Se vede ce soi rau este duduia Lizuca
Doamna Mia Vasilian da noilor sale cunoștințe informații despre persoana sa c-un aer de tinerețe naiva.
… Acum douazeci și trei de ani, cand a adus-o barza în casa parinților domniei sale, i s-a pus numele Maria, închipuiți-va !
Cele doua soții de funcționari, proaspat transferați în targul nostru de guvernul conservator, o ascultau cu interes, facand însa în sine rezerve personale asupra anilor. Numele li se parea convenabil.
Un nume destul de frumos, nu-i așa ?
Cum a început însa a îngana cele dintai cuvinte, dumneaei și l-a schimbat singura. C-o voce muzicala, țuguindu-și buzișoarele, raspundea totdeauna: Pe mine ma cheama Mia ! Și Mia i-a ramas numele.
Cineva facea, atunci, observația ca asta dovedește la copila ”simțul muzicii”.
Într-adevar, doamna Mia Vasilian poate marturisi fara sfiala ca e o muzicanta desavarșita. Toata lumea recunoaște ca dumneaei are o voce fermecatoare !
De altminteri a și urmat patru ani la conservator. Celebra Teodorini o iubea si-i prezicea un viitor stralucit. Era vorba, în familie, sa fie trimeasa la Milano.
Parinții sai erau bogați, aveau moșie mare în Buzau, langa Leontești. Echipagii, servitori în livrele, guvernante… Cu asta s-a nascut și a crescut Mia Vasilian.
Adesea, tatal sau, boier Anastase, o lua pe genunchi și-i arata portretele stramoșilor în rame ovale aurite.
Din stralucirea de altadata i-a ramas cel puțin atata: o creștere nobila.
În condițiile de odinioara, casatoria cu Vasilian ar fi aparut ca o mezalianța, caci domnia sa e nascuta Papazoglu.
Avand însa în vedere atatea și atatea lucruri, speculații nefericite, inimiciții politice, a trebuit sa se resemneze. Totuși, nu se poate spune, nu-i așa ? ca Vasilian nu-i de familie buna. E dintr-o foarte buna familie, dimpotriva, boieri moldoveni, însa oricine va recunoaște ca Papazoglu e altceva, e un nume celebru.
În sfarșit, principalul e ca se simte bine și e fericita. Și Jorj îi satisface toate capriciile… Altfel nici nu se poate. El e cu cincisprezece ani mai mare ca ea și a mai fost însurat o data.
I-a ramas și un copil, o fetița care – cum sa spun ? – care e un fel de ghimpe între ei… un copil, vai ! destul de rau crescut.
Asta aduce puțina umbra vieții lor, nu-i așa ? Caci Vasilian a luat-o din dragoste. Vazand împotrivirea ei de la început, bietul Jorj cazuse bolnav.
A trebuit sa cedeze; și la nunta avea o toaleta așa de frumoasa, așa de eleganta, încat o invidiau toate prietenele.
– Eu sunt cam dificila , încheie c-un zambet dulce doamna Mia Vasilian, și am gusturi deosebite. Îmi place mai cu sama eleganța și fineța… Nu înțeleg de ce nu mai aduce cafeaua ! urma ea saltand din jalț cu vioiciune.
– Lasa mata, madam Vasilian, o potoli cucoana cea mai batrana, nu te deranja. Trebuie sa vie. Pana atuncea îmi rasucesc țigara…
Mia Vasilian tropai marunțel pana la sonerie și apasa prelung pe buton, încruntand sprancenele încondeiate negru. Iar cucoana Emilia, aruncand o privire fugara și cu diferite înțelesuri catre fiica sa, madam Neicu, deschise poșeta și începu a cotrobai prin ea, cautand o mica tabachera de argint în care ținea tutun de calitatea a doua.
Doamna Mia Vasilian, soția cunoscutului avocat din targul nostru, observase privirea cucoanei Emilia și zambi. I se parea foarte ciudat, cum o mama așa de înalta și de groasa poate sa aiba o fata așa de uscata și subțire – ca o ața… Lasca amandoua sunt urate și fara gust îmbracate. Și au niște palarii… Cum pot niște femei de condiție sa poarte asemenea palarii ?
Servitoarea, o fetica vie cu mutrișoara de veverița, intra paturindu-și șorțul alb.
– Ați sunat, cuconița ?
– Ma chère, îi raspunse bland Mia Vasilian, așteptam niște cafele care nu mai sosesc…
– Îndata, cuconița… Și servitoarea disparu îndarat.
Doamna Mia Vasilian facu doi pași spre fereastra deschisa.
– Frumoasa zi, vorbi ea, totuși mi se pare prea cald. Ne aduce și șerbetul de portocale îndata. Fetița asta e foarte inteligenta și îmi cunoaște toate gusturile. Și cu servitorii, draga cucoana Emilie, trebuie sa știi cum sa te porți.
– În ziua de azi nu mai sunt servitori ca altadata, observa cucoana Emilia.
Doamna Vasilian raspunse zambind:
– Cu ai mei, eu sunt foarte mulțamita. La mine servitorii se tem de un singur lucru: sa nu-i concediez…
Madam Neicu își stanse buzele subțiri, ar fi vrut sa raspunda ceva. Dar se stapani și tacu.
– Cu toate acestea și eu îi schimb destul de des, ce sa fac ? se tangui nevinovat doamna Vasilian. De unii trebuie sa ma despart. Mai cu sama pe cei rau crescuți nu-i pot suporta… La mine, draga madam Neicu și draga cucoana Emilie, nacazurile sunt cu totul de alta natura. Prea mult n-am a ma plange, dar totuși, trebuie sa știți ca, la marginea targului acestuia nenorocit, traiesc niște batrani ridicoli, parinții ”predecesoarei” mele. Nu trecea o zi și cereau lui Jorj sa le trimeata copila, ca vor numaidecat sa vada pe Lizuca lor, ca fara Lizuca lor nu pot trai ! Daca bietul copil nu a a avut parte de o creștere îngrijita, numai batranii sunt de vina. De-acolo a venit cu niște mutre și cu niște obiceiuri de țaranca, dragele mele, încat, drept sa va spun, mie mi-i și groaza. Va închipuiți dumneavoastra ca nu pot pune pe ea o broderie, ori o panglica ! E de admis ca la varsta ei – are șase ani ! – sa nu poata face o reverența în fața unor persoane mai în varsta ? Eu am fost crescuta altfel. Lucrurile acestea pe mine ma horipileaza !
Slujnica cu mutrișoara de veverița se ivi în umbra ușii, purtand tablaua cu dulceața și cafele.
– Cuconița, vorbi ea delicat, domnu locotenent Micuș Lazar întreaba daca binevoiți a-l primi.
– Cum nu ? Sa pofteasca; astazi e ziua mea de primire; dumnealui e totdeauna binevenit ! raspunse doamna Vasilian cu o voce puțintel mai înalta.
Și saltand în rochia-i foșnitoare, facu doi pași spre ușa. Cand zari uniforma verde, capul blond și lins și obrazul ras și pudrat al ofițerului, facu un gest de poftire cu mainile și zambi dulce.
– Domnule Micuș, nu te-am vazut de-un secol, canta ea. Și tanarul se opri uimit la doi pași, întorcand puțin capul și ascultand muzica glasului ei.
– Doamna, raspunse el ceremonios, sunt foarte fericit ca nu m-ați uitat.
Cu calcaile lipite, înclinandu-se, apuca ușor manuța întinsa a doamnei Vasilian și-i saruta varfurile degetelor. Slujnicuța așezase pe masuța dintre cucoane tablaua și se întorsese, privind cu admirație. Cucoana Emilia și madam Neicu stateau cu lingurițele în mana și nu știau daca ar fi potrivit sa absoarba șerbetul. În sfarșit, îl înghițira și, pe cand adaogeau apa trebuitoare, ofițerul se înfațișa și-naintea lor, elegant și solemn.
Schimbul de complimente care urma, mișcarile rotunde, zambirile și poftirile împraștiara, în salonașul grenat, ca un abur de nobila uitare și voie-buna. Nimeni nu baga de sama cand se strecurase, printre scaune, spre tablaua cu șerbet, Lizuca, necazul doamnei Vasilian.
Era o fetița marunțica, însa voinica și plinuța. Rochița de doc albastru statea stramba și în chip cu totul nepermis pe trupușorul ei. Botinuțele îi erau pline de colb și cu șireturile desfacute. Colțunii cazusera și aratau niște piciorușe parlite de soare, cu genunchii nu tocmai curați. Capu-i era foarte scurt tuns, baiețește, și arata în rotunzimea lui felurite bulbucaturi neregulate. Nasușoru-i mititel ar fi avut nevoie de batista, lucru pe care-l dovedeau și manecile rochiței. Gura-i era cam mare și obrajii prea roșii. Nu era deloc frumușica și delicata, duduia Lizuca. Numai ochii caprii, umbriți de gene negre, aveau în ei cate-o mica floare de lumina.
Fara sa stea deloc în cumpana și fara sa-i pese de nobila aduare, Lizuca pași ușor însa hotarat spre masuța cu dulceața și, înfigandu-și doua degete în chisea, le scoase împodobite c-o bucata nestatornica de șerbet. Tocmai cand se-ndeletnicea s-o prinda cu gura și cu limba fara a pierde nimic, slujnicuța o zari și dadu un țipat.
– Ce-i, ma chère ? se întoarse cu mirare doamna Vasilian.
Dar cand vazu despre ce era vorba, cand înțelese ce contrast și ce sacrilegiu s-a produs în salonașul sau grenat, sangele i se ridica brusc în obraji și-i fulgera în ochi.
– Ce înseamna asta, Eleno ? vorbi ea apasat, c-o voce scazuta, dramatic. De cate ori te-am facut atenta asupra acestor lucruri ? De ce-ai înlemnit ? Ia-o !… Nu-nțelegi ca, daca o mai vad o clipa, trebuie sa chemați doctorul ? Ah ! e ceva îngrozitor ! ofta ea cu deznadejde, întorcandu-se spre musafiri. E zadarnic orice; zadarnic ! Nu știu ce sa mai fac cu copilul acesta. Uitați-va dumneavoastra cu ce obiceiuri mi-a venit de la bunicii ei. Eu i-am spus de multe ori lui Jorj ca copilul acesta e o rușine și o nenorocire. Chiar de aceea Jorj nici n-o mai trimete la batrani… E o hotarare pe care nu pot decat s-o aprob !
Cucoanele dadeau din cap c-o adanca înțelegere a lucrului; și oftara. Domnul Micuș parea nedumerit. El ar fi dorit sa rada. Și-i parea rau ca de pe fața doamnei Vasilian a pierit lumina.
Dar stapana casei era o ființa fina și înțelegatoare. Cum vazu ca Elena s-a napustit și a apucat pe copila în gheare ca uliul, tragand-o în salturi violente și neregulate spre întunericul antreului, se întoarse spre domnul Micuș cu acel suav zambet pe care, oricat s-ar sili, nu-l poate avea nici o femeie din targul nostru.
– Domnule Micuș, zise ea, dupa acest intermezzo, te rog sa aștepți puțin pana ce ți-oi aduce dulceața de smeura, pe care am facut-o eu singura ieri.
– Cu aceasta manuța… raspunse ofițerul, înclinandu-se iar și sarutand unghiile trandafirii.
Ca și cum aceasta galanterie ar fi fost un semnal, cucoana Emilia și madam Neicu se privira și se ridicara deodata. Împotrivirile, protestele, explicațiile, zambetele nu ținura prea mult și, dupa ieșirea celor doua cucoane, în salon se facu un rastimp liniște, apoi rasuna un ras cristalin, semn ca orice suparare se uita destul de lesne pe lumea asta…
Duduia Lizuca planuiește o expediție îndrazneața
– Vina-ncoace, gangania dragului ! icnea cu obida slujnicuța, tragand de o aripa și smucind dupa ea pe Lizuca. Din pricina ta sa-ndur eu observații și ocari !
Fetița începu a scanci subțire, înțepenindu-se în picioare și tragandu-se într-o parte.
– Lasa-ma ! Da-mi drumul ! Tu ești o servitoare… Am sa te spun la tata.
– Da ? Ai sa ma spui ? Și slujnica îi facu vant înainte, ajutandu-se puțin și cu piciorul. Domnu nu vine degraba acasa și pana s-a întoarce el, îți spanzuram noi chelea-n baț !
Lizuca facu bot și întoarse o privire de ura pe sub sprancenele încruntate.
– Așa ? striga slujnicuța; te uiți ca hoții ? Are dreptate cuconița. Dihanie și soi rau ce ești !
Prinzand iar pe copila de-o poala a rochiței, îi facu ceea ce se cheama un șurub, rasucindu-i în moalele capului unghia cea mare și monturile degetelor. Vazand ca Lizuca se stapanește înca, îi mai facu unul și mai îndesat, și mai în raspar, pana ce simți sub degetele manii celelilalte carnea tremurand și auzi lacrimile forfotind în nasușorul cel neînsemnat.
– Mai na și dobanda, vorbi ea razand, ș-o plesni cu palma peste capul tuns. Sa te duci și sa te-ntorci cand te-oi chema eu !
Lizuca se poticni și se izbi cu capul de perete. Apoi, smarcaind, își înghiți și-și stapani lacrimile și întoarse iar pieziș spre slujnica privirea de hoț.
Dar Ileana intrase în cuhne și vorbea subțire și navalnic cu bucatareasa. Duduia Lizuca putu sa-și usuce în voie lacrimile cu acea parte a manicilor cu care își ștergea și nasul. Apoi observa, aproape, pe prietinul ei Patrocle și-i zambi.
Patrocle era un boldei (caine de rasa baset) roșcat, cu picioarele scurte și strambe și cu capul mare. Între ochii omenești, sprancenați negru, avea adanci încrețituri perpendiculare și anii și experiențele vieții îi încarunțisera perii din jurul botului.
Îndata ce vazu surasul duduii Lizuca, se apropie și începu a-i linge mana, plina înca de șerbet de portocale.
– M-au batut și ieri, ofta Lizuca; m-au batut și azi; ma bat în fiecare zi…
Patrocle o înțelese ca totdeauna. Dupa ce-i curați mîna se întoarse pe labele dinapoi, se înalța, s sprijini ușor de pieptul fetiței și o mangaie, ștergandu-i de pe obraz urma lacrimilor sarate.
_ Patrocle, îi zise Lizuca; tata nu mai vine de la București și pe bunici nu i-am vazut de multa vreme. Nici nu ne lasa sa ne mai ducem pe-acolo. de cand a murit mama, noi petrecem tare rau. De cand a murit mama, noi petrecem tare rau.
Patrocle scheuna ușor ș-o privi cu ochii lui frumoși, cercuiți cu aur.
– Într-adevar, raspunse el, petrecem foarte rau.
– Pst ! i-auzi ! vorbi iar Lizuca înalțînd un deget. Mamica rade. Mamica rade totdeauna. mama noastra nu radea așa…
Fetița ramase cu urechea ațintita, apoi cazu pe ganduri. Și șopti ușor – catra o umbra vaga, carei aparuse deodata:
– Tata, eu am auzit pe mamica razand în salon cu domnu Micuș…
Cocoana Emilia și madam Neicu tocmai ieșeau de la vizita și se îndreptau spre portița de la strada. În trecere, batrana își puse mana în creștetul copilului:
– Ce ai, fetițo ? întreba ea; ai plans ?
Lizuca respinse mana care o mangaia și privi pieziș și fara prietenie spre cele doua cucoane. Nu raspunse și se trase la o parte, urmata de tovarașul ei.
– Copil rau ! declara cucoana Emilia – pe cand madam Neicu asculta atenta rasul cristalin din salonaș. Deplin înțelese și facandu-și semne cu ochii, amandoua trecura domol în strada singuratica, sub copleșitoarea caldura a verii.
În urma lor, în fața casei cu persienele lasate, Lizuca ramase ganditoare, cu ochii ațintiți și cu sprancenele ușor încruntate. În preajma-i se desfașurau cateva razoare uscate, cu flori sarace și ofilite. Globuri de sticla colorata, înalțate în bețe, rasfrangeau imaginile diforme ale copilului și cațelului.
Duduia Lizuca nu statu mult în cumpana.
– Patrocle, vorbi ea înalțand langa nas aratatorul mainii stangi, eu nu mai stau aici. Ma duc la bunicii mei.
Cainele o privea ținta.
Fetița se strecura spre cerdacul de dindos, pe unde o scosese slujnicuța, și trase dintr-un cotlon al ei o hainuța și o bereta de lana roșie. Se pleca și își ridica colțunii cazuți. Apoi iar ramase ganditoare.
Stand cuminte pe coada, Patrocle îi urmarea toate mișcarile. Îndemnat de prevederea stapanei lui, se prelinse, nesimțit și cu urechile clapauge, spre bucatarie, și se întoarse în scurt, purtand delicat în gura, numai de o margine, o felie mare de paine alba. Un glas ragușit rasuna în urma lui:
– Țiba ! turba naibii ! bata-te Dumnezeu sa te bata și n-ai mai ajunge ! O bucata de lemn suna cu zgomot în cerdac și salta de cateva ori în capete, pe urmele cațelului. Patrocle întoarse capul, înțelese ca urmarirea înceteaza și veni cu painea la tovarașa lui.
– Patrocle, de ce duci painea în gura ? întreba razand Lizuca.
– Pentru ca n-am buzunar ! îi raspunse cu ochii cațelușul, foarte vesel.
– Atunci s-o strangem la mine, s-avem la vreme de nevoie, hotarî duduia Lizuca; și primind de la Patrocle painea, o așeza cu grija într-un buzunar al hainuței roșii. Ne mai trebuie ceva, urma fetița, și pe urma fugim. Ne ducem în lume, la bunicii noștri !…
Lizuca cunoștea toate cotloanele casei. Gasi îndata cenușa de care avea mare nevoie, umplu cu ochi celalalt buzunar al hainuței sale și se întoarse spre portița de la strada.
Tarațele, ori faina, nu sunt bune, explica ea. Este o poveste cu copiii rataciți pe care mi-o spunea bunicuța – ș-acolo se vede ca iepurii și vulpile lingeau dara de faina și de tarațî și copiii n-au mai putut cunoaște drumul îanapoi. Ca sa se cunoasca semnele, trebuie sa presuri cenușa. Hai sa mergem, Patrocle !
– Hai ! raspunse cațelul. Și ieșira amandoi pe portița, pornind pe-un drum lung și plin de peripeții.
Sfat cu Sora-Soarelui
Vremea era pe la toaca, dar caldura, înca în toi, juca rotind ca rasfrangerile unei ape tainice pe deasupra caselor adormite. Ulița se ridica, pustie și singuratica, spre stralucirea asfințitului. Clopotele începura a bate dulce și trist, de la bisericile targului. Fetița se opri o vreme în loc, ascultand.
– Așa sunau clopotele și atunci… șopti ea cu ochii duși.
Cei doi tovarași trecura domol pe cararea din marginea uliții pana sus în deal, la plopii lui Mihalcea. Acolo Lizuca se opri și baga de seama ca s-a ispravit cenușa.
– Patrocle, ce facem noi acum ? întreba ea pe cațel.
Patrocle își scutura urechile mari și o privi ținta.
– Nu știu, stapana !
Duduia Lizuca zise:
– De aicea trebuie sa apucam pe drumușorul de la stanga. Chiar și frunzele plopilor se întorc într-acolo. Pe urma avem sa trecem printre livezi și prin dumbrava Buciumenilor, și îndata dam de casuța bunicilor. Daca am ispravit cenușa, mergem pana acolo și înapoi nu ne mai întoarcem. Acolo nu ne bate nimeni și bunicuța are sa planga și are sa se bucure ca am venit. Pe tine te dor picioarele, Patrocle ?
– Nu.
– Nici pe mine. Hai sa mergem. Uite, Patrocle, pe aicea drumul e mititel și îngust da-i mai frumos decat în targ. Și la dreapta și la stanga s-au adunat papușoi. Se mișca și suna ca niște sabii. Dar eu nu ma tem. Ei ne îndeamna înainte și ne pot apara de multe jivine rele. Vezi tu ? Papușoii au și împarateasa, Patrocle. O floare mare și mandra: bunica zicea ca o cheama Sora-Soarelui. Sa ne oprim aici, langa ea. Ce mai faci mata, Sora-Soarelui ?
Floarea cu coroana aurie se clatina lin spre copila, la adierea vantului.
– Îmi pare bine ca te gasesc înalta și frumoasa, urma Lizuca. Noi ne ducem la bunicuța și la bunicul.
– Foarte bine, aproba floarea-soarelui.
– Caci acasa nu mai putem sta. Tata a batut din picior la bunici și nu ma mai lasa la danșii. Și cand era tata acasa, mamica se sfadea cu dansul: țipa subțire, cerea sa vanda livezile și padurea. Tata nu voia și zicea ca sunt ale mele, ramase de la mama. Iar mamica tropaia marunțel i se uita holbata și a cazut pe scaun leșinata; și tata a sarit și a stropit-o cu apa. Pe urma tata s-a dus; iar mamica ma tot batea, dar eu nu plangeam. Ma strecuram la Patrocle, în cușca lui, și stam acolo ascunsa și ma gandeam la mama, care s-a dus i nu s-a mai întors. Mama mea a murit, Sora-Soarelui !
Floarea lasa sa cada deasupra copilei doua petale ca niște fluturi de lumina și clatina întristata din cap.
– Așa-i ca pe aici e drumu la bunicii mei ? Atunci hai sa mergem, Patrocle, ca altfel întarziem.
La doi pași de duduia Lizuca, cațelul scurma repede cu o laba un mușuroi de furnici, apoi își varî botul în el, mirosind. Îndata începu sa scuture din cap și sa pufneasca, țopaind la dreapta și la stanga.
Lizuca începu a rade.
– Vezi, Patrocle, daca nu le dai pace, ele te mușca. Stai cuminte, sa ți le iau de pe bot și sa le dau drumu în iarba. Nu știi mata ca aici este și împarateasa furnicilor ? Și daca o scapam de primejdii, ea ne da un fir d pai; și cand avem nevoie de dansa îndata vine sa ne ajute, cu toate furnicile ei. Așa. Uite paiul Hai sa mergem. Ramai sanatoasa, Sora-Soarelui.
Unde s-a aratat Sfanta Miercuri
Coborara printre livezi, unde adiau miresme calde de cimbrișor și ceara. Garduri foarte înalte de nuiele, cu streașina de spini, se ridicau la dreapta și la stanga. Și salcii batrane, cu forme ciudate, își mișcau domol pletele argintii. Lizuca știa ca salciile acestea sunt oameni și dihanii, înțeleniți din vremuri vechi de o vraja. Le privea cu sfiala și le asculta cum ofteaza și cum șoptesc.
Drumul celor doi tovarași mai întarzie o vreme langa o adunare liniștita de ganganii marunte și roșii, punctate cu negru.
– Patrocle, acestea-s vacile Domnului, zise fetița.
– Știu, dar haide sa mergem, ca acuși asfințește soarele, raspunse cațelul.
– Mergem, Patrocle, nu te supara. Uite, pe coasta de dincolo, se vede dumbrava. Acuși ajungem.
Era în juru-le tacere și singuratate; ș-o lumina dulce se cernea printre crengile salciilor. Nu se auzea nici latrat de cane, nici chemare de pasare. Parca intrasera în ținutul unui basm… Deasupra, departe, se pleca cerul albastru spre dumbrava, curgand ca o apa; ș-o împarateasa pajura plutea pe talazul acela, cu aripile neclintite.
Dar deodata, la o cotitura, rasari ca din pamant o baba marunțica și mohorata, cu ochii mititei și nasul coroiat. Venea înct spre cei doi tovarași, sprijinindu-se într-un toiegel alb. Patrocle ciuli o clipa urechile, marai ușor, apoi ramase cuminte langa Lizuca.
La doi pași de copil, batranica se opri și deschise o gura fara dinți, cu buzele uscate și supte. Întreba clatinand din cap:
– Așa-i ca te duci la bunicuța ?
Lizuca o privi uimita. De unde știa batrana ca ea și cu Patrocle se duc la bunicuța ? Apoi înțelese și zambi:
– Așa-i ca matale ești Sfanta Miercuri ? vorbi ea fericita. Pana acuma nu te-am vazut niciodata, dar acuma te cunosc. Unde ți-i cațelușa cea cu dinții de fier și cu maselele de oțel ?
Sfanta Miercuri raspunse, zambind:
– Am lasat-o acasa, sa-mi pazeasca gospodaria.
– Da ? îi raspunse Lizuca. Noi nu ne temem de dansa, ca suntem oameni buni. Sarut mana, Sfanta Miercuri, acuși asfințește soarele și Ptrocle se teme sa nu întarziem.
– Du-te, puiu babei, îi raspunse batrana punandu-i mana în creștet. Mata ești o copilița orfana și nacajita.
Cei doi tovarași trecura înainte. Sfanta Miercuri ramase o clipa uitandu-se dupa ei. Parca statea în cumpana, nehotarata. Apoi apuca la deal și, cu destula greutate, trecu parleazul unei gradini. Lizuca și Patrocle grabira pasul. Livezile ramasera în urma și ei ajunsera în fundul vaii, la o punte de lemn și la un parau care clipea și galgaia prin ierburi și printre maluri înalte de huma.
Broaștele, care stateau de paza la punte, sarira în apa, una dupa alta. Lizuca se opri, cu inima batand; apoi, vazand ca Patrocle ramane nepasator, înțelese ca nu-i nici o primejdie.
– Eu, cu Patrocle, nu ma tem de nimica, murmura Lizuca și trecu puntea.
Vazu o clipa în apa o fetița fantastica și un cațel ciudat. Și fara sa se mire prea mult, intra în iarba dumbravii.
Mesteceni, plopi și ulmi se ridicau la deal pe costișa, cu ramurile încurcate și neclintite în valvoarea asfințitului.
De acolo de sus, curgea parca pe sub ramurile arcurilor un paienjeniș de ape trandafirii. Și în tacerea poienițelor, pe un gheb de padureț batran, o ciocanitoare vesti sosirea drumeților.
Ca și cum erau așteptați, pasarelele marunte aparura leganandu-se pe varfuri mladioase de sanger. Priveau pe Lizuca cu ochișori ca varfuri de ace și-o întrebara toate deodata ce cauta în împarația lor.
Însa Patrocle era acolo.. Ridicandu-se pe picioarele de dinapoi, hamai la ele de doua ori și le amenința cu laba.
Razand marunțel, pasarelele se facura nevazute. Dar în furca unui mesteacan aparu alt stapan al locului: un mierloi mirat, care se uita fetița cand cu ochiul drept, cand cu cel stang. Era negru și cu ciocul galben. Și cu mare îndrazneala striga înspre Lizuca, cu glasușoru-i de fluier:
– Chiorchioșeto hai !
”E cam obraznicuț dumnealui…” gandi Lizuca. Și-l întreba cu blandeța:
– Ce ți-am facut eu matale, de spui ca-s urata și încrucișata ? Eu sunt o fetița necajita și ma duc la bunicii mei.
Mierloiul sari pe o crenguța mai apropiata, privi bland pe fetița și ciripi moale în gușa:
– Lizuca… Lizuca…
Fetița începu a rade. Patrocle se napusti asupra mesteacanului și mierloiul sageta prin paienjenișul de aur spre tainițele dumbravii.
Duduia Lizuca gasește gazda buna în dumbrava
Îndata ce soarele scapata dupa culme, luna, alungata de pe taramul celalalt, ieși în rasarit în marginea dumbravii.
Niciodata Lizuca nu vazuse luna așa de aproape și așa de mare. O neliniște i se furișa în suflet. Spre asfințit, în fundul padurii, clipeau înca fire de jar sub spuza; într-acolo se strecurau pe nesimțit cele din urma pasarele, dandu-i buna-sara. Și cu toate ca spre rasarit se înroșea luna și creștea lumina peste pacla ogoarelor, în padure o umbra tainica și deasa se întindea, izvorand din vai și cotloane necunoscute.
Lizuca se simțea puțintel înfricoșata.
– Ce ne facem noi, Patrocle ? întreba ea pe cațel. Drumul nu se mai cunoaște.
Prin ușoara întunecime viorie, cațelul îi atinse mainile cu botul și o privi amical. Cu Patrocle langa dansa, n-avea de ce se teme. Asta o vedea foarte bine duduia Lizuca.
– Patrocle, îi zise ea, eu știu ca tu ești cațel vrednic și viteaz; dar ce ne facem noi daca ne-om rataci în padure ? Acu ar fi bine sa cioplim o toaca de lemn de tei și s-o aninam într-un varf de copac. Cand bate vantul, toaca suna și bunicii ne cauta și ne gasesc. Dar nu putem face toaca, pentru ca n-am luat cuțit de-acasa.
– Se-nțelege, raspunse Petronela, fara cuțit nu facem nici o isprava.
– Atuncea ce-i de facut ? Iaca, în cer, Dumnezeu a aprins lumanarile, dar cararea tot nu se zarește. Așa nu putem sta. Eu zic sa cautam un culcuș.
– Ăsta-i lucru prea ușor, raspunse Patrocle.
– Bine; atuncea hai sa mergem. Dar cui putem cere noi gazduire într-o noapte ca asta și în așa singuratați ?
Cațelul porni înainte, adulmecand prin iarba. Copilița baga de seama ca de-o parte și de alta a cararii florile își plecasera capetele și dormeau. Într-un colț de umbra îi aparu o luminița.
– Acolo trebuie sa fie o casuța pentru noi, murmura duduia Lizuca.
Apropiindu-se de lumina licuriciului, cunoscu ca se afla langa o scorbura de rachita batrana. Pletele lungi ale ramurilor cadeau catre ea și se clatinau alene.
– Asta-i o casa foarte buna, mormai Patrocle.
Atunci Lizuca își ceru voie de la rachita:
– Matușa rachita, șopti ea cu sfiala, ne dai voie sa intram în casa la mata ?
Rachita o mangaie lin și îi dadu drumul în scorbura.
– Aicea-i foarte bine, Patrocle, grai fetița, cuibarindu-se. Vad ca este saltea și pernuța de mușchi. Ma învelesc cu paltonașul și-mi pun bereta în cap și pot dormi împaratește. Uite, este loc și pentru tine.
Cațelul intra și el în scorbura, pe fereastra, și se ghemui langa copila.
Lizuca începu iar a vorbi încet:
– Patrocle, eu cred ca nu trebuie sa ne temem de mama padurii. Aici îs locuri curate… Sfanta Miercuri sta aproape. Știi de ce ma tem eu ?
– De ce te temi ?
– De bursuc. Am auzit ca bursucu-i foarte rau.
– N-are decat sa vie, mormai cu dispreț Patrocle; am eu ac de cojocul lui ! Chiar în clipa aceea, Lizuca dadu un țipat. O umbra rasarise într-o dara de raze, țupaind catre scorbura. Din cand în cand se oprea, se înalța și mișca doua coarne lungi și drepte.
Lizuca abia putu sa îngane cu spaima:
– Iaca bursucu, Patrocle !
C-un latrat scurt, Patrocle se și repezise. Cornițele fantasmei cazura. Lizuca o mai vazu numai o clipa prabușindu-se naprasnic spre tufarișuri.
– Știu eu ca Patrocle nu se teme de nimica ! zambi ea.
Se auzi glasul cațelului țahnind rasunator în padure.
– Patrocle, striga fetița; nu ma lasa singura. Și scoțand capul din scorbura, duduia Lizuca aștepta, în tacerea cuprinsului, întoarcerea tovarașului ei. Îl auzi într-un tarziu venind: tip-tip. Intra gafaind și se cuibari langa ea. Apoi mormai nemulțamit:
– N-a fost decat un iepure !
– Grozav se temea de mata ! îi zise Lizuca cu admirație, mangaindu-l. În dumbrava se facuse deplina tacere și un întuneric tainic, prin care totuși ochii vedeau cu ușurința. În tacerea aceasta, un greieruș începu sa țaraie melancolic, aproape. Lizuca îl asculta, atenta.
– Canta frumușel, șopti ea.
– Da, dar nu prea ma lasa sa dorm, mormai Patrocle.
– Nu știu de ce, dar mie nu mi-i somn deloc. Așa-i de frumos și de bine… Eu n-am cunoscut niciodata dumbrava asta. acum vad ca-i o padure ca-n poveștile pe care mi le spunea mama… Nu mai suna greierul. A tacut.
– A facut foarte bine, îngana somnoros Patrocle.
Tacu greierușul. Dupa el o privighetoare își umfla de cateva ori glasul, pe un varf de smicea într-o raza de luna.
– Asta ce-i ? întreba cu mirare fetița. Patrocle nu-i raspunse.
Dumbrava ramase iar tacuta în fumul ei de lumina, ca într-un vis. Și duduia Lizuca înțelegea ca în farmecul acela are sa se-ntample ceva deosebit. Și aștepta cu inima batand și cu ochii ațintiți.
Și deodata clipira candele verzi de licurici în doua șiraguri și vazu pajiștea de flori deschisa catra un parete de stanca, între doi mesteceni batrani. În lumina verzie, fara zgomot, o ușa de cremene se mișca și se dadu la o parte, și din întuneric de peștera aparu minunata aratare. Erau niște omușori mititei, numai de doua palme de la pamant. Le luceau fețele și ochii de zambet.
Fetița voi sa-i numere.
– Nu se cade sa ne numeri ! se auzi o voce subțirica. Sa știi ca suntem șapte !
Și duduia Lizuca nu-i numara; și știa ca sunt șapte prichindei. Și veneau încet catra ea prin dumbrava fermecata, printre candelele licuricilor; și parca ei singuri straluceau de lumina.
În frunte pașeau un batranel și-o batranica, cu plete albe și cu obrazurile rumene, îmbracați în straie de mușchi. Dupa ei , patru prichindei cu barbi carunte purtau un patuț de mlaja, împodobit cu cicori și sulcina. Și pe patuțule acela, pe un tronișor de piatra, sta o domnița mai pitica decat toți și balaie ca graul. Avea pe cap cununa de maci salbatici și era îmbracata într-o haina lunga de culoarea pietrei de rubin.
Inima duduii Lizuca batea tot mai tare.
– Va cunosc, șopti ea cu nespusa fericire; v-am vazut la bunici acasa, într-o carte veche, pe care o citea mama cand era ca mine.
Aici s-arata cine sunt prichindeii
Batranii se oprira și barboșii lasara încet pe pamant patuțul de mlaja. Domnița sari sprintena de la locul ei și ieși înainte. Apoi, fara nici un zgomot, cu toții se așezara pe iarba în fața scorburii. Domnița sta între batranei; și cei patru cu barbi carunte, îndarat. Își ridicara o data cu toții capetele și privira ținta șa fetița, cu ochii lucind ca niște nestemate.
Întai începu a vorbi Domnița, cu un glasușor de pasarica.
– Duduie Lizuca, așa-i ca-ți plac sfaturile și poveștile ?
– A, da, raspunse copila învaluita de o caldura placuta. Spunea mama ca fara povești viața omului ar fi trista și sarbada.
– Noi știam ca ai sa vii la noi vorbi iar Domnița. Am pus de panda, la marginea padurii, pe țancul pamantului și, cand te-a primit rachita în casuța ei, el s-a coborat în peșterile noastre și ne-a dat de știre. Noi ieșim de multe ori noaptea și petrecem cu vietațile care fug de om. mie-mi pare foarte bine ca ai venit în noaptea asta. Am trimes un iepure sa deie de veste în toate parțile ca ieșim în lumina lunii. Noaptea, dumbrava asta este o împarație fermecata pe care oamenii de rand n-o pot niciodata cunoaște.
Luand în degetele-i fine o varguța alba, subțire ca o iglița, Domnița prichindeilor facu un semn de amenințare spre parau. Și deodata Lizuca vazu în locul punții de lemn arcuindu-se peste malurile negre un podișor de argint cu parmaclac în filigrana. Și șopotul apei începu a s-auzi ca un cantec moale sub rachita.
Domnița facu alt semn și lumina lunii începu a curge în poieni ca o ploița. Iar pe carari, printre ierburi și flori, începura a sosi jivinele dumbravii. Erau iepuri mari care-și mișcau urechile și mustațile, și guzgani roșii cu priviri viclene, și popandoci care faceau semne cu labuțele. Și peste podul de argint trecu greoi bursucul. Și ridicand cuminte cararuia pana în fața adunarii, se ridica în doua labe, se ploconi, apoi începu sa joace ca un ursuleț. Duduia Lizuca se minuna cum o ființa așa de închisa și de ursuza ca bursucul poate sa joace și sa fie vesela. Pe deasupra tufișurilor prinsera a falfai, cu aripi de puf, paseri necunoscute. Și prin lumina treceau ganganii negre, caradaște mari și fluturi de noapte. Și privighetoarea porni iar sa cante nevazuta.
– Așa venim noi aici și petrecem, zise iara domnița. Oamenii dorm și nu știu nimica.
Ceilalți prichindei începura a rade.
– Noi, vorbi batranelul, demult am desparțit viața noastra de a muritorilor. Demult, foarte demult, traiam și noi la lumina zilei, și cand au început a se înmulți oamenii și au patruns în locurile noastre, a fost un batran al nostru carele a vrut sa traiasca în pace cu ei. Îl chema Statu-Palma și era morar. Avea o moara mititica la apa Moldovei și macina foarte bine și frumos graul oamenilor. Dar muritorii, fiind proști și rai, n-au lasat sa traiasca langa ei asemenea meșter fara pareche. Cand stateau la foc langa moara și beau o bautura galbana din sticle lucii, nacajeau pe batranul nostru Statu-Palma, îl trageau d barba și-l radeau ca are un trup așa de marunțel.
Într-o zi morarașul s-a suparat foarte. A sfaramat pietrele cu ciocanul și a ridicate pentru totdeauna stavilele de la opust. Și lasand moara moarta și pustie, a încalecat pe iepurele lui cel batran și a fugit departe de oameni în locuri singuratice. De aceea batranului aceluia de atunci nu i-au mai fost dragi oamenii. Din singuratatea lui ieșea adesea la drumul mare, la vaduri de ape ori la hanuri vechi și, la înserat, apropiindu-se de focurile pamantenilor și de sfaturile lor, facea felurite pozne vrednice de mirare. Au oamenii despre ispravile lui multe povești ciudate. Atunci, dupa ce s-a lasat de morarit, batranul ne-a îndemnat pe o sama dintre noi sa venim aici în dumbrava de la Buciumeni.
Batranelul tacu o clipa. Duduia Lizuca baga de sama ca toate jivinele, ganganiile și paserile stateau ca de marmura în lumina, ascultand.
– Și unde-i el acuma ? întreba ea cu sfiala.
– Cine ? Statu-Palma ? El demult s-a tras pe taramul celalalt și nu-i mai place sa vie în lume.Acu-i batran și slab. Și s-aduna din cand în cand acolo și sta de vorba cu Stramba-Lemne, Sfarma-Piatra și alți uriași din stravechi timpuri. Prea mult nu petrece cu ei, caci uriașii sunt cam greoi la minte, destul de urați, nepoliticoși și lacomi. Uriașii, dupa ce au ajutat candva pe Fat-Frumos sa omoare pe balauri și pe zmei, nu mai au ce face alta decat sa treaca în întunericul cel veșnic. Statu-Palma își așteapta și el din veac în veac sfarșitul. Cateodata e trist, gandindu-se la moarte. deși viața noastra-i lunga și ne numaram anii cu miile și am putea fi fara sfarșit, vad ca ne vine și noua vremea. Așa, într-o zi, are sa moara batranul. Și cum oamenii iubesc tot mai puțin poveștile și-i uita lesne prietenii, nu va trece mult și avem sa închidem și noi ochii. Și peșterile au sa ramaie de-a pururi închise.
Duduia Lizuca simți lacrimi în ochi.
– Asta nu se poate ! șopti ea. Daca va duceți dumneavoastra, ce fac eu ?
Batranica începu deodata a lacrima și a suspina.
”Întocmai ca bunicuța”, se gandi Lizuca.
Ceilalți prichindei zambira. Batranelul se apleca și puse mana pe fruntea copilei.
– Fii liniștita, Lizuca, pentru ca noi nu te lasam. Numai asta-primavara a fost în primejdie dumbrava. Mulțamesc lui Dumnezeu c-am scapat.
– Ce-a fost asta-primavara ? întreba copila.
– Nu-ți aduci aminte ? tatal tau a venit la bunic și a cerut sa vanda dumbrava, caci are nevoie de bani.
– Da, da, da ! își aduse aminte Lizuca. Multa vreme l-a nacajit și l-a îndemnat mamica sa vanda dumbrava. Da nici eu, nici Patrocle nu voim. Și nu vrea nici bunicul.
– Apoi da; batranul n-a vrut cu nici un preț și se suparase grozav și striga ca asta nu se poate. Ca asta-i padurea fetiței.
– Și a noastra ! adaoga subțirel Domnița.
– Iar daca razașul ar fi fost slab, urma prichindelul, și ar fi lasat sa omoare padurea, atunci izvoarele ar fi secat, iarba s-ar fi ofilit, s-ar fi daramat stancile și noi ne-am fi nevoit sa pribegim în cine știe ce pustietați.
– Așa-i ca aici e mai bine decat în alte parți ?
– Da. Noi ne-am deprins cu dumbrava aceasta de cand ne-a adus aici Statu-Palma. Avem tainice peșteri sub deal și traim în ele viața liniștita. Vara, ieșim adesea, ca acuma, și petrecem. Și cand începe a cadea frunza și a se pustii padurea, ne închidem în tainițe și așteptam sa treaca iarna. Din cand în cand ajunge pana la noi glasul vijeliilor, departat și stins ca o plangere. Noi dormitam pe paturi de cetina și mușchi, ori stam treji în capul oaselor și șoptim povești; și ne aducem aminte de întamplarile verii trecute. Din bagdadia peșterii coboara lumina sidefie a stalactitelor, și-n funduri se vad licarind izvoarele fara moarte. O data pe zi, în talgerașe de scoici, ospatam alune și merișoare de macieș. Și bem apa curata din degetare de ghinda. Noi nu suntem lacomi și ne mulțumim cu foarte puțin. Și așa așteptam cu bucurie vremea cand pocnește gheața paraului și suna șuvoaiele ca o muzica a primaverii. Atunci, în cea dintai noapte cu luna plina, deschidem peștera și ieșim sa vedem în poieni viorelele, toporașii și ciuboțica-cucului.
Povestea cu Zana închipuirii
Batranelul se opri și duduia Lizuca privi în juru-i. Vazu cum toate jivinele și paserile s-au întors cu ochii lucind catre Domnița și înțelese ca toate așteptau și de la dansa o poveste. Și se bucura nespus. Observa apoi ca bursucul se așezase cu botul pe labe, cuminte și bland, sclipind din cand în cand din ochii lui de jaratic. Patrocle scosese și el capul din scorbura și se uita la toate, însa, fiind cațel nazdravan, nu se mira de nimic.
– Știu și eu o poveste, canta Domnița cea mititica și balaie, da-i veche tare, de pe cand dumbrava Buciumenilor ținea una cu alte multe dumbravi, pana la munții cei mari. Pe-atuncea satele erau puține și cetațile unde și unde cate una. Și prin codri umblau zimbri și pe ape paseri mari, care acuma s-au dus la marile de gheața. Și-n sate salașluiau oameni buni care credeau în împarația noastra, a minunilor. Iar în cetați traiau, ca și acuma, învațați mari, care nu credeau.
Și așa, în aceasta dumbrava frumoasa și veche, s-a zvonit cum ca s-ar fi afland o zana cu na-a mai fost, subțire și alba, cu ochii albaștri, cu parul de aur pana în pamant; și frumusețea ei astfel era încat veneau și urșii cei batrani din munte, și mistreții, ca sa-ngenuncheze înaintea ei. Și cand ieșea în întunericul poienilor, se facea în juru-i soare și izvoarele susurau mai dulce.
Și la șezatori în sate, baieții și fetele vorbeau despre dansa ca despre minunea minunilor. Aflasera ei veste de la codri, de la vant și de la ape; ca de vazut înca n-o vazusera.
S-a dus faima acelei zane cu parul de aur peste noua mari și noua țari. S-a auzit și rin cetați dspre dansa. Și s-au gasit feciori de crai care au luat armele și au încalecat și au venit cu oșteni, sa cuprinda padurile și sa gaseasca pe zana. La venirea lor s-au împraștiat caprioarele, s-au ridicat la cer paserile; dar zadarnic au cautat și au rascolit sihlele, caci n-au gasit nici pe zana, nici palatul.
Dar vorbele și poveștile tot umblau prin lume. Și s-a gasit un Fat-Frumos dintr-o cetate de departe, care, auzind despre zana și despre frumusețea ei, s-a ridicat și el și a venit cu toți ai lui.
Iar el credea în zana aceea. Și cum a intrat singur în poieni, la vreme de sara, și a prins a canta dulce dintr-un fluieraș de os, zana i s-a înfațișat îndata langa izvoare, i-a zambit și i-a vorbit astfel:
– Fat-Frumos, tu ai crezut în mine și m-ai avut în sufletul tau, de aceea, cand m-ai chemat, eu am venit. Și de acum dragostea mea are sa-ți încalzeasca viața, și nacazurile tale vor avea rascumparare, și îți voi aduce florile mangaierii în ceasul morții.
Fat-Frumos o asculta fermecat. Glasul ei era patrunzator și suna ca o struna de aur.
Cand a facut un pas spre dansa, ea a ridicat degetul și l-a oprit:
– Sa vii și maine-sara, i-a zis ea zambindu-i.
Și el a venit și în alte dați, cand amurgul umple poienile de taina. Și era fericit cum n-a fost nimeni altul pe pamant.
Iar curtenii lui și vracii, calcandu-i pe urme și voind sa cunoasca și ei pe zana cu parul de aur, nu vedeau la izvor decat pe Fat-Frumos singur. Și ei nu credeau în împarația minunilor și au început a vorbi ca nu este nici o zana în dumbrava. Și i-a auzit Fat-Frumos și s-a mirat de cuvintele lor.
– Fat-Frumos, i-a vorbit atunci, cu îndrazneala, un vraci carturar. Voim sa cunoaștem și noi adevarul. Cere-i zanei inelul și ada-ni-l dovada despre ființa ei.
Și sara, la izvor, Fat-Frumos i-a cerut zanei inelul.
– Acesta-i lucru pamantesc, i-a raspuns ea zambind, eu nu port podoabe deșarte, dragostea mea prețuiește mai mult decat nimicurile muritorilor.
Aducand Fat-Frumos acest raspuns, vracii i-au dat un foarfece și l-au sfatuit sa taie în ascuns o șuvița din parul de aur.
Și-n alta sara gasind vreme potrivita, Fat-Frumos a taiat o șuvița de aur și a ascuns-o în san. Apoi, dupa ce s-au întors și s-au strans învațații, cand a vrut ca sa scoata dovada, n-a mai aflat nimic langa inima.
Adunandu-se mare sobor de învațați și vraci împrejurul lui Fat-Frumos, au deschis carți, au întins pergamente, au ținut cuvantari lungi și au dovedit deplin ca-n dumbrava noastra nu este nici o zana și totul nu-i decat o bolnava închipuire.
Atunci Fat-Frumos, crezandu-i, a încalecat și s-a întors cu mare alai la împarația lui. Dar era înnegurat și cu inima mahnita și multa vreme dupa aceea statea și se gandea ca la ceva pe veci pierdut; dar icoana cea minunata de altadata nu-i mai lumina negura ceasurilor. Și a murit cu sufletul uscat și batran ca al tuturor oamenilor. Și în clipa morții nu i-a adus nimeni floarea mangaierii.
Ci oamenii cei saraci și proști, care au ramas în ținuturile noastre, au urmat sa creada în zana cu parul de aur. Din cand în cand o vedeau în amurg, langa izvoare.
La hotarul Împarației minunilor
Batranica începu iar a plange și suspina ușurel:
– Domnița noastra a spus o poveste foarte frumoasa, pe care eu demult o uitasem.
Duduia Lizuca își întoarse privirile spre barboșii cei carunți și-i vazu stand neclintiți ca niște stane.
Întreba pe batranel aratandu-i cu degetul:
– Da ei nu spun nici o poveste ?
Ochii barboșilor sclipira toți odata spre ea, ca niște frunze de plop. Buzele lor rumene zambira în barbi.
– Nu, raspunse batranelul, ei nu prea au vreme sa se gandeasca la povești, caci sunt meșteri fauri. Ei ies rar în poieni.De obicei, ziua și noaptea, bat cu ciocanele pe nicovale, în cotloanele lor, unde arde foc nestins. Acolo bat aur și argint și fauresc scule. Și scot, din tainițele numai de ei știute, pietrele nestemate. Și aduna comorile pe care le-au îngropat în pamant oameni de demult. Și o data pe an, în noaptea lui Sfantu Ion de vara, scot din peșteri pulberile de aur și le împraștie pe vant. Și atuncea se deschid sanzienele, primesc pulberile și înfloresc așa de frumos. Tot în noaptea aceea se vad arzand comori și ei le cauta scurmand pamantul cu cazmaluțele. Dar lucreaza așa de tainic și de iute, încat oamenii nu-i vad niciodata.Batranica își șterse din nou lacrimile.
– De ce plangi iar mata, bunicuța ? o întreba domnița.
– Mi-am adus aminte și vreau sa spun și eu o poveste, raspunse cu glasușor moale babuța. Este aici în vale, nu departe de dumbrava, o casuța de razaș. Și traiesc în casuța aceea oamenii de multa vreme. Sunt întai tineri, pe urma îmbatranesc și se duc pe o neîntoarsa cale. Și se ridica cei tineri și-mbatranesc și ei. Și mie mi-s dragi și ma duc de multe ori la ei, sara, de ma uit pe fereastra în casa. Dar într-un rand, am vazut sub icoane și sub candela o femeie tanara și alba, cu ochii mari, și langa ea sta o copilița, și femeia o mangaia și vorbea așa:
– Draga maicuții, tatal tau ma uita și ma lasa, și eu mult n-am sa mai traiesc. Cand eu n-oi mai fi, tu sa nu langi și sa nu-ți uiți jocurile. Cand vei vrea sa ma vezi, sa fii singura. Atunci sa te gandești la mine și eu voi veni. N-am sa fiu decat o umbra, totuși te voi mangaia și te voi îmbrațișa.
Inima Lizucai izbucni pripit în piept.
”Așa a vorbit cu mine mama într-o sara !” gandi ea închizand ochii. Batranica asta era atunci la fereastra și se uita la noi.
În inima parca-i picurau lacrimi.
Prichindeii o crezura adormita.
– Copila adoarme, zise batranelul: ce facem noi acuma ? Aici n-o putem lasa, caci în zori vine vant rece pe vagauna paraului, îi înțeapa obrajii și îi ofilește ochișorii. La noi în peșteri n-o putem duce. cand s-a trezi, poate sa-i fie frica; și, ziua, țara noastra a minunilor n-are ieșire în lume.
– Atuncea, vorbi cu sfiala babuța, s-o ducem la pamantenii de pe coasta, în casuța de care am vorbit.
– Gandul tau e bun și cuminte, bunicuța… încheind zambind Domnița.
Duduia Lizuca deschise ochii. Acuma vedea soborul de langa scorbura mai îndepartat, ca printr-o sticla fumurie. Domnița facu semn cu varguța-i subțirica. Unul din prichindeii carunți se ridica și trase de la brau un ciocanel de argint. Apoi alese cu graba un clopoțel cu pai înalt și, așezand în cupa florii un licurici, porni repede cu faclioara aceea spre rapa paraului. Luminița luci în negura vaii, apoi sui coasta dimpotriva. Aparea și disparea printre tufișuri. Dumbrava parca înghețase în tacere, ca într-un cristal.
Peste parau se auzi deodata limpede ciocanelul de argint, batand de trei ori în fereastra pamantenilor.
Faclioara se arata iar în negura paraului. Și prichindeii ramași, ridicand soborul de sub rachita, zambira cu prietenie duduii Lizuca și se trasera iar spre peștera lor fermecata. Ușa tainica se deschise la apropierea lor, apoi se închise nesimțit în urma-le. Licuricii se stansera. Jivinele se trasera în întunecimea tufelor. Paserile falfaira spre stele. Și Lizuca, cu ochii închiși, auzi langa ea pe Patrocle latrand cu manie de trei ori. Glasul lui umplea de rasunet noaptea și dumbrava.
Alt glas de cațel, mai subțire și mai departat, îi raspunse. Și Patrocle hamai iar de trei ori.
Ca trezita dintr-un somn, duduia Lizuca vedea din scorbura ei o lumina tremuratoare mișcandu-se în negura vaii. Auzi glasuri. Cațelul, zvacnind de langa dansa, se repezi cu larma spre lumina straina.
Înfricoșata și totuși cu credința în prietinul sau, Lizuca aștepta și tremura de raceala nopții.
În zvonul celor doua glasuri de caței, umbre viorii se apropiara. La lumina roșcata a unui felinar, fetița vazu nelamurit doi batranei care semanau cu cei din peștera. Și se mira, caci semanau și cu bunicuții ei.
Se simți purtata pe brațe. Ecourile latraturilor cazura rotindu-se în vagauni. și somnul miezului nopții îi amorți deplin trupușorul obosit.
Bunicii aveau livada și albine
Cand deschise duduia Lizuca ochii, se vazu într-o chilioara alba și într-un patișor curat sub poclazi. Pe fereastra deschisa navalea soarele. Perdeluțele de borangic falfaiau lin și boarea dimineții mana pana la copila murmurul prisacii și miresme de matacina și isop.
Icoana și candela luceau sus în colțul rasaritului. Lizuca le cunoscu. Era în casuța bunicilor ei. Se odihnise în patișorul în care crescuse și dormise și odinioara și maicuța ei, care acuma nu mai este.
Și deodata chema în gand pe moarta. Și, închizand ochii, o vazu ca totdeauna, vorbindu-i bland, cu obrazul palid și cu ochii mari. Îi primi pana în inima mangaierea. Și ofta încet. Deschizand iar ochii, îi paru bine ca a ajuns la batraneii ei.
Pe o scoarța vrastata, jos pe dușamea, dormea încovigat Patrocle. Fetița voi sa-l strige, bucuroasa. Apoi se rasgandi și tacu.
Și deodata, cum sta așa, auzi glasuri în livada. Erau glasuri de sfada. Urechea ei ațintita deosebi îndata taișul cristalin al mamicai. Și, tot așa de ascușita, bataia de țarca a slujnicuței. Și, liniștit și blajin, raspunsul bunicului.
– Ma rog dumneavoastra, zicea mamica, uteți fi așa de buni sa-mi dați o lamurire ? Asara, cand am trimes pe Elena sa vada daca n-a venit aici copila, dumneavoastra ați raspuns ca nu știți nimic despre așa ceva și ați avut aerul ca va înspaimantați…
Iar Elena își sumuța glasușorul într-adaos:
– Și chiar ne cerea cont, ca Lizuca s-ar fi ratacit și s-a pierdut !
– Și-acuma, urma cuconița, dupa cat pricep din ce spuneți dumneavoastra, copila-i aici.
– Da, raspunse cu liniște bunicul. Am înțeles de la o vreme unde s-o caut. Și am gasit-o tarziu, ratacita în padure.
– Asta este ceva inadmisibil, observa c-o întorsatura ironica mamica. Ce credeți dumneavoastra, ca ma pot mișca pe mine asemenea povești pentru copii ?
Slujnicuța se repezi iar:
– Eu chiar de asara am înțeles totul !
Urma o clipa de tacere. Apoi vocea bunicului se ridica puțintel întaratata, cu accent rar și îndesat:
– Ce vorbe sunt astea, ma rog ? Care povești pentru copii ? Ce-ați înțeles de-asara ? Ce nu voiți sa înțelegeți acuma ? Și la urma urmei ce poftiți de la mine ?
– Am venit sa luam copila ! Ca s-o las aicea e cu neputința !
Lizuca se facu mititica sub poclazi.
Batranul radea cu amaraciune:
– Cum se poate, frate draga ? Curios lucru ! Dumneata ai venit s-o iei – dar eu nu vreau s-o dau. destul am rabdat pana acuma. Știu ca n-ai vreme mata și trebuie sa pleci, dar aș putea sa-ți spun o istorie lunga din care se vede ca este o cuconița care s-ar bucura sa se ispraveasca cu fetița cum s-a ispravit cu mama. Și, cu duhul blandeței, sa se bucure în tihna de munca razeșului. Dar asta, draga moșului, nu se poate; caci razașul cunoaște de mult drumul judecaților. Și la judecatori acu avem sa spunem mai multe, dupa cum se cuvine, și fara nici o rușine, ca oameni proști ce ne aflam. Așa încat fa mata bine și du-te acasa și lasa aici în pace pe fetița și pe cațel.
Lizuca întinse capul și șopti tremurat:
– Auzi, Patrocle ?
– Aud, mormai cațelul cu nepasare. Se vedea ca de-acuma nu-i mai pasa de nimica.
Dar vocea mamicai se ridica iar, apriga. Și într-o vreme bunicul o întrerupse serios:
– Cucoana, bine ar fi sa te potolești. Nu da așa de iute din mani, sa nu ți se întample vrun nacaz !
Dar mamica nu voia sa știe și-și mladia glasu-i înalt și cristalin. Cand deodata slobozi un țipat așa de sfașietor, încat Lizuca tresari din culcușul ei și zvacni în picioare. Și dupa țipatul cucoanei, izbucni racnetul de moarte al Elenei.
Aproape în aceeași clipa o ușa scunda se deschise și din odaița de alaturi se strecura, spre patucul fetiței, bunicuța, marunta și firava, cu ochii ca doua cicori șterse.
Parea înspaimantata. Întindea mainile-i uscate spre copila.
– Draga bunicuței ! Așa-i ca te-au trezit din somn ? șopti ea. S-a întamplat chiar cum a spus dumnealui ( dumnealui era bunicul) ! S-au apropiat prea tare de știubeie și albinele s-au repezit la ele. Acuma ies fugind pe portița. bat cu mainile în toate parțile și nu pot scapa. Dupa-amiaza, cuconița n-are sa se mai poata uita la musafiri decat c-un ochi.
– Cum ? striga Lizuca. Au sagetat-o albinele ?
– Da, draguța, închipuiește-ți !
– Și pe servitoare ?
– Și.
– Tare bine-mi pare ! raspunse cu rautate Lizuca. Și lui Patrocle-i pare bine. Și cand oi vedea pe tata, am sa-i hotarasc ca eu mai bine mor și nu ma duc de aicea. Și am sa-i spun c-am auzit pe mamica cum radea în salon cu domnul Micuș.
– Draga bunicuței, draga ! suspina batrana tragand spre pieptul ei capușorul tuns al fetiței. Și începu a plange încet și a-și trage lacrimile pe nas. Iar duduia Lizuca, leganata domol, închise ochii. Și-n miros de busuioc, la pieptul batranei, cu mirare noua, începu a-și aduce aminte de întamplarile nopții, la hotarul împarației minunilor.
Sfarșit