Micul cercetas lombard

de Edmondo de Amicis

Micul cercetas lombard

În anul 1850, pe timpul războiului pentru liberarea Lombardiei, câteva zile după biruințele de la Solferino și St. Martino, câștigate de francezi și de italieni împotriva austrie-cilor, într-o frumoasă dimineață de iunie, un mic pluton de cercetași călări, porniți din Saluzzo, mergeau la pas pe o cărare singuratică, uitându-se pe câmpie cu multă băgare de seamă.

Plutonul era comandat de un ofițer și de un sergent. Nici unul nu spunea măcar o vorbă; toți mergeau cu ochii ațintiți în zare, așteptând în orice minut să se ivească printre arbori uniformele albe ale avanposturilor vrăjmașe.

Mergând așa ajunseră în preajma unei colibe țărănești, înconjurată de frasini. Un băiețel cam de vreo 12 ani stătea dinaintea casei și tăia cu o lamă de cuțit o ramură de frasin, ca să-și facă o nuia. La una din festrele casei atârna un steag tricolor.

Coliba era părăsită. Țăranii, după ce scoseseră steagul la fereastră, fugiseră de frica austriecilor. Băiatul îndată ce vă-zu soldați de-ai noștri, își aruncă nuiaua și-și scoase căciula. Era un băiat vioi și frumos la chip, cu ochii mari și albaștri, cu plete bălaie. Din cauza arșiței își scosese hăinuța, arun-când-o în iarbă și rămăsese numai în cămașă și în pantaloni strâns cu o cingătoare la brâu.

— Ce faci tu aici? îl întrebă ofițerul oprindu-și calul.

— De ce n-ai fugit cu părinții tăi?

— N-am părinți! răspunse băiatul. Îmi capăt hrana lucrând pentru unii și pentru alții. Am rămas aici, ca să văd bătălia.

— Ai văzut trecând pe aici austrieci?

— De trei zile încoace n-a mai trecut niciunul!

Ofițerul stătu nițel pe gânduri, apoi sări repede de pe cal își lăsă soldații grămadă la portiță, intră în colibă și se sui pe acoperiș. Coliba nu era înaltă și de pe acoperișul ei nu se vedea mai nimic din întinderea câmpiei.

"Ar trebui să se urce cineva în copaci", își zise ofițerul și coborî de pe casă. Chiar în fața casei se înălța un frasin foarte mare și subțire, care-și legăna vârful în văzduh.

Ofițerul se gândi câtva timp, uitându-se: când la copac, când la soldați; apoi întrebă pe băiat:

— Ai ochi buni, băiete?

— Cum de nu! îți văd pasărea în zarea cea mai depărtată, răspunse băiatul.

— Te-ai putea urca în vârful acestui copac?

— Eu? Într-o clipă și sunt în vârf.

— Și o să ne spui de cumva se zăresc de acolo, soldați aus-trieci, puști, cai? Dacă se ridică mult praf în sus?

— Negreșit!

— Și ce să-ți dau ca să-mi faci treaba aceasta?

— Ce să-mi dai? zise băiatul zâmbind. Nimica! Frumos ar fi, zău! Pentru austrieci n-aș face-o niciodată cu capul! Dar pentru ai noștri! Nu sunt și eu lombard?

— Suie-te dar!

— Stai puțin să-mi scot pantofii.

Își scoase pantofii, își strânse cureaua, își azvârli căciula în iarbă și se agăță de copac.

— Stai! strigă ofițerul, vrând să-l oprească, cuprins deo-dată de teamă. Băiatul se uită la el cu niște ochi mari, parcă l-ar întreba ce vrea.

— Nimica! adăugase ofițerul. Suie-te!

Băiatul se urcă ușor ca o pisică.

Ofițerul dete poruncă soldaților să se uite drept înaintea lor.

În câteva minute, băiatul ajunse până în vârful copacului și ținându-se strâns de trunchi, picioarele-i rămăseseră as-cunse în frunziș, iar corpul de la brâu în sus, de-abia i se zărea de la acea înălțime.

