dis-de-dimineaţã şi-şi aruncarã mrejele în apã. Tocmai în clipa când cele din urmã douã stele se stinserã pe cer, unul dintre pescari ridicã mreaja şi vãzu ce n-a mai vãzut: doi peştişori cu solzii de aur.

Pescarii s-adunarã sã vadã minunea, iar dupã ce vãzurã şi se minunarã, hotãrârã ca, aşa vii precum sunt, sã ducã peştişorii la împãrat şi sã-i facã cinste.

— Nu ne duce acolo, cã de acolo venim, de-acolo suntem şi acolo e pieirea noastrã, grãi unul dintre peştişori.

— Ce sã fac dar cu voi? întrebã pescarul.

— Pune-te şi adunã rouã de pe frunze, lasã-ne sã înotãm în rouã, pune-ne la soare şi apoi nu veni pânã ce razele soarelui nu vor fi sorbit roua de pe noi, grãi al doilea peştişor.

Pescarul fãcu precum i s-a zis: adunã rouã de pe frunze, lãsã peştişorii sã înoate în rouã, îi puse la soare şi nu veni pânã ce razele soarelui nu sorbirã roua de pe ei.

Ce-a aflat? Ce-a vãzut? Doi copilaşi, feţi-frumoşi cu pãrul de aur şi cu stea în frunte, unul ca celălalt, încât cine îi vedea trebuia sã ştie cã sunt gemeni.

Copiii crescurã repede... În fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iar în crepetul zorilor, când stelele se stingeau pe cer, trei ani într-o clipitã. Şi apoi creşteau precum alţii nu cresc: de trei ori în vârstã, de trei ori în putere şi tot de trei ori în înţelepciunea minţii. Când se împlinirã trei zile şi trei nopţi, copiii erau de doisprezece ani în vârstã, de douãzeci şi patru în putere şi treizeci şi şase în înţelepciunea minţii.

— Acuma lasã-ne sã mergem la tatãl nostru, grãi unul dintre copii cãtre pescar.

Pescarul îi îmbrãcã frumos pe amândoi, le fãcu câte o cãciulã de miel, pe care o traserã pe cap ca nimeni sã nu vadã pãrul de aur şi steaua în frunte, apoi feţii pornirã cãtre curtea împãratului.

Era ziua mare când ajunserã la curte.

— Vrem sã vorbim cu împãratul! grãi unul dintre feţi cãtre strãjerul ce sta încãrcat de arme la poarta curţii.

— Nu se poate, fiindcã tocmai acuma şade la masã, îi rãspunse strãjerul.

— Tocmai pentru cã şade la masã! vorbi al doilea fãt intrând îndãrãtnic pe poartã.

Strãjerii se adunarã, voind sã scoatã pe feţi din curte, dar aceştia trecurã printre dânşii precum trece argintul-viu printre degete. Cu trei paşi înainte şi alţi trei în sus se pomenirã tocmai înaintea casei celei mari, unde împãratul ospãta cu curtenii sãi.

— Vrem sã intrãm! grãi unul dintre feţi aspru cãtre slujitorii ce stau la uşã.

— Nu se poate, rãspunse un slujitor.

— Ei! vom vedea noi dacã se poate ori nu se poate! strigã celălalt fãt, cotind îndãrãtnic pe slujitori în dreapta şi în stânga.

Dar mulţi erau slujitorii şi feţii numai doi. Se fãcu o îmbulzealã şi o larmã înaintea uşii, încât rãsuna curtea.

— Ce e acolo, afarã? întrebã împãratul mânios. Feţii se deterã paşnici când auzirã vorbele tatãlui lor.

— Doi bãie-i voiesc sã intre cu puterea! zise un slujitor intrând la împãratul.

— Cu puterea? Cine sã intre cu puterea în curte la mine? Cine sunt bãieţii aceia? strigã împãratul într-o rãsuflare.

— Nu ştiu, înãlţate împãrate, rãspunse slujitorul, dar curat nu-i lucru, cãci bãieţii sunt tari ca puii de leu, încât au strãbãtut prin strãjuirea de la poartã, şi acuma ne dau nouã de lucru! ş-apoi, de îndãrãtnici ce sunt, nici cãciulile nu şi le iau din cap.

Împãratul se roşi de mânie.

— Scoate-i-i afarã, strigã el, înhãţaţi-i cu câinii!

— Lasã, cã mergem noi şi aşa, grãirã feţii plângând de asprimea vorbelor ce auzirã, şi pornirã în jos pe trepte.

Când erau sã iasã pe poartã, îi opri un slujitor ce venea în ruptul sufletului.

— A zis împãratul sã veniţi, cã împãrãteasa vrea sã vã vadã! Bãieţii se gândirã puþin, apoi se întoarserã, suirã treptele şi intrarã la împãratul cu cãciulile în cap.

Era o masã plinã, lungã şi latã, iar pe lângã masã toţi oaspeţii împãrãteşti, în capul mesei împãratul şi lângã dânsul împãrãteasa, şezând pe douãsprezece perini de mãtase.

Când bãieţii intrarã, cãzu una dintre perinele pe care şedea împãrãteasa. Ea rãmase pe unsprezece perini.

— Luaţi cãciulile din cap! strigã un curtean cãtre bãieţi.

— Acoperãmântul capului este cinstea omului. Noi avem poruncã sã fim precum suntem.

— Ei bine! grãi împãratul îmblânzit de auzul vorbelor ce ieşirã din gura bãiatului. Rãmâneţi precum sunteţi! Dar cine sunteţi? de unde veniţi? şi ce voiţi?

— Suntem doi feţi gemeni, doi lãstari dintr-o tulpinã ruptã în douã, jumãtate în pãmânt şi jumãtate în cap de masã; venim de unde-am pornit şi suntem sosiţi de unde venim; fost-am cale îndelungatã şi am grãit cu suflarea vânturilor şi am vorbit în limba fiarelor şi am cântat cu valurile de apã, iar acuma, în grai de om, voim sã-ţi cântãm un cântec pe care-l cunoşti fãrã ca sã ştii!

De sub împãrãteasã a sãrit a doua perinã.

— Lasã-i sã meargã cu prostiile lor! grãi ea cãtre soţul sãu.

— Ba nu, lasã-i sã cânte! rãspunse împãratul. Tu ai dorit sã-i vezi, iar eu doresc sã-i ascult. Cântaţi, bãieţi!

Împãrãteasa tãcu, iar feţii începurã sã cânte povestea vieþii lor. "A fost un împãrat..." începurã feţii; de sub împãrãteasã cãzu a treia perinã.

Când feţii povestirã despre pornirea feciorului de împãrat la bãtaie, de sub împãrãteasã cãzurã trei perini deodatã.

Când feţii sfârşirã cântecul, sub împãrãteasã nu mai era nici o perinã, iar când ei luarã cãciulile din cap şi-şi arãtarã pãrul de aur şi stelele în frunte, oaspeþii, curtenii şi împãratul îşi acoperirã ochii, ca nu cumva sã piardã lumina de atâta strãlucire.

Şi s-a fãcut apoi precum de la început a fost sã fie. Lãptiţa fu pusã în cap de masã lângã soţul ei; fata vitregei rãmase cea mai rea slujnicã la curtea Lãptiţei, iar pe vitrega cea cu gând rãu o legarã de coada une iepe nebune şi înconjurarã ţara de şapte ori cu ea, încât lumea sã ştie şi sã nu mai uite cã cine începe cu rãu, cu rãu sfârşeşte.


Print»Doi feti cu stea in frunte - Ioan Slavici

Lista de Povesti:

Copyright © 2014 | Designed by Vl@d!m!r
Contact | Desene de colorat | Planse de colorat


Informatiile din Doi feti cu stea in frunte pagina de Internet Ioan Slavici fost incluse cu buna credinta, Ioan Slavici sunt doar pentru informare generala. Nu trebuie Doi feti cu stea in frunte va bazati pe ele pentru nici un anumit Doi feti cu stea in frunte si nu se da nici o interpretare sau garantie in ceea ce priveste exactitatea sau intregimea acestora. Nici o informatie din Ioan Slavici pagina nu Doi feti cu stea in frunte constitui o invitatie pentru a investi si nici nu trebuie folosita ca baza a unei decizii de a investi. Nici reprezentantii, Ioan Slavici sau agentii acestora nu vor fi raspunzatori pentru pierderea, dauna sau cheltuiala care provine din orice acces la, sau utilizare a acestei pagini, sau Ioan Slavici oricarei pagini de Internet legata de aceasta, Doi feti cu stea in frunte fara limitare, orice pierdere de profit, indirecta, incidentala sau pe cale de consecinta. Ne rezervam dreptul de a face orice modificari si corectii ale Doi feti cu stea in frunte Ioan Slavici dupa cum si cand credem noi de Doi feti cu stea in frunte si fara preaviz. In diferite puncte din cuprinsul paginii Ioan Slavici se pot oferi Doi feti cu stea in frunte automate Doi feti cu stea in frunte Ioan Slavici pagini de Internet relevante pentru un anumit aspect al acestei pagini. Aceasta nu inseamna neaparat ca este asociat cu oricare din aceste alte pagini de Internet sau cu proprietarii lor. Chiar daca intentia este sa Ioan Slavici Doi feti cu stea in frunte pagini de interes, nici firma, nici reprezentantii, angajatii sau agentii acestora nu vor avea nici o raspundere sau obligatie de absolut orice natura pentru aceste alte pagini sau pentru orice informatie continuta in ele, dintre care nici una nu a fost verificata sau avizata de firma sau de sucursalele sale. Ioan Slavici constatati ca ati accesat o alta pagina, va puteti intoarce la aceasta pagina tastand pe sageata backwards