Fat-Frumos cu carata de sticla -

A fost odata un om, caruia i se urase cu deșertaciunile cetaților și se facuse sihastru. Vezi ca vazuse el ca tot nu e nimic de lumea asta oarba și d-aia se dusese în sihastrie. Acolo el avu vecini fiarele padurilor, și așa de bun era el la Dumnezeu, încat toate dobitoacele i se închinau și îi lingeau picioarele cand se întalneau cu dansul.

Într-una din zile, ducandu-le el la marginea raului, ce curgea prin padurea aceea, ca sa se spele, vazu un sicrinel, încheiat și smolit bine, ca vine pe apa și se oprește de marginea unde sta el, și îndata auzi ca oracaiește ceva ca un copilaș.

Statu puțin și cugeta el, ca ce sa fie asta? Dar dupa ce se ruga puțin, ca sa se departeze de el ispita satanei, daca ispita ar fi, și dupa ce vazu ca oracaitul se întețește, necum sa piara dinaintea lui, prinse a scoate sicriașul la margine. Și, deschizandu-l, gasi într-însul un copil mic ca de doua saptamani. Cum îl lua în brațe, copilul tacu.

Atunci sihastrul mulțumi lui Dumnezeu ca i-a trimis suflet de om cu care sa-și mai petreaca uratul în bungetul ala de codru.

De gatul copilului gasi un baier în care citi pustnicul ca acel copil este fiu al unei fete de împarat.

De crescut, ar fi voit pustnicul sa-l creasca, dara nevoia era cu ce sa-l hraneasca. Atunci plecandu-și genunchii se ruga Domnului cu caldura, și îndata rasari ca din pamant din iarba verde un smochin mare, cu roadele, unele în mugur, altele în floare, altele în parg, iara altele coapte și numai bune de mancat. Dete copilului zeama stoarsa din o smochina, și manca copilașul, de se minuna și sihastrul.

Așa îl crescu el acolo, pana se facu maricel, începu a umbla și a manca și cate altceva ce-i da sihastrul.

Dupa ce se mai mari, învața pustnicul pe fiul sau de suflet sa citeasca, și sa-și adune radacini și alte verdețuri pentru hrana. Și așa petreceau ei acolo în tihna, fara sa-i supere cineva, batranul învațand pe copil tot ceea ce știa el despre lume și ale lumii, copilul ascultand și bagand la cap tot ce-l învața tata-sau cel dat lui de sus.

Trecu așa cațiva ani. Cand, într-una din zile batranul spuse fiului sau ca o sa se duca la Dumnezeu.

– Sa nu te sperii, dragul meu, ca are sa vie un leu groaznic sa-mi sape groapa, și tu sa ma bagi într-însa și sa ma acoperi cu pamant. Apoi sa te sui în podul colibei mele și sa iei d-acolo fraul ce vei gasi și sa-l scuturi.

Înca vorbind, pustnicul se culca și adormi somnul cel de veci. Baiatul planse cu foc, vazandu-se singur. Apoi iata, nene, ca leul cel groaznic venea racnind. I se facu baiatului parul maciuca în cap de frica, dara, aducandu-și aminte de vorbele batranului, se liniști și privi cum sapa groapa, în care el puse pe tata-sau, și îl acoperi cu pamant. Dupa ce baiatul facu precum îi zisese batranul, leul se duse în treaba lui și nu se mai întoarse pe acolo.

Baiatul ramanand singur, ratacindu-se prin desișurile padurei, plangea și se tanguia de ți se rupea rarunchii de mila lui. Și, aducandu-și aminte de cuvintele batranului, tatalui sau, se sui în podul colibei, gasi fraul, îl lua și se dete jos cu el.

Am uitat sa va spui. Dupa moartea batranului, smochinul se usca de tot, nemairamanand decat un buștean parlit, stand înfipt în pamant.

Daca se dete jos cu fraul, baiatul îl scutura și, iata ca, se arata un armasar cu șase aripi și zice:

– Ce poruncești, stapane?

– Ce sa poruncesc? raspunse baiatul, ia sa stai cu mine, aici, ca mi-e urat singur.