— Uită-te drept înainte și departe, îi strigă ofițerul.

Băia-tul, ca să vadă mai bine se ținu de copac numai cu o mână, pe cealaltă o puse la ochi, ca să nu-l orbească razele soarelui, care se furișau printre pletele sale bălaie și le făcea ca de aur.

— Ce vezi? întrebă ofițerul.

Băiatul plecă ușor capul în jos și, punându-și mâna la gură, ca să i se audă glasul, răspunse:

— Văd doi oameni călări pe șosea.

— La ce depărtare de aici?

— La o jumătate de milă.

— Vin încoace?

— Nu, stau pe loc.

— Ce mai vezi? întrebă ofițerul după un minut de tăcere. Uită-te la dreapta!

Băiatul se uită, apoi zise:

— Pe lângă cimitir, printre arbori, este ceva care lucește la soare, s-ar zice niște baionete.

— Oameni, vezi?

— Nu, trebuie să fie ascunși prin grâu. Deodată se auzi șuierătura unui glonț, care trecu prin aer și se pierdu în depărtare, către spatele casei.

— Dă-te jos! strigă ofițerul. Te-au văzut! Dă-te jos, nu vreau să mai aflu nimica!

— Nu mi-e frică, răspunse băiatul.

— Dâ-te jos! repetă ofițerul; însă luându-și seama, mai întrebă:

— Dar la stânga ce mai vezi?

— La stânga?

— Da, la stânga.

Băiatul întinse capul spre stânga. O altă șuierătură și mai apropiată decât cea dintâi străbătu aerul. Băiatul tremură.

— Ce Dumnezeu! strigă el. Pare că nemții vor să-și verse focul pe mine. Glonțul trecuse foarte aproape.

— Dă-te jos, strigă ofițerul mâniat și cu ton poruncitor.

— Mă cobor îndată, răspunse copilul, dar n-aveți teamă, mă adăpostește frunzișul copacului. Vrei să știi ce este în stânga?

— Da, dar dă-te jos, adăugase ofițerul.

— La stânga, strigă băiatul lungindu-și trupul.

— Spre partea unde este o bisericuță, parcă văd...!

O a treia șuierătură și mai năpraznică se auzi deodată. Băiatul alunecă, încercă să se agațe de crăci, și căzu întins la picioarele copacului.

— Blestemații! Mi-au omorât copilul! strigă ofițerul, aler-gând către el.

Băiatul rămăsese întins la pământ cu brațele întinse. Un șiroi de sânge curgea din pieptul lui. Sergentul și doi soldați săriră repede de pe cai, ca să-i vină în ajutor. Sergentul se aplecă și-i desfăcu repede cămașa. Glonțul pătrunsese plămânul stâng.

— A murit? întrebă ofițerul.

— Nu, trăiește încă! răspunse sergentul.

— Dragul meu băiat! zise ofițerul aplecându-se spre el; nu te speria, prinde inimă!

Pe când, însă, ofițerul îl îndemna să nu se sperie și-i apă-sa batista pe rană, ca să-i oprească sângele, băiatul își dete sufletul.

Ofițerul rămase înmărmurit, galben ca turta de ceară și cu ochii ațintiți asupra micului viteaz. În urmă se aplecă, îi așeză frumos capul pe iarbă; se sculă în picioare, să-l mai privească încă. Sergentul și cei doi soldați erau și ei mâhniți până în fundul inimii.

Plutonul stătea întors în partea în care se știa că se află vrăjmașii.

— Puiul de viteaz! zice încă o dată ofițerul, cu ochii plini de lacrimi, și rostind acestea, se duse spre casă, smulse steagul tricolor de la fereastră și-l întinse ca un giulgiu jalnic peste băiețelul mort, lăsându-i chipul dezvelit.

Sergentul puse lângă el căciuliță, pantofii și cuțitașul cu care își tăiase nuiaua cu câteva minute mai înainte.

Îl mai priviră câtva timp în tăcere, apoi ofițerul zise sergentului:

— Voi trimite ambulanța să-l ridice de aici: a murit soldățește, soldățește trebuie să-l îngropăm. După aceea îi mai trimise cu mâna un ultim adio și strigă soldaților:

— Încălecați, băieți! Înainte!

Toți săriră pe șa și micul pluton, strângându-se porni. Curând după aceea, copilul mort primi onorurile militare.

Către apusul soarelui, tot șirul avanposturilor italiene, ducându-se întru întâmpinarea vrăjmașului, trecu pe același drum pe care îl străbătuse dimineața, micul pluton de călă-reți. Era un batalion întreg de vânători, care, cu câteva zile mai înainte, udase cu sânge vitejesc dealul San-Martino.

Batalionul înainta despărțit în două șiruri. De-a lungul drumului curgea un pârâiaș limpede cu marginile smălțuite de flori; casa părăsită era la o mică depărtare.

Vestea despre moartea vitejească a băiatului pătrunsese repede în tabără, astfel că cei dintâi ofițeri ai batalionului, care zăriră micul cadavru, îl salută scoțând săbiile. Unul din ei se plecă pe marginea pârâului, rupse câteva flori și i le az-vârli. Toți îl imitară. Fiecare, ofițer sau soldat, aruncându-i flori, îi striga salutându-l militărește:

— Rămas bun, pui de viteaz lombard! Onoare ție, copile! Trăiască Italia! Glorie vitejilor.

Un ofițer îi aruncă medalia sa de virtute militară. Un altul se duse să-l sărute pe frunte.

Florile se grămădeau mereu pe piciorușele lui goale, pe pieptu-i însângerat, pe micul lui cap bălai. Iar el, întins pe iarbă, învăluit în steagul național, dormea liniștitul somn al veșniciei.

Chipul îi era alb și parcă surâdea, ca și cum sărmanul băiat ar fi auzit acele salutări și ar fi fost vesel, că-și dăduse viața pentru scumpa lui Lombardie.


Print»Micul cercetas lombard - Edmondo de Amicis

Lista de Povesti:

Copyright © 2014 | Designed by Vl@d!m!r
Contact | Desene de colorat | Planse de colorat


Informatiile din aceasta pagina de Internet au fost incluse cu buna credinta, insa sunt doar pentru informare generala. Nu trebuie sa va bazati pe ele Edmondo de Amicis nici un anumit scop, si nu se da nici o interpretare sau garantie in ceea ce priveste exactitatea sau intregimea acestora. Nici o informatie din aceasta pagina nu Edmondo de Amicis constitui o invitatie pentru a Edmondo de Amicis si Micul cercetas lombard nu trebuie folosita ca baza a unei decizii de a investi. Nici reprezentantii, angajatii sau agentii acestora nu vor fi raspunzatori pentru Micul cercetas lombard dauna sau cheltuiala care provine din orice acces Micul cercetas lombard sau utilizare a acestei pagini, sau a oricarei pagini de Internet legata de aceasta, incluzand, fara limitare, orice pierdere de profit, indirecta, incidentala sau pe cale de consecinta. Ne rezervam dreptul Edmondo de Amicis a face orice modificari si corectii ale acestei pagini, dupa cum si cand credem noi de cuviinta, si fara preaviz. In diferite puncte din cuprinsul paginii vi se Edmondo de Amicis oferi link-uri Edmondo de Amicis la alte pagini de Internet relevante pentru un anumit Micul cercetas lombard al acestei pagini. Edmondo de Amicis nu Micul cercetas lombard neaparat ca este asociat cu oricare din aceste alte pagini de Internet sau cu Micul cercetas lombard lor. Chiar daca intentia este sa gasiti aceste pagini de interes, nici firma, nici reprezentantii, angajatii Edmondo de Amicis agentii acestora nu vor avea nici o raspundere sau obligatie de absolut Micul cercetas lombard natura pentru aceste alte pagini sau pentru orice informatie continuta in ele, dintre care nici una nu a fost verificata sau avizata de firma sau de Micul cercetas lombard sale. Oricand constatati ca ati accesat o alta pagina, Edmondo de Amicis puteti intoarce la aceasta pagina tastand pe sageata Micul cercetas lombard