Ne duseram ieri seara, cu mama şi cu sora-mea, Silvia, ca sa dam ceva rufe femeii sarace, recomandata în ziar. Eu luasem cu mine pachetul şi Silvia ţinea ziarul cu adresa şi iniţialele bietei femei.
Ne-am suit pana sub acoperişul unei case înalte şi am intrat într-o sala lunga şi îngusta, în care dadeau mai multe uşi.
Mama batu la cea din urma. O femeie înca tanara, dar foarte slaba, veni sa ne deschida. Mi se paru ca o mai vazusem undeva, tot cu basmaua cea albastra pe cap.
— Dumneata eşti persoana din ziarul cutare? o întreba mama.
— Da, doamna, eu sunt!
— Ţi-am adus nişte rufe.
Femeia începu sa ne mulţumeas-ca imediat cu ochii plini de lacrimi.
Vazui într-un colţ al salii un baieţel îngenuncheat dinaintea unui scaun, şi întors cu spatele spre noi; mi se paru ca scrie şi adevarat ca scria, ţinand hartia pe scaun şi calimara pe jos.
— Cum putea el oare sa scrie în acea întunecime? îmi ziceam în minte; cand deodata recunoscui parul roşu şi hainuţa de bumbac a lui Crossi, fiul precupeţei. Spusei aceasta la urechea mamei, în vreme ce femeia îşi aşeza rufele.
— Taci! îmi raspunse mama, de unde ştii ca nu i-ar fi ruşine, vazand ca miluiesc pe maica-sa? Nu-l striga!
Crossi, însa, se întoarse tocmai atunci spre noi; eu ma tulburai; el îmi zambi şi mama ma împinse spre el ca sa-l sarut. Crossi se scula şi ma lua de mana.
— Uite, doamna, zise femeia, cum traiesc aici cu baieţelul meu. Barbatu-meu a plecat de şase ani în America şi eu, dupa alte nevoi, mai sunt şi bolnava. Nu pot sa vad de micul meu negoţ, ca sa-mi caştig painea de toate zilele. Nu mi-a ramas nici macar o mascioara pentru Pietro al meu, ca sa aiba pe ce sa-şi scrie temele, bietul baiat! Cand aveam tejgheaua jos, la poarta, mai scria şi el pe ea, dar mi-a luat-o şi pe aceea. N-are nici macar destula lumina, ca sa înveţe fara ca sa-şi prapadeasca ochii. Slava Domnului, ca pot sa-l trimit la şcoala şi ca primaria îi da carţi şi caiete. Bietul copil! Ce bine ar învaţa.
Mama îi dete tot ce avea în punga, saruta pe baiat şi, cand ieşiram, îi curgeau lacrimile.
Avu dreptate sa-mi zica:
— Vezi tu, copilul meu, ce de nevoi întampina bietul baiat, pana sa-şi înveţe lecţiile? Şi ţie, care te bucuri de toate înlesnirile, tot ţi-e grea cartea. Sa ştii de la mine, Enrico ca munca lui de o zi are mult mai mare preţ decat munca ta de un an. Aşa copii ar trebui sa capete premiul I!