– Ba nu, stapane, d-ta sa mergi la lume, sa faci ce ți-oi zice eu, ca va fi mult mai bine de d-ta.

Se mira baiatul de spusele calului. Vezi ca el nu știa nimic de ale lumii. Se mai mira o toana cand îi spuse ca trebuie sa fie îmbracat. Și, dupa povața calului, baga mana în urechia lui cea stanga și scoase niște haine, cu care se îmbraca.

Și încalecand, îl duse calul la un oraș și trase la un han. Se mira el de tot ce vedea și lua aminte la tot ce facea ceilalți oameni.

Iara dupa ce trecu cateva zile, în care baiatul se mai deprinse cu lumea, calul îi zise ca trebuie sa-și faca și dansul un capatai. Pentru aceasta îi zise sa se lege la ochi și încalecand zbura cu dansul, ca vantul, ducandu-se într-un damb și se opri acolo. Apoi îi zise:

– Stapane, descaleca, și cu fraul în mana, apleaca-te și ia de pe jos ce ți-o da de mana și umple-ți sanurile.

– Așa orbește, ce naiba o sa apuc? Mai bine ar fi sa ma dezleg la ochi, raspunse baiatul.

– Sa nu faci una ca asta, vai de mine! ca în clipa ce vei deschide ochii, cu moarte vei muri, îi zise calul.

Baiatul asculta. Descaleca, dara fraul din mana nu-l lasa. Se pleca jos și cu cealalta mana lua pe nepipaite tot ce putu apuca, își umplu sanurile, încaleca și porni înapoi.

Acasa daca ajunse și se dezlega la ochi, ce credeți ca mi-ți vazu, boieri dumneavoastra? numai pietre nestemate, una mai frumoasa decat alta, una mai mare decat alta. El nu știa ce sunt alea, se juca cu dansele ca copiii cu pietricelele. Calul însa îl învața ce sa faca cu ele.

Lua numai cateva și se duse pe la neguțatori de le schimba pe bani. Plati la han, își cumpara cele ce îi era de trebuința și-i mai și ramase.

Acum calul îl învața ce sa mai faca. Îl învața sa aleaga vro cateva pietre din cele mai mari și mai frumoase și sa le duca în dar la împaratul locului aceluia.

Și el facu așa.

Iara daca se duse la împaratul cu darul și vazu ca îl priimește împaratul cu mare cinste și atat îi prețuiește darul, el spuse ca mai are înca multe.

Se sperie și împaratul de atata bogație ce vazu la baiat și-l lua în nume de bine.

Nu era țarmonie la curte, unde sa nu fie și el chemat. Nu era paradie ori vrun alai sau serbare, ca sa nu fie și el acolo.

Azi așa, maine așa, el facu cunoștința cu toți fiii de domni și de boieri și învața de la danșii, ia numai așa auzind și vazand, toate obiceiurile: cum sa manuiasca sabia ori paloșul, cum sa rasuceasca buzduganul, cum sa întinza arcul și sa ocheasca, ba înca îi și întrecu, ca era deștept baiatul, iscusit și numai spirit, ca un roman verde ca bradul și mandru ca stejarul.

Toate bune. Numai de un lucru nu-și putea da el seama. Ca de ce adeca împaratul era tot trist și tanjea firea într-însul. Într-una din zile nu știu cum îi veni lui bine și prinse a-l întreba:

– Împarate, zise el, toate bunatațile de pe lume ai, toți ți se închina ca la un mare împarat, ce ai la sufletul tau de ești tot fara chef și mahnit?

– Ei, dragul meu, ce sa am? Ia niște pacate de la Dumnezeu am avut sa trag pe lumea asta și acum m-au ajuns. Aveam o fata și doi baieți și parte de ei n-am avut. Un spurcat de zmeu mi-a furat fata și nu pot da cu mana de urma ei, deloc, deloc. Doua oștiri am trimis, împreuna cu fiii mei și toți cu totul s-au prapadit. Nevasta mea, împarateasa, s-a sfarșit de dorul copiilor și eu nu e departe pana sa ma duc sa ma împreun cu dansa, ca uite, simț ca slabesc din zi în zi, și nu-mi mai da inima sa ma veselesc.

Baiatul tacu și-i paru rau ca aduse vorba despre lucruri atat de mahnitoare sufletului împaratesc.

Daca se întoarse acasa la dansul, spuse calului cele ce afla, și-l întreba, ca nu e chip a scoate pe fata din mana zmeilor?

Calul îi raspunse:

– Ce nu se poate pe lumea asta? Însa ca sa scapi pe fata din mana zmeului, cam greu lucru este din pricina zgripsoroaicii de ma-sa, ca este și vrajitoare de înghiața apele.

Atata fu destul baiatului sa afle. El nu voi sa știe greu negreu, și se duse drept la împaratul.

Mai aduse vorba înca o data despre copiii lui cei pierduți, cerceta mai cu d-amanuntul despre danșii, apoi zise:

– Ma voi duce sa ți-i aduc eu, marite împarate.

– Fugi d-acolo, voinice, îi raspunse împaratul. Nu-ți mai pierde tinerețele în deșert. N-a putut face nimic novacul meu, n-a putut face nimic arapul meu, dara încamite tu, un copil necercat în ale razboiului. Novacul avea darul de culca la pamant o oaste întreaga, de se facea o movila înalta cat era ea de mare, cand aducea o data mana de o da la spate și apoi el se punea de ședea d-asupra movilei. Arapul meu avea darul de a înghiți o oștire cat de mare, cand sorbea o data, și apoi o da afara ca și mistuita. Și totuși ei s-au rapus ducandu-se cu fiii mei la razboi.

– Voi cerca și eu, marite împarate, daca-mi vei da voie.

– Du-te, baiete, daca te trage ața la moarte.

Și luandu-și ziua buna de la împaratul, voinicul se duse la calul sau și-i spuse tot ce auzise de la împaratul, și tot ceea ce hotarase el sa faca.

– Sa mergem, raspunse calul, însa cu cugetul tot la Dumnezeu, și el nu ne va lasa sa pierim.

Vezi ca nu știu de ce, dara voinicul simți ca parca fata împaratului sa fie scrisa lui, și parca nu mai avea odihna în oase.

Se pregati și porni. Și merse, și merse, și merse, zi de vara pana-n seara, ca cuvantul din poveste, care d-aci încolo mai frumos este, pana ce au ajuns la o poiana verde și dezmierdatoare. Aci daca statura în popas, prinse a se sfatui cu calul, ce și cum sa faca, iara calul, ca un nazdravan ce era el, îi spuse cum sa apuce lucrurile ca sa mearga la izbanda, la dor de copila blanda.

Și mai merse ce mai merse și ajunse la palaturile zmeoaicei. Aceste palaturi erau cu totul și cu totul de sticla, și stralucea de la soare te puteai uita, dara la dansele ba.

Pana a nu intra în curțile palatului statura și spionara, ca sa știe cum stau lucrurile în aceasta curte. Trei zile și trei nopți umblara prin preajma palaturilor și mai ispitind, aflara ca zmeoaica cu zmeul nu erau acasa.

Atunci Fat-Frumos calare intra în palaturi și se opri drept la scara. Fata, cum îl vazu, ieși afara. Vorbi cu Fat-Frumos d-a-n-calarele și se înțelesera la cuvinte. Fata, vazand ca are a face cu un viteaz, intra în camara, lua cu dansa o gresie, o basma cu chenar pe margine și o perie, ieși repede din casa, se puse pe calul lui Fat-Frumos și o luara la sanatoasa.

Cum pașira pragul porții, începura curțile și palaturile a haui, de se fereasca Dumnezeu! Și auzind zmeoaica de unde era dusa, într-o clipa se întoarse acasa. Aci daca sosi și vazu ca fata este rapita, se lua dupa danșii și gonește-i, și gonește-i, pana ce, cand era sa puie mana pe ei, fata arunca peria înaintea zmeoaicei și îndata se facu o padure mare și deasa, de nu putea pui de pasare sa razbata printr-însa.

Zmeoaica facu ce facu, roase la copaci, cațarandu-se din craca în craca și strecurandu-se prin desiși, pana ce trecu dincolo și sa te ții dupa danșii!

Calul zbura ca vantul, dara zmeoaica venea dupa danșii ca gandul. Cand sa puie mana pe danșii, fata arunca în urma ei basmaua. Odata se facu o apa mare, mare de d-abia i se vedea marginea și de jur împrejur înconjurata de foc. Zmeoaica se facu luntre și punte și trecu. Dete prin foc și prin apa, și dupa danșii! tot dupa danșii, și din goana nu-i slabea!

N-apucase calul sa se departeze o bucata de loc mai de Doamne-ajuta și iata ca zmeoaica iara îi ajunse.

Atunci fata arunca d-a-nfuga și gresia. Odata se facu între danșii și zmeoaica un munte, numai și numai de piatra.

Zmeoaica crapa de necaz și nu mai vedea înaintea ochilor de catranita ce era. Începu a se sui pe munte, dara ași! unde era pomana aia, ca sa se poata urca? Muntele era drept și piatra lustruita, ma rog, ca o gresie ce era ea. N-avea unde pune piciorul, ca sa se sprijineasca. Cand se atingea de cate un colț de piatra, carnurile îi sangera, caci era așa de ascuțit de taia ca briciul.

În cele de pe urma, mai cațarandu-se din stei în stei, mai d-a bușele, ca o lipitoare facu pe dracul în patru și se urca d-asupra muntelui. Fat-Frumos sta în poale cu arcul în mana. Zmeoaica cum se vazu în varful muntelui, rasufla o toana și, învartejindu-se la vale, se lasa ca o furtuna.

Fat-Frumos, cum vazu una ca asta, înstruna iute arcul, puse sageata și o lua la catare. Cand îi veni bine, dete drumul arcului și o sageta drept în ochi. Zmeoaica o data dete un țipat de se cutremura muntele și numai iaca venea d-a rostogolul, gemand. Cand ajunse jos, se facu mototol de durere. Fat-Frumos, cu buzduganul în mana, se apropie de dansa, îi mai dete vro cateva lovituri d-alea îndesatele ca nu murise înca.

Atata mai apuca sa zica zmeoaica:

– M-ai mancat fripta! fecior de lele ce mi-ai fost.

Casca gura de trei ori și cand îi ieși sufletul din oase, se raspandi o duhoare de nu putea nimeni sa stea langa dansa. Atat de spurcata ce era, dihania!

Fat-Frumos și fata de împarat nu mai puteau de bucurie. Ei voira sa se întoarca acasa la împaratul, carele îi aștepta cu mare nerabdare.

Dara calul le raspunse:

– O! o! cine se pripește, se parlește. Trebuie întai sa omoram pe zmeu, fiul zmeoaicei, caci pana va fi acesta d-asupra pamantului, pace de el nu veți avea. Apoi sa sculam din mormant pe fiii de împarat și oastea ce i-a prapadit zmeoaica cu farmecele sale, și așa, cu tot avutul zmeilor, sa ne întoarcem acasa.

Fat-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul, și porni din nou la palaturile zmeoaicei.

Zmeul aștepta înarmat sa vaza ce izbanda facuse ma-sa. Cand însa vazu pe Fat-Frumos viind ca un voinic cu fata langa dansul pe cal, i se taie mainile și picioarele. P-aci, p-aci era sa se piarza zmeul de parere de rau, ca se rapusese muma-sa. Dara îmbarbatandu-se, statu locului, ca sa se ia la lupta cu Fat-Frumos.

Acesta atata și aștepta. Vezi ca îl învațase calul cum sa mearga la lupta și cum sa faca.

Se apucara deci la tranta. Și lupte-se, și lupte-se, zi de vara pana-n seara, și ca sa se dovedeasca unul pe altul, nici ca se pomenea.

Vazand Fat-Frumos ca îi apuca noaptea, odata se opinti din toate puterile, ridica în sus pe zmeu și, aducandu-l, îl baga în pamant pana în gat și, ținandu-l acolo sub picior și cu sabia goala în mana ridicata d-asupra lui, îl întreba despre frații fetei și despre oștile trimise.

Zmeul crezand ca o sa-l ierte de la moarte daca i-o spune, raspunse:

– Movilele de pamant ce ai întalnit pana aici sunt frații fetei împaratului și oștile lui. Hrisoavele legaturei lor sunt puse într-o cutie de argint și pastrata pe polița de dupa soba din camara mamei; cine le va lua și le va citi d-asupra acelor movile, ca sa desfaca facutul lor, legatura vrajelor se va dezlega și toți vor învia ca și cum n-ar fi fost legați de cand pamantul.

Atata trebuia lui Fat-Frumos sa știe. Îi reteza capul și îl lasa acolo corbilor sa-l manance.

Și, intrand în palaturile zmeoaicei, fata, care ochise cutia cu pricina, se duse drept ca pe ciripie, puse mana și o lua. Cand colo ce sa vaza? cate movile era atatea și hrisoave.

Acum alta nevoie. Cum sa ghiceasca hrisoavele movilelor. Se hotarara sa mearga la cate una din ele și sa citeasca toate hrisoavele de legatura, pana va da peste acela al movilei aceleia.

Tocmai acum își veni și Fat-Frumos de acasa. El bagase de seama ca aceste movilițe de pamant gramadit se cutremurau cand trecea pe langa dansele, dar nu-și putea da seama ca ce sa fie.

Și, întorcandu-se, stete la cea dintai movilița ce întalni, ceti un hrisov, ceti altul, nimic! mai citi înca unul și înca unul, pasamite acesta era hrisovul prin care se legase vrajele moviliței de fața ca, numai, mare, unde începu movila sa se cutremure și apoi sa se legene, de parea ca vrea sa se dezgradineze de pamant și în cele din urma pieri, și în locu-i ramase un tanar fecior de împarat, viu nevatamat.

Acesta, cum deschise ochii, se uita împrejur, și zise:

– Oh! soru-mea, dara greu somn dormii!

– Greu, fratele meu, și ai mai fi dormit tu mult și bine de nu venea omul acesta, trimis de Dumnezeu, sa ne scape de la robie.

Atunci, întorcandu-se catre Fat-Frumos, îi zise:

– Oricine vei fi, frate sa ne fii.

– Frate pana la moarte, raspunse Fat-Frumos.

Și, îmbrațișandu-se, pornira și pe la celelalte movile și la toate tot așa facura. Învie pe celalalt frate, pe novac, pe arap cu toate oștile lor.

Și se facu o bucurie mare între danșii de nu se poate spune. Bietul Fat-Frumos umbla din mana în mana, caci toți voiau sa-l îmbrațișeze de mulțumire.

Și, întorcandu-se din nou la palaturile zmeoaicei, plesni de patru parți ale curților cu un bici, ce era dupa ușa în cui, care se facu un mar de aur; Fat-Frumos îl lua și îl baga în san. Apoi el, împreuna cu fata, se pusera în carata zmeoaicei care era numai și numai de sticla, cu cai cu tot de sticla, și se întoarse la împaratul cu alai mare.

Cand venira olacarii și spusera împaratului ca i se întorc toți fiii lui înapoi cu oști cu tot, p-aci, p-aci era sa se piarza de bucurie. Își ținu însa firea și le ieși înainte, cale d-o zi.

Daramite cand se vazura! Nu știa bietul împarat pe care sa îmbrațișeze mai întai. Și cand îmbrațișa pe cate vrunul, parca nu-i mai venea sa se dezlipeasca de dansul.

Intrand în orașul împaratesc, alaiul se orandui astfel: întai venea pedestrimea, apoi calul lui Fat-Frumos, dupa care era Fat-Frumos cu fata împaratului în carata zmeoaicei cea de sticla, de o parte și de alta fiii împaratului calari și apoi calarimea, în cap cu novacul și cu arapul.

Gloatele se îmbulzea și da unul peste altul, care mai de care sa vaza pe mantuitorul fiilor împaratului și toți cu un glas strigau ca el sa le fie împarat.

Dupa ce se cununa Fat-Frumos cu fata împaratului, acesta, fiind și batran, se coborî din scaunul împarației, și se urca Fat-Frumos.

Și domnira în pace și în liniște, laudați de popor, pana în ziua de astazi, de n-or fi murit.