De la Apenini la Anzi -

Sunt mai mulţi ani de atunci! Un baiat genovez de vreo treisprezece ani, fiul unui lucrator, pleaca din Genova în America singur singurel, ca sa o caute pe mama sa. Aceasta plecase cu doi ani înainte la Buenos-Aires, capitala republicii Argentina, cu scopul de a intra în serviciu, într-o casa avuta, ca sa caştige astfel în scurt timp, atat cat îi trebuia ca sa-şi scoata familia din datorii şi din saracia în care cazuse din cauza mai multor nenorociri ce o lovisera.Sunt multe femei de inima, care fac aceasta îndelungata calatorie cu un asemenea scop şi care, mulţumita salariilor mari ce primesc acolo, se întorc dupa caţiva ani în ţara cu cateva mii de lire. Sarmana mama plansese lacrimi de sange, cand se desparţise de copiii sai, unul de optsprezece ani, celalalt de unsprezece; dar pleca totuşi cu barbaţie şi plina de nadejde.

Calatoria îi fu cu noroc. Îndata ce ajunse la Buenos Aires, gasi numaidecat, prin mijlocirea unui negustor genovez, var cu soţul ei şi stabilit acolo de mult timp, o buna familie argentiniana, care o platea mult şi se purta bine cu ea. Catva timp urma o corespondenţa periodica cu familia ei. Se învoira astfel: femeia adresa scrisorile varului barbatului sau, şi el le trimitea la Genova, adaugand şi el cateva randuri din partea sa.
Caştigand optzeci de lire pe luna şi necheltuind nimic pentru dansa, putea sa trimita acasa barbatului, pe fiecare trimestru o suma frumuşica, suma cu care el, om cinstit, platea cu încetul datoriile mai urgente şi-şi redobandea astfel buna sa reputaţie. În acelaşi timp, el muncea, era mulţumit de felul cum îi mergeau treburile şi traia cu nadejdea ca nevasta i se va întoarce cat de curand, deoarece casa parea goala fara dansa şi baiatul cel mic, care iubea foarte mult pe mama sa, era mereu trist şi nu se putea obişnui culipsa ei.

Dar un an dupa plecarea ei, în urma unei scrisori scurte în care spunea ca e cam bolnava, nu mai primira nici o ştire. Scrisera de doua ori varului; varul lui nu raspunse nimic. Scrisera familiei argentiniene, unde femeia slujea; dar n-avura nici un raspuns, pentru ca scrisesera rau adresa. Temandu-se de vreo nenorocire, scrisera consulatului italian din Buenos-Aires, ca sa faca cercetari, şi dupa trei luni primira raspunsul de la consul ca, deşi daduse o înştiinţare prin jurnale, totuşi nu se înfaţişase nimeni, nici cel puţin ca sa dea vreo desluşire. Şi nici nu se putea întampla altfel, caci sarmana femeie, de teama sa nu-şi înjoseasca familia, nu daduse adevaratul ei nume familiei argentiniene. Mai trecusera multe luni tot fara nici o veste.

Tatal şi fiii erau disperaţi. Mai cu seama cel mic era cuprins de un dor pe care nu-l putea învinge. Ce era de facut? La ce mijloc sa alerge? Cel dintai gand al tatalui fusese sa plece şi el în America, pentru a-şi cauta nevasta. Dar cine era sa munceasca sa întreţina pe copii? Nici baiatul cel mare n-ar fi putut sa plece, caci tocmai atunci începea şi el sa caştige cate ceva, familia avea nevoie de el.
Traiau în chinurile acestea, schimband în fiecare zi aceleaşi convorbiri dureroase, sau uitandu-se unul la altul în tacere.

Într-o seara, Marco, baiatul cel mai mic, zise hotarat:
— Ma duc eu, în America, sa o caut pe mama!
Tatal clatina din cap cu întristare şi nu raspunse. Era un gand bun, dar un lucru cu neputinţa. La treisprezece ani, singur sa calatoreasca pana în America, un drum de o luna de zile pana sa ajunga acolo? Baiatul însa, starui iaraşi a doua zi, a treia şi aşa mereu, zi dupa zi, cu hotarare şi cu judecata rece ca un om mare.
Zicea:
— Nu s-au mai dus si alţii si mai mici decat mine? Cand voi fi pe vapor nu o sa ajung şi eu ca oricare altul? Sosind acolo, ma duc drept la pravalia varului. Sunt ataţia italieni în America; n-o sa se gaseasca doar vreunul, care sa ma calauzeasca? Şi îndata ce voi gasi pe varul nostru, gasesc şi pe mama. Daca n-aş gasi-o, m-aş duce la consul, ca sa cerceteze despre familia argentiniana, şi, la orice întamplare, acolo cine munceşte nu piere; o sa muncesc şi eu ca ceilalţi, ca sa-mi caştig cu ce sa ma întorc în ţara.

În acest timp, izbuti încetul cu încetul, sa înduplece pe tatal sau. Tatal sau îl preţuia, ştia ca e copil cuminte, plin de ravna şi ca toate aceste daruri s-ar întari în inima lui cu gandul sfant de a-şi regasi mama, pe iubita lui mama.
În aceste împrejurari, un capitan de corabie, prieten cu un cunoscut al lui, auzind despre aceasta, propuse sa dea gratis lui Marco un bilet de clasa a III-a pe vaporul sau pana în Republica Argentina.

Atunci, dupa cateva razgandiri, tatal se învoi şi calatoria fu hotarata.
Îi umplura o traista cu veşminte, îi dadura ceva de cheltuiala, adresa varului, şi într-o frumoasa seara de aprile îl îmbarcara.
— Copile! Marco draga, îi zise tatal, dandu-i ultima sarutare cu lacrimile în ochi. Fii barbat! Pleci cu o hotarare sfanta. Dumnezeu o sa te ajute!
Bietul Marco! Într-adevar, el avea o inima plina de barbaţie şi se pregatise pentru cele mai grele încercari în acea calatorie; totuşi, cand vazu ca dispare de pe orizont frumoasa lui Genova, cand se vazu pe întinsul marii şi necunoscut pe acel vapor înţesat de ţarani emigranţi, cu mica lui traista drept toata avuţia, i se stranse inima. Doua zile de-a randul statu nemişcat la prora corabiei, mancand mai nimic şi înecat în plans.

Tot felul de ganduri triste îi treceau prin minte, şi cel mai trist, cel care i se înfaţişa cu mai multa staruinţa, era acela ca poate sa fi murit mama sa.Cand adormea, vedea totdeauna în visurile sale, rele şi întrerupte, pe un necunoscut care-l privea cu compatimire şi-i şoptea la ureche:
— Mama ta a murit!
Atunci se deştepta, înabuşind un ţipat. Totuşi, dupa ce trecu stramtoarea de la Gibraltar, şi zari oceanul Atlantic, prinse puţina inima şi un pic de speranţa. Dar fu o scurta mangaiere. Marea aceea nemarginita, totdeauna egala, caldura care mergea crescand, întristarea care se observa în ochii tuturor celor care-l înconjurau, simţamantul singurataţii în care se afla: toate acestea îi provocara o mahnire şi mai adanca.
Zilele treceau unele dupa altele: triste şi monotone; ele i se încurcau în minte, aşa cum se întampla bolnavilor. I se parea ca e pe mare de un an, şi, cu toate acestea, în fiecare dimineaţa cand se scula, era cuprins de o noua mirare, vazandu-se aici, singur în mijlocul nemarginitului ocean, calatorind spre America. Frumoşii peşti zburatori, care cadeau din cand în cand pe corabie, minunatele apusuri de soare ale tropicelor, cu norii aceia uriaşi, roşii ca jaraticul şi ca sangele; acele fosforescenţe nocturne, care fac din Atlantic o mare lava: nu-i pareau ca sunt aievea, ci ca nişte minuni vazute în visuri.

Se ivira şi zile de vreme rea, în care el ramanea mereu în dormitor, unde toate lucrurile se izbeau şi se rasturnau, marind zgomotul blestemelor şi al vaietelor de tot felul. Atunci, bietul baiat credea ca-i sunase ceasul din urma. Erau însa şi zile frumoase, în care marea era liniştita şi galbuie, dar de o caldura nesuferita şi de o plictiseala îngrozitoare! Ceasuri negre şi nesfarşite, în timpul carora calatorii obosiţi, lungiţi şi nemişcaţi pe scanduri, pareau morţi cu toţii.

Calatoria nu se mai sfarşea: mare şi cer, cer şi mare; azi ca ieri şi maine ca azi; mereu, totdeauna, veşnic. Marco ramanea ceasuri întregi proptit de parapet, uitandu-se la acea mare nemarginita, ameţit, gandindu-se ca într-un vis la mama sa, pana ce i se închideau ochii de somn şi capul îi cadea pe umeri; atunci revedea iaraşi chipul acela necunoscut, care îl privea cu ompatimire şi-i şoptea la ureche: „Mama ta a murit!”
La glasul acela, Marco se deştepta tresarind, ca sa-şi urme-ze visul cu ochii deschişi şi sa priveasca orizontul neschimbat.

Calatoria ţinu douazeci şi şapte de zile. Dar cele din urma fura cele mai frumoase. Timpul era senin şi aerul racoros, el se împrietenise cu un moşneag lombard, care mergea în America, la fiul sau, plugar în ţinutul de langa Rosario. Mario îi spusese toate împrejurarile prin care trecuse, şi batranul îi spunea mereu, batandu-l cu mana pe umar:
— Fii barbat, baiete! O sa gaseşti pe mama ta sanatoasa şi fericita!
Prietenia aceea îl încuraja pe bietul Marco; presimţirile sale cele rele devenira bune. Stand la prora, langa batranul ţaran, care tragea din lulea, sub un cer frumos, înstelat în mijlocul cetelor de emigranţi, care cantau, el închipuia de sute de ori în gandul sau cum are sa fie sosirea lui la Buenos-Aires. Se şi vedea în strada în care locuia varul sau, îi gasea pravalia şi alerga la dansul, întrebandu-l:
— Ce face mama? Unde e? Haidem numaidecat la ea. Alergau amandoi, urcau o scara, se deschidea o uşa…
Şi aici monologul sau se oprea, închipuirea lui se pierdea într-un simţamant de înduioşare nespusa, care îl facea sa scoata pe ascuns o mica iconiţa pe care o purta la gat şi încetinel sa rosteasca, sarutand-o, rugaciunea sa. Ajunsera, în sfarşit, la Buenos-Aires, a douazeci şi şaptea zi de la plecare. Era un frumos rasarit de zi de mai, cand corabia îşi arunca ancora în raul uriaş, La Plata, pe ţarmul caruia se întinde mareaţa capitala a republicii Argentina. Timpul acela minunat paru de bun augur lui Marco. Era ca ameţit de bucurie şi de neastampar. Mama sa era abia la cateva mile de el. În cateva ceasuri avea s-o vada! Şi el se afla în America, în Lumea-noua, avusese îndrazneala sa vina singur! Atunci i se paru ca lunga lui calatorie trecuse ca nimica. I se paru ca se visase zburand şi ca se deşteptase aici.

Marco era atat de fericit, încat nici nu se întrista, nici nu se mira cand, cautandu-se în buzunar, gasi numai o punguliţa din cele doua în care îşi împarţise averea, ca sa fie mai sigur de a nu pierde totul. I se furase punga, îi ramaneau numai cateva lire, dar lui ce-i pasa acum, cand era în apropiere de mama sa?Se coborî cu traista în spinare, împreuna cu alţi mulţi italieni, într-un vaporaş care-i duse pana aproape de ţarm. Din vapor sari într-o luntre care purta numele „Andreea Doria”, debarca la chei, îşi lua ziua buna de la batranul sau prieten lombard şi apuca apoi cu paşi mari catre oraş.

Cum intra pe cea dintai strada, opri pe un om care trecea şi-l întreba ce drum sa apuce ca sa ajunga la strada „Los Artes”. Trecatorul se întampla sa fie tocmai un italian. Acesta se uita cu mirare la dansul şi-l întreba daca ştie sa citeasca. Marco raspunse ca da.
— Atunci, zise trecatorul, aratandu-i strada din care venea el, mergi drept, tot drept înaintea ta, citind numele strazilor la fiecare raspantie, pana ce vei gasi pe aceea pe care o cauţi.Baiatul mulţumi şi apuca înainte pe strada.

Era o strada lunga, dreapta, nesfarşita, dar îngusta avand pe amandoua parţile case scunde şi albe, care pareau nişte casuţe de ţara.
Strada era plina de trecatori, de trasuri, de caruţe ce faceau un zgomot asurzitor. Ici şi colo falfaiau steaguri de diferite culori cu inscripţiuni în litere mari, vestind plecarea vapoarelor spre oraşe necunoscute. Din cand în cand, întorcandu-şi privirea în dreapta şi în stanga, el vedea alte strazi, care se întindeau şi ele fara sfarşit, tot cu case mici şi albe, tot înţesate de lume şi de caruţe şi taiate în fund de linia dreapta a nemarginitei campii americane, uniforma ca orizontul marii. Oraşul i se parea fara sfarşit. Se uita cu bagare de seama la numele strazilor: nişte nume ciudate pe care abia le putea citi. La fiecare capat de strada i se batea inima, crezand ca e strada ce o cauta.

Se uita la toate femeile, sperand ca o s-o vada pe mama sa. Vazu pe una mergand înaintea lui, care-l facu sa tresara, o ajunse, se uita la ea: era o negresa.Mergea, mergea, iuţind mereu pasul. Ajungand la o raspantie citi şi ramase înmarmurit pe trotuar: era strada „Los Artes”. Apuca pe acolo, vazu numarul 117, pravalia varului era la numarul 175, fu silit sa se opreasca nemaiputand sa respire, şi îşi zise în sine: „Mama, draga mama, e oare ade-varat ca o sa te vad peste cateva minute?

Alerga înainte şi ajunse la o mica pravalie de marunţişuri. Era aceea. Se opri în pragul uşii, vazu o femeie carunta, cu ochelari.
— Ce vrei, baiete, întreba femeia spanioleşte.
— Nu e aici, zise baiatul cu glasul înabuşit, pravalia lui Francisco Merelli?
— Francisco Merelli a murit! raspunse femeia italieneşte.
Baiatului i se paru ca-l loveşte cineva drept în piept.
— De cand a murit?
— De mult, raspunse femeia, de mai multe luni… Treburile i-au mers rau şi a fugit. Se zice ca a plecat la Baia-Blanca, foarte departe de aici, şi ca a murit, sosind acolo. Pravalia o ţin eu acuma.
Baiatul îngalbeni. Apoi zise repede:
— Merelli cunoştea pe mama. Ea era în serviciul domnului Mequinez. Numai el ştia unde se afla mama. Am venit din Italia în America înadins, ca sa o caut. Merelli îi trimitea scrisorile noastre… Trebuie sa o gasesc pe mama!
— Bietul copil! raspunse femeia. Eu nu ştiu nimic, dar pot sa întreb pe randaşul din curte, el cunoştea pe baiatul care facea comisioanele lui Merelli; poate sa ştie sa-ţi dea vreo desluşire.Se duse în fundul pravaliei şi chema pe baiat, care veni îndata.
— Ia spune-mi, întreba negustoreasa, ţi-aduci cumva aminte daca Merelli trimitea cateodata pe ucenicul sau, sa duca scrisori unei servitoare, care era bagata la nişte localnici?
— La domnul Mequinez, raspunse baiatul, da, doamna, cateodata, tocmai la capatul strazii LosArtes.
— Îţi mulţumesc, doamna! striga Marco. Ştii sa-mi spui numarul?… Daţi-i voie, sa vina cu mine… Însoţeşte-ma, daca poţi baiete, mai am ceva gologani.El grai aceste cuvinte cu atata caldura, încat fara sa aştepte porunca stapanei, baiatul îi raspunse:
— Haidem! şi pleca înainte cu paşi repezi. Alergand aşa fara sa scoata un cuvant macar, ajunsera la capatul strazii, intrara în gangul unei case mici, albe şi se oprira dinaintea unui grilaj de fier prin care se zarea o curticica plina cu ghivece de flori. Marco trase clopoţelul. Veni o domnişoara.
— Aici locuieşte familia Mequinez? Nu e aşa? întreba baiatul cu nerabdare.
— A stat aici! raspunse domnişoara, pronunţand italieneşte cu un accent spaniol. Acum locuim noi!
— Şi unde s-a mutat familia Mequinez? întreba Marco, caruia îi batea inima.
— A plecat la Cordova.
— Cordova! Unde e Cordova? întreba Marco. Dar femeia care era în serviciul lor? Mama?

Servitoarea era mama mea! Au luat-o cu ei?
Domnişoara îl privi şi-i zise:
— Nu ştiu, draguţule, poate sa ştie tata, care i-a vazut cand au plecat. Aşteapta puţin!

Pleca repede şi se întoarse dupa cateva minute cu tatal sau, un domn înalt, cu barba carunta.
Acesta se uita un moment la chipul dragalaş al micului marinar genovez, cu parul balai şi cu nasul drept, şi-l întreba într-o italieneasca stricata.
— Mama ta e genoveza?
— Da! raspuse Marco.
— Afla dar, ca femeia genoveza, care era în serviciul lor, a plecat cu danşii. Ştiu sigur!
— Şi unde s-au dus?
— La Cordova, un oraş.
Baiatul suspina, apoi zise hotarat:
— Daca e aşa, ma duc şi eu la Cordova.
— Saracuţule! striga domnul, uitandu-se la el cu mila, Cordova e la o suta de poşte departare de aici.

Marco îngalbeni ca ceara şi fu silit sa se sprijine de grilaj.
— Ia sa mai chibzuim puţintel, zise domnul, mişcat de compatimire, şi-i deschise uşa, adaugand:
-Vino înauntru puţin, sa vedem ce e de facut.
Îi dete un scaun şi-l puse sa povesteasca repede cum de ajunsese acolo, îl asculta cu multa bunatate şi dupa aceea ramase catva timp pe ganduri. În cele din urma îi zise cu hotarare:
— Bani n-ai, nu e aşa?
— Mai am… ceva… foarte puţin, zise Marco.
Domnul se duse la o masuţa, scrise o scrisoare, o pecetlui şi o dete baiatului, zicandu-i:
— Uite, italienaşule, du-te cu scrisoarea aceasta la Boca, un oraşel aproape genovez, la doua ceasuri departe de aici. Oricine te poate îndruma. Cand vei ajunge acolo, da scrisoarea aceasta domnului la care am adresat-o; o sa-l gaseşti foarte uşor, pentru ca toţi îl cunosc ca pe un cal breaz. El îţi va procura mijloacele, ca sa-ţi urmezi drumul pana la Cordova, unde vei gasi pe familia Mequinez şi prin urmare pe mama ta. Deocamdata ţine astea, baiete! Îi dete cateva lire.
Du-te cu Dumnezeu!

Baiatul îi mulţumi, fara sa poata gasi un cuvant mai mult. Ieşi cu traista sa şi luandu-şi ziua buna de la mica lui calauza, porni încet pe drumul spre Boca, strabatand oraşul cel mare şi plin de zgomot cu inima cuprinsa de o adanca mahnire.Tot ce i se întampla din minutul acela pana a doua zi seara, îi ramase încurcat în minte, ca un vis urat, atat era de obosit şi de disperat.Dupa ce dormi noaptea într-o odaiţa de carciuma din Boca, alaturi de un hamal de la port, şi dupa ce îşi petrecu mai toata ziua stand pe o gramada de barne în faţa portului, ameţit la vederea atator vase, corabii şi vaporaşe, se pomeni şi el îmbarcat pe o luntre cu panze, ncarcata cu pometuri, manuita de trei genovezi voinici şi parliţi de soare, şi plutind spre oraşul Rosario. Glasul lor şi scumpul dialect ce-l vorbeau îl însufleţira.

Calatoria ţinu trei zile şi patru nopţi, pricinuind micului calator uimire peste uimire.Trei zile şi patru nopţi pe minunatul rau Parana, care întrece de patru ori Italia în lungime, şi pe langa care marele Pad nu mai e decat un paraiaş! Luntrea înainta încet, luptand cu acea nemarginita întindere de apa. Trecea printre nişte insule lungi, cuiburi de şerpi şi de tigri, înţesate cu portocali şi cu salcii, care semanau a paduri plutitoare; uneori intra în canale stramte de parea ca n-o sa mai poata ieşi de acolo, alteori se pomenea într-un vast spaţiu de apa ce avea înfaţişarea unor lacuri mari şi liniştite; apoi iaraşi printre insule, canale şi boschete enorme, de o vegetaţie încantatoare. Domnea pretutindeni o adanca tacere.

Cu cat înaintau mai mult, cu atat uriaşul rau înspaimanta mai tare pe bietul Marco. Îşi inchipuia ca mama sa se afla la izvorul sau şi ca o sa-i trebuiasca ani întregi pana sa ajunga la ea. Manca de doua ori pe zi paine şi carne sarata, împreuna cu luntraşii care, vazandu-l mereu trist, nu-i mai vorbeau deloc.Noaptea dormea pe acoperişul luntrei şi se deştepta din cand în cand buimacit de stralucirea limpede a lunii, care se rasfrangea în undele argintii şi înalbea ţarmurile departate. Atunci i se strangea inima. Cordova! rostea de mai multe ori acel nume: Cordova; ca numele unei cetaţi misterioase din basme. Dupa aceea se gandea:”Şi mama a trecut pe aici, a vazut şi ea ţarmurile şi insu-lele acestea”. Atunci nu i se mai pareau atat de stranii şi singuratice locurile acelea peste care trecuse privirea mamei sale.
Noaptea, unul dintre luntraşi canta. Vocea lui îi aminti cantecele pe care i le canta mama sa, cand era mic, ca sa adoarma. Cand îl auzi, izbucni în plans. Luntraşul îi striga:
— Fii tare de înger, baiete, ce naiba! S-a mai pomenit vreodata sa planga un genovez, fiindca e departe de ai sai? Genovezii cutreiera pamantul, glorioşi şi biruitori.

La auzul acestor cuvinte, Marco tresari, simţi glasul sangelui genovez şi ridicand fruntea cu mandrie, batu cu pumnul în carma barcii şi striga:
— Da, chiar de-ar trebui sa ocolesc Pamantul, calatorind ani dupa ani, mergand sute de poşte pe jos, voi merge tot înainte pana ce-o voi gasi pe mama! M-aş mulţumi o singura data. Înainte dar!Şi îmbarbatandu-se astfel, sosi în zorii unei zile racoroase şi limpezi în faţa oraşului Rosario, zidit pe malul înalt al raului Parana, în undele caruia se oglindeau catarge, împodobite cu steaguri, ale sutelor de corabii din toate ţarile.

Îndata ce debarcara, strabatu oraşul cu traista la spinare, cautand pe un domn argentinian, pentru care protectorul sau din Boca îi daduse o scrisoare de recomandare.Cum intra în Rosario, lui Marco i se paru ca intra într-un oraş cunoscut. Erau tot acele strazi nesfarşite, drepte, cu casele mici şi albe, încrucişate în toate direcţiile, cu mii de fire telegrafice şi telefonice pe deasupra acoperişurilor, care pareau mari panze ţesute de paianjen; apoi un amestec şi un zgomot de oameni, de cai şi de carute. Mintea bietului baiat se tulbura, mai ca-i venea sa creada ca se afla iaraşi la Buenos-Aires şi ca merge sa-l caute pe varul sau.

Se învarti un ceas şi mai bine şi, întreband întruna, gasi în sfarşit locuinţa noului sau protector. Trase clopoţelul. Ieşi în uşa un om gras şi blond, cu înfaţişarea aspra, care parea a fi un îngrijitor, acesta îl întreba cu mojicie:
— Ce cauţi? Baiatul întreba de stapan.
— Stapanul? raspunse îngrijitorul, a plecat aseara la Buenos-Aires cu toata familia.
Baiatul ramase înmarmurit, însa dupa aceea boloborosi:
— Da eu… n-am pe nimeni aici… sunt singur. Şi întinse biletul.
Îngrijitorul îl lua, îl citi şi-i zise cu asprime:
— Ce vrei sa-ţi fac eu? O sa-i dau biletul, cand s-o întoarce, peste o luna!
— Dar sunt singur! Ce sa ma fac eu? Sunt fara bani! striga baiatul cu glas rugator.
— Haide, cara-te! zise omul, nu sunt destui vagabonzi ca tine în Rosario? Pleaca de cerşeşte în ţara ta.

Îi închise uşa în nas şi bietul baiat ramase împietrit pe loc.
Pe urma îşi lua iar traista şi pleca, cu inima sfaşiata şi cu mintea cuprinsa de mii de ganduri prapastioase.Ce sa faca? Încotro sa apuce? Trebuia sa calatoreasca o zi întreaga pe drumul de fier, ca sa ajunga de la Rozario la Cordova, şi nu mai avea la el decat vreo cateva lire. Unde sa-şi
gaseasca bani pentru ca sa plateasca drumul? Putea sa munceasc. Dar cum şi la cine sa ceara de lucru? Sa cerşeasca! Ah! Nu! Sa fie gonit, ocarat, înjosit, ca mai adineaori? Nu, niciodata, mai bine moartea!

Framantat de aceste ganduri şi uitandu-se la şoseaua ce se pierdea în nemarginita campie, fu cuprins iaraşi de disperare. Îşi arunca jos traista şi, aşezandu-se cu spatele rezemat de zid, pleca uşor capul si ramase cu totul nimicit.Oamenii care treceau puteau sa dea peste el. Carele uruiau pe drum cu zgomot. Mulţi baieţi stateau pe loc şi se uitau la el. Marco nu-i vedea, nu auzea nimic.

Deodata fu smuls din nimicirea în care cazuse de un glas care îl întreba pe italieneşte, cu un accent lombard:
— Ce ai, baiete?
Marco ridica ochii şi sari drept în picioare scoţand un strigat de mirare:
— Cum, dumneata aici?
Era batranul ţaran lombard, cu care se împrietenise în calatoria lui.
Nici ţaranului nu i se parea mai puţin ciudat decat lui. Baiatul se apuca sa-i povesteasca în graba tot ce i se întamplase de cand se desparţisera.
— Iata-ma acum fara nici o para. Trebuie sa muncesc, gaseşte-mi dumneatata ceva de lucru, ca sa pot strange cateva lire. Fac orice: hamal, maturator de strada, chiar şi munca de ţara; ma mulţumesc cu paine neagra, numai sa pot pleca mai repede, ca sa-o gasesc pe mama. Fa-ţi pomana aceasta cu mine, gaseşte-mi de lucru, pentru Dumnezeu, caci nu mai pot!
— Ei drace, drace! Ce istorie mai e şi asta! zise ţaranul, scarpinan-du-se în cap. Sa lucrezi, e uşor de zis. Ia sa vedem, nu putem aduna treizeci de lire de pe la compatrioţii ce se afla aici?
Baiatul se uita la el, cuprins de o noua nadejde.
— Vino cu mine! îi zise ţaranul.
— Unde? întreba baiatul, luandu-şi sacul.
— Vino cu mine!

Ţaranul porni. Marco se lua dupa dansul. Mersera cat mersera fara sa vorbeasca. În sfarşit, ţaranul se opri la uşa unui han, care avea ca firma o stea, sub care era scris: „Steaua Italiei”.Ţaranul se uita înauntru şi întorcandu-se spre baiat, îi zise cu veselie:
— Stam bine!
Intrara amandoi într-o sala, unde erau mese multe, la care stateau o mulţime de oameni, band şi vorbind tare.Batranul lombard se apropie de cea dintai masa, şi dupa felul în care ura buna ziua celor şase oameni care stateau la ea, se vedea ca fusese în tovaraşia lor pana atunci.Erau aprinşi la faţa şi ciocaneau paharele strigand şi razand.
— Prieteni, zise lombardul, stand în picioare şi aratand pe Marco, iata un biet baiat de-al nostru, care a venit singur de la Genova, ca sa caute pe mama sa la Buenos-Aires. Acolo i s-a spus ca mama sa e la Cordova. El a venit cu barca pana la Rosario, avand la sine o scrisoare de recomandare catre un domn. Cand a aratat-o, a fost primit ca un milog. Sarmanul baiat n-are nici macar un gologan în punga şi e aici singur, ca un oropsit. E un baiat de inima, v-o spun eu. Ia sa vedem: nu putem sa-i strangem atat cat îi trebuie ca sa-şi cumpere un bilet pana la
Cordova, la mama lui? Cum adica, o sa-l lasam aici ca pe un caine?
— Fereasca Dumnezeu!
— Cu nici un preţ, strigara toţi deodata, dand cu pumnul în masa. Sa nu ajutam pe unul de-al nostru? Vino încoace, mititelule. Nu suntem noi aici! Ia uitaţi-va ce frumos ştrengarel! Deschideţi-va pungile, prieteni! Ai venit singur, foarte frumos! Eşti un baiat de inima! Na şi ţie un pahar, închina, n-ai grija, o sa-ţi ajutam noi, ca sa-ţi gaseşti pe mama. Şi unul îl lua de barbie, altul îl batu pe umeri, un al treilea îi lua traista. Alţi trecatori se ridicara de la mesele vecine şi se apropiara. Istoria baiatului trecu din gura în gura; aşa ca în mai puţin de zece minute, ţaranul lombard stranse din adunare patruzeci şi doua de lire.
— Vazuşi, baiete? Iata cum curg banii în America!
— Ia mai bea! îi striga un altul, întinzandu-i un pahar cu vin; hai sa închinam cu toţii în sanatatea mamei tale!
— În sanatatea mamei tale! strigara toţi, ridicand paharele.

Marco vru şi el sa zica: în sanatatea ma…! dar îl podidira lacrimile de bucurie.Îşi puse paharul pe masa şi se arunca la gatul batranului sau prieten.In ziua urmatoare, în zori, el şi plecase spre Cordova plin de presimţiri bune.Dar nici o veselie nu poate sa ţina mult, cand natura ne înfaţişeaza o trista privelişte.Timpul era întunecat; trenul aproape gol, strabatea cu iuţeala fulgerului o campie nemarginita şi pustie. El era singur într-un vagon lung, care parea un tren de ambulanţa.Se uita, şi în dreapta, şi în stanga, şi nu vedea decat singuratate fara sfarşit. Ici şi colo, caţiva copaci strambi, mici, o iarba neagra şi rara, care dadea campiei înfaţişarea unui vast cimitir. Marco aţipea puţin, se deştepta şi aceeaşi privelişte îi izbea vazul. Staţiile caii ferate erau singuratice ca nişte locuinţe de pustnici şi, cand se oprea trenul, nu se auzea nici un cuvant. Lui Marco i se parea ca e singur în acel tren şi parasit în mijlocul pustietaţii.

Un vant rece îi pişca obrazul. Plecase din Genova catre sfarşitul lui aprilie, şi tatal sau, neştiind ca în America o sa fie iarna, îl îmbracase ca de vara.Patruns de frig şi obosit de emoţie şi de nevoile zilelor trecute, adormi.Dormi mult şi se deştepta înţepenit. Simţind ca nu-i prea este bine, fu cuprins de groaza sa nu se îmbolnaveasca, sa moara pe drum şi cadavrul sa-i fie aruncat şi sa ramaie prada corbilor şi a cainilor, ca starvurile de cai şi de vaci ce vazuse de-a lungul drumului şi de la care îşi întorsese privirea cu înfiorare.Într-o stare sufleteasca aşa de îngrijorata, în mijlocul tacerii întunecate a firii, gandurile lui erau pornite tot înspre rau. Oare o s-o gaseasca el, pe mama sa, în Cordova? Şi daca nu va fi? Daca domnul de la Buenos-Aires se va fi înşelat? Daca ar fi murit! Adormi iaraşi cu aceste ganduri, visa ca ajunsese noaptea la Cordova şi ca lumea de pe la uşi şi de pe la ferestre îi striga: „Nu e aici! Nu e aici!”
Se deştepta tresarind, îngrozit, dar vazand ca fusese numai un vis, adormi iaraşi, şi cand îl deşteptara, ajunsese la Cordova.

Ce uşurare, cu ce avant sari din tren!Întreba pe un slujbaş de la gara, daca ştie unde locuieşte inginerul Mequinez. Omul îl îndrepta spre o biserica, langa care era casa.Baiatul o lua la picior. Era noapte. Intra în oraşul întunecos şi liniştit, dar care, dupa groaznicul pustiu ce îl strabatuse, i se paru vesel.Întalni pe un preot. Acesta îi arata biserica şi el gasi îndata casa. Suna clopoţelul şi mana îi tremura, bataile inimii îi opreau rasuflarea.Veni sa-i deschida o batrana cu o lumanare aprinsa în mana. Baiatul nu putu sa vorbeasca.
— Pe cine cauţi? îl întreba ea, pe spaniola.
— Pe inginerul Mequinez, raspunse Marco.
Batrana îşi încrucişa braţele clatinand din cap şi zise:
— Dar ce Dumnezeu! Şi tu vii sa cauţi pe inginerul Mequinez? Ar fi vremea sa sfarşim cu istoria asta. Iata trei luni de cand ne plictisiţi. N-am publicat prin ziare? Nu cumva trebuie sa scrie şi pe colţurile raspantiilor: Mequinez s-a mutat la Tucuman!
Baiatul îşi franse mainile de disperare; apoi striga plin de ciuda: Ce blestem ma urmareşte, Doamne! Sunt eu oare ursit sa mor pe drumuri, cautand-o pe mama? Înnebunesc! Îmi vine sa ma strang de gat! Dumnezeule, ce sa ma fac eu, acum?
Statu puţin pe ganduri, apoi întreba:

Ia mai spune-mi, te rog, cum se cheama ţara aceea? Unde este? La ce departare?
— Nimica toata, o fuga de cal, raspunse batrana, apoi înduioşandu-se, adauga: Ei, baiete draga, afla ca e la o departare de cel puţin patru sau cinci sute de poşte de aici.Pe baiat îl podidi plansul şi întreba suspinand:
— Şi acum, ce sa ma fac?…
— Ce vrei sa-ţi spun, zise femeia, ştiu şi eu?
Dar numaidecat îi trecu prin minte un gand şi-i zise:
— Ştii ce? Ia-o la dreapta pe strada şi o sa gaseşti la a treia casa o curte. Acolo locuieşte un capataz, un negustor, care pleaca maine la Tucuman cu carele cu boi. Du-te şi roaga-l sa te ia şi pe tine în schimul serviciului ce-i vei face. Alearga fuga.

Baiatul îşi lua traista, mulţumi şi în doua minute intra în curtea aceea luminata cu felinare, unde gasi oameni care încarcau saci cu grau în nişte care uriaşe. Un om înalt şi barbos, infaşurat într-o manta lunga, supraveghea lucrarile. Baiatul se apropie de el şi-l întreba cu sfiala, daca voia sa-l ia şi pe el cu dansul, spunand ca venea din Italia şi cauta pe mama sa.
Capatazul îl masura de sus pana jos şi-i zise rastit:
— N-am loc pentru tine!
— Am cincisprezece lire, raspunse baiatul, cu glas rugator, ţi le dau pe toate şi pe drum o sa-ţi muncesc. O sa car apa şi graunţe pentru boi, fac orice. Îmi ajunge o bucata de paine. Te rog, domnule, fa-mi şi mie un locşor!
Capatazul se uita iaraşi la el şi-i raspunse cu glas mai bland:
— Nu-ţi spun ca nu e loc? Şi apoi, vezi, noi nu mergem la Tucuman; ne ducem în alt oraş, la Santiago del Estero. La un loc oarecare ar trebui sa te las în drum şi o sa ai înca o lunga bucata de facut pe jos.
— Aş face şi îndoit! striga Marco. Sa n-ai grija.Gasesc eu drumul. Fa-mi un loc, domnule… fie-ţi mila, nu ma lasa!
— Gandeşte-te, e o calatorie de douazeci de zile! adauga captazul.
— Nu-mi pasa!
— Drumul e greu!
— Voi rabda toate!
— O sa trebuiasca sa calatoreşti singur.
— Nu mi-e frica de nimic, numai sa o gasesc pe mama. Fie-ţi mila de mine, domnule, ia-ma!
Capatazul apropie felinarul de faţa lui şi, dupa ce se uita puţin la el, îi zise:
— Bine!
Baiatul îi saruta mana.
— Noaptea asta culca-te aici, pe un car, îi zise capatazul, maine dimineaţa, în zori de zi , o sa te deştept. Buenas noches (noapte buna).

La patru de dimineaţa, dupa cum spusese negustorul, carele pornira cu mare zgomot.Fiecare car era tras de şase boi şi urmat de alţi patru boi de schimb. Baiatul, deşteptat şi varat într-un alt car, se lungi pe saci şi adormi iaraşi greu.Cand se deştepta, convoiul se oprise într-un loc singuratic, la soare, şi toţi oamenii stateau în cerc în jurul unui foc aţaţat de vant, la care frigeau într-o frigare lunga un sfert de viţel.
Mancara cu toţii, se odihnira şi pornira iaraşi. Drumul continua astfel ca un marş soldaţesc. În fiecare dimineaţa porneau la cinci, se opreau la noua, plecau iaraşi la cinci seara şi se opreau la zece noaptea. Carauşii mergeau calare şi îmboldeau boii la mers, împungandu-i cu nişte prajini lungi.Baiatul aprindea focul pentru friptura, dadea nutreţ vitelor şi le adapa, curaţa felinarele, aducea apa de baut. Ţinuturile îi treceau pe dinainte ca nişte vedenii nelamurite: paduri intinse de copaci mici şi negri; catune saracacioase cu cateva case roşii, raspandite ici şi colo. Spaţii nemarginite acoperite cu sare, care fusesera probabil odinioara albiile vreunor lacuri sarate, se întindeau albind în departare, pana unde putea sa cuprinda ochiul.

Pretutindeni: numai campie, singuratate şi linişte adanca. Întalneau foarte rar doi sau trei calatori calari, urmaţi de o herghelie de cai, care treceau în goana, ca fulgerul.Timpul era frumos, dar carauşii se faceau din zi în zi mai pretenţioşi, ca şi cum baiatul ar fi fost servitorul lor. Unii din ei îl ocarau, alţii îl ameninţau, îl puneau sa le care legaturi mari de nutreţ, îl trimiteau departe dupa apa, şi bietul copil, prapadit, obosit, nu putea nici macar sa doarma noaptea din cauza zguduiturilor caruţei şi a scarţaitului roţilor. Pe langa acestea, se mai isca şi un vant puternic, care ridica o pulbere groasa şi roşiatica, ce acoperea totul, patrundea în car, îi umplea ochii şi gura, taindu-i rasuflarea. Sleit de oboseala şi de nedormire, cu hainele rupte şi murdarite, ocarat de di-mineaţa pana seara, bietul baiat era topit şi s-ar fi descurajat cu totul, daca totuşi capatazul nu i-ar fi vorbit din cand în cand cu blandeţe. Adesea plangea pe furiş într-un colţ al carului cu faţa varata în traista lui, care nu mai conţinea decat zdrenţe. În fiecare zi se trezea mai slab şi mai descurajat, şi uitandu-se la campia cea nemarginita şi grozava, care parea un ocean de pamant, îşi zicea în sine:
„Nu o s-o ma mai duca pana diseara, o sa mor pe drum!” Oboseala şi ocarile creşteau pe fiecare zi. Într-o dimineaţa, pentru ca întarziase cu apa, un carauş, folosindu-se de lipsa capatazului, îl batu. Atunci, ceilalţi carauşi începura şi ei sa-i dea cate o palma, de cate ori îi dadeau o porunca; şi-i ziceau în bataie de joc:
— Na şi p-asta! Mai da-o şi pe asta, ma-ti, derbedeule!

Bietul baiat nu mai putu suporta şi se îmbolnavi.Statu trei zile în car, zacand de friguri. Numai capatazul venea la el sa-i aduca apa şi sa vada
ce mai face.Marco crezu ca şi moare atunci. În disperarea lui chema de o mie de ori pe mama sa:
— Mama, mama, ajuta-ma! Vino la mine, ca mor! N-o sa te mai vad, mama draga! Biata mama o sa ma gaseasca mort în mijlocul drumului! Şi se ruga de Dumnezeu, sa aiba mila de el.În sfarşit se facu bine.

Dar odata cu însanatoşirea sosi şi ziua cea mai teribila, ziua în care trebuia sa-şi urmeze calea singur.Calatoreau de mai bine de doua saptamani, cand ajunsera la locul unde se întretaiau drumurile: unul spre Tucuman şi celalalt spre Santiago del Estro. Capatazul îl vesti ca trebuie sa se desparta. Îi dete cateva lamuriri asupra drumului ce trebuia sa urmeze. Îi lega traista în spinare, ca sa-i uşureze mersul şi îşi lua ziua buna de la el, repede, ca sa nu se înduioşeze.

Baiatul abia apuca sa-i sarute mana. Chiar ceilalţi, care îl tratasera aşa de rau, aratara oarecare mila, vazandu-l cum ramane singur şi-i facura un semn de ramas bun cu mana. Marco raspunse scoţandu-şi palaria şi statu catva timp pe loc, uitandu-se lung la convoiul care se departa ridicand în urma pulberea, o pulbere roşiatica.Dupa aceea îşi urma şi el calea, oftand din greu.Un singur lucru îi înviora sufletul. Dupa atatea zile de calatorie prin acea nemarginita campie, vedea în sfarşit, în zarea departata, un lanţ de munţi foarte înalţi şi albaştri, cu varfurile albe de zapada, care-i aduceau aminte de Alpi şi îi dadeau impresia, ca se apropie de ţara lui. Erau Anzii, şira spinarii continentului american, lanţul nesfarşit, care se întindea de la Ţara de Foc pana la Marea îngheţata. Iar ceea ce-l învia şi mai mult, era ca aerul devenea din ce în ce mai cald, din cauza ca mergand catre miazanoapte, se apropia de tropice.Gasea la mari departari cate o casuţa ori vreo dugheana, unde îşi cumpara ceva de mancare.

Întalnea oameni calari, din cand în cand, femei şi copilaşi şezand nemişcaţi pe pamant; chipuri cu totul noi pentru dansul, cu ochii taiaţi pieziş, care se uitau la el şi întorceau capul încet, ca nişte automate. Erau indieni.

În ziua dintai merse cat îl ţinura picioarele şi noaptea dormi sub un copac. A doua zi umbla mai Incet şi cu mai puţina speranţa. I se rupsera cizmele şi picioarele îi sangerau, iar stomacul i se slabise din cauza hranei proaste. Spre seara i se facu frica. Auzise în Italia ca în ţara aceasta erau şerpi mulţi. I se parea ca îi aude şuierand, se oprea o clipa şi iaraşi o lua la fuga; îi îngheţau oasele de frica.Uneori îl apuca o mila grozava de el însuşi. Mergand, plangea amarnic şi îşi zicea:
— Cum ar plange biata mama, daca ar şti ca mi-e aşa de frica! Gandul acesta îl îmbarbata şi, ca sa-şi uite frica, îşi aducea aminte de o mulţime de lucruri despre mama sa; ultimele ei vorbe cand plecase din Genova, cum îl învelea cu plapuma pana la barbie, cand se trezea, cum îl lua în braţe, cand era mititel!
Atunci îşi zicea însufleţit:
— Da, mama draga, într-o zi te voi vedea! Doar o da Dumnezeu, sa sfarşesc acest drum lung. Şi mergea, mergea mereu printre copaci cu frunze minunate, printre plantaţiile nesfarşite, de trestie de zahar, avand totdeauna dinaintea ochilor munţii albaştri, ale caror varfuri înalte atingeau cerul.

Patru, cinci zile, o saptamana întreaga trecu. Puterile îi slabeau din zi în zi şi picioarele insangerate i se umflasera. În sfarşit, într-o seara, catre apusul soarelui, i se spuse ca Tucuman era la cinci mile de acolo. Marco scoase un ţipat de bucurie şi îşi iuţi paşii, ca şi cum ar fi redobandit puterea pierduta. Dar fu o scurta închipuire. Puterile îl parasira deodata şi cazu istovit pe marginea unui şanţ. Totuşi, inima îi batea de bucurie.
Cerul, plin de stele scanteietoare, nu i se paruse niciodata atat de frumos. Lungit pe iarba, se uita la ele, le admira şi se gandea ca poate atunci şi mama sa le priveşte.Îşi zicea: Draga mama, unde eşti? Ce vei fi facand tu acum? Te gandeşti la baieţelul tau? Îţi închipui ca e aşa aproape de tine?

Bietul Marco! Daca ar fi putut sa vada în ce stare se afla mama lui în minutul acela, s-ar fi silit din toate puterile sa umble mereu înainte, ca sa ajunga la ea cu cateva ore mai curand. Era bolnava în pat, într-o odaie din etajul de jos al unei case frumoase, unde locuia toata familia Mequinez, care o iubea foarte mult şi o ajuta din toate puterile. Biata femeie era cam suferinda, cand inginerul Mequinez fusese silit sa plece pe neaşteptate de la Buenos Aires şi nu se însanatoşise deloc, cu tot aerul curat din Cordova. Pe langa acestea, faptul ca nu mai primea nici un raspus de la scrisorile sale, nici de la barbatul sau, nici de la varul sau, presimţirea unei mari nenorociri, grija continua în care traia stand la îndoiala daca trebuie sa plece sau sa ramana, aşteptand în fiecare zi o veste trista, toate acestea o slabisera foarte mult, şi în cele din urma se îmbolnavi rau. De cincisprezece zile nu se ridicase din pat. Trebuia sa-i faca o mica operaţie, ca sa-i mantuie viaţa. Şi tocmai în momentul în care Marco se gandea cu mai mare dor la ea, în jurul patului sau stateau stapanul şi stapana ei, silindu-se cu multa blandeţe s-o înduplece ca sa se lase operata, iar dansa nu voia cu nici un chip şi plangea.

Un doctor bun din Tucuman venise deja cu o saptamana mai înainte; dar degeaba.
— Nu, dragii mei stapani, spunea ea, nu mai am putere, simt ca aş muri sub cuţitul doctorului. Mai bine lasaţi-ma sa mor aşa. Nu-mi mai trebuie viaţa de aici înainte. Totul s-a sfarşit pentru mine. Mai bine sa mor înainte de a şti ce s-a întamplat cu ai mei. Şi la aceste cuvinte izbucnea in plans. Baieţii mei! Baieţii mei! striga ea, frangandu-şi mainile, cine ştie daca mai traiesc. Nu e mai bine sa mor şi eu? Va mulţumesc din tot sufletul, bunii mei stapani! Mai bine sa mor. Ştiu ca n-o sa ma fac bine nici cu operaţia. Va mulţumesc de atata grija. Nu trebuie sa mai vina doctorul, poimaine. Vreau sa mor! Soarta a vrut sa mor aici. Sunt hotarata sa nu ma las sa ma opereze! Vreau sa mor!

Stapanii stateau şi priveau cu mila pe mama ceea adorabila, care, ca sa-şi mantuiasca familia, venise sa moara la şase mii de poşte, departe de ţara ei. Sa moara dupa ce rabdase atatea! Biata femeie, aşa de cinstita, aşa de buna, aşa de nenorocita!…
A doua zi de dimineaţa, cu traista la spinare, obosit şi, şchiopatand, dar cu nadejdea în suflet, Marco intra în oraşul Tucuman, unul din cele mai noi şi mai înfloritoare oraşe din republica Argentina.

Oraşele acestea ale Americii, fondate de puţin timp, seamana atat de mult unele cu altele, încat, lui Marco i se paru iaraşi ca intra în Buenos-Aires, în Rosario ori în Cordova.Erau aceleaşi strazi drepte şi lungi, aceleaşi case mici şi albe, dar pretutindeni o verdeaţa vesela şi încantatoare, un aer îmbalsamat, un cer limpede şi azuriu, cum nu mai vazuse niciodata, nici macar în Italia. Strabatand oraşul, fu cuprins din nou de aceeaşi nelinişte care îl apucase la Buenos-Aires. Se uita la toate ferestrele, şi la toate uşile, se uita la toate femeile ce treceau, cu speranţa nerabdatoare de a întalni pe mama sa. Ar fi voit sa întrebe pe toţi caţi întalnea în cale, dar nu îndraznea sa opreasca pe nimeni. Se uita sa vada un chip mai bland, ca sa-l întrebe, cand deodata îi cazura ochii pe o firma scrisa în limba italiana. În pravalie statea un om cu ochelari şi doua femei.

Se apropie cu sfiala de uşa şi prinzand inima, întreba:
— Nu ştii dumneata, domnule, sa-mi spui unde locuieşte familia Mequinez?
— Familia inginerului Mequinez? întreba negustorul.
— Da, domnule! raspunse baiatul du glas sfarşit.
— Familia Mequinez, zise negustorul, nu locuieşte în Tucuman.
Un strigat sfaşietor, ca al unui ranit de moarte, raspunse acestor cuvinte.
Negustorul şi femeile sarira deodata. Caţiva vecini alergara sa vada ce e.
— Ce e! Ce ai, baiete? îi zise negustorul, bagandu-l în pravalie şi aşezandu-l pe un scaun. Nu dispera aşa, ce Dumnezeu! Familia Mequinez nu locuieşte aici, dar nu e departe, e în împrejurimile Tucumanului.
— Unde? Unde e? striga Marco, însufleţindu-se.
— Cam la vreo doua poşte de aici, adauga negustorul, pe ţarmul raului Saladillo, într-un loc unde se cladeşte o mare fabrica de zahar. Oricine te poate îndrepta!
— Am fost eu acolo acum o luna, zise un tanar, care alergase la strigatul lui Marco.
Marco se uita la el cu ochii mari şi îl întreba repede, îngalbenind:
— Ai vazut pe servitoarea domnului Mequinez, pe italianca?
— Genoveza? Da, am vazut-o! Marco izbucni totdeodata în plans şi în ras. Pe urma deodata întreba hotarat:
— Pe unde s-o apuc? Arataţi-mi repede drumul, plec îndata!
— Dar e cale de o zi! îi spusera cu toţii. Eşti obosit, odihneşte-te, o sa pleci maine!
— Nu se poate! Nu se poate! raspunse baiatul. Arataţi-mi calea, plec îndata, chiar de-aş şti ca mor pe drum!
Vazandu-l atat de hotarat, nu se mai împotrivi nimeni:
— Du-te copile, Dumnezeu sa te pazeasca! îi spusera cu toţii.
— Sa bagi de seama, cand vei trece prin padure, sa nu te rataceşti.
— Calatorie buna, italienaşule!

Un om îl însoţi pana afara din oraş, îi arata drumul, îi dete cateva poveţe şi ramase puţin privindu-l cum se îndepar-teaza. Peste cateva minute, baiatul se facu nevazut în dosul copacilor stufoşi de pe marginea şoselei.

***

Noaptea aceea fusese înfioratoare pentru sarmana bolnava… Avea nişte dureri groaznice, care o faceau sa ţipe sfaşietor şi sa aiureze. Femeile care o îngrijeau, îşi pierdusera capul. Stapana intra din cand în cand îngrijorata. La toţi le era teama ca nu va scapa, chiar de s-ar lasa sa
fie operata, sa nu fie prea tarziu, medicul venind tocmai a doua zi. Suferinţa ei cea mai adanca, era cea morala. Prapadita, zdrobita, schimbata la faţa; îşi smulgea parul cu disperare şi striga:
— Doamne, Doamne! Sa mor aşa de departe, fara sa-mi mai vad copiii! Sa-i las fara mama! Pe micul meu Marco, aşa de bun, aşa de iubitor! Dumneavoastra nu ştiţi ce baiat este! Sa-l fi vazut cum plangea cand am plecat; nu se mai putea smulge din braţele mele. Parca înţelegea mititelul, ca n-o sa ma mai vada. De ce n-am murit atunci? Nu, nu, sa nu ramana fara mama. Nu ma lasaţi sa mor! Alergaţi dupa doctor, sa vina, sa ma taie, dar sa-mi scape viaţa. Vreau sa ma vindec, vreau sa traiesc! Doctorul! Doctorul! Ajutor! Ajutor!

Femeile care o îngrijeau o luau de mana, îi vorbeau de Dumnezeu şi o încurajau. Atunci, biata bolnava plangea ca un copil şi şoptea din cand în cand:
— O! Frumoasa mea Genova! Casa mea! Marea cea întinsa!… Şi Marco, scumpul meu Marco, ce-o fi facand el acuma, saracuţul!

***

Era miezul nopţii şi sarmanul ei Marco, dupa ce petrecuse ceasuri întregi pe marginea unui şanţ, sleit de puteri, trecea prin mijlocul unei paduri întinse, umbrita de copaci uriaşi, ale caror varfuri argintate de razele lunii, pareau nişte turnuri de biserica. El zarea în umbra, mii de trunchiuri de toate formele: drepte, culcate, încalcite, cu o înfaţişare stranie şi ameninţatoare; o mareţie maiestuoasa, o dezordine a firii de o rara frumuseţe, priveliştea cea mai grozava şi cea mai mareaţa, pe care vegetaţia pamantului o poate înfaţişa vreodata ochilor.

Uneori, Marco era cuprins de spaima, dar îndata ce se gandea la mama sa, inima i se îmbarbata.Zdrobit de oboseala, cu picioarele sangerande, singur în mijlocul acelei paduri uriaşe, unde foarte rar se vedeau numai nişte mici colibe omeneşti, care, pe langa arborii aceia monstruoşi pareau nişte muşuroaie de furnici, sau vreun bivol dormind pe marginea drumului; Marco, deşi zdrobit, nu mai simţea oboseala; era singur şi nu-i mai era frica. Mareţia padurii îi îmbarbata sufletul. Apropierea de mama sa îi dadea puterea şi îndrazneala unui om mare. Amintirile oceanului strabatut, neajunsurile, durerile suferite şi biruite, ostenelile rabdate îl faceau sa ridice fruntea sus, şi chipul mamei sale, pe care îl pierduse din minte dupa ataţia ani de departare, i se arata în acele minute, lamurit. El vedea pana şi clipitul ochilor, mişcarea buzelor, în sfarşit toate gesturile ei. Aceste amintiri îl faceau sa grabeasca pasul. Mergand, nu bagase de seama ca de pe varful copacilor lumina argintie a lunii se împraştiase în revarsarea zorilor.

***

În aceeaşi dimineaţa, pe la orele opt, doctorul din Tucuman, un tanar argentinian, era la patul bolnavei, împreuna cu un ajutor al sau. Ei se sileau s-o înduplece sa-şi faca operaţia. Domnul şi doamna Menquinez, care se aflau de faţa, staruiau şi ei. Dar totul era zadarnic; femeia, vazandu-se atat de slaba de puteri, nu mai avea încredere în operaţie. Doctorul o încredinţa ca reuşita operaţiei era sigura, precum era de sigura şi moartea, daca nu se lasa. Staruiau cu toţii în zadar.
— Nu, doctore, spunea bolnava, îmi ramane numai curajul de a muri, dar nu şi acela de a mai suferi şi operaţia zadarnica; îţi mulţumesc, doctore, dar lasa-ma sa mor liniştita! Doctorul, descurajat, nu mai starui. Atunci, femeia se întoarse catre stapana sa şi cu glasul sfarşit îi facu ultimele sale rugaciuni:
-Buna mea stapana, zise ea cu greutate, te rog sa trimiţi prin consulat economiile şi lucrurile ce le am aici familiei mele. Am nadejde ca se afla toţi în viaţa. Presimţirile îmi sunt bune în aceste momente din urma. Te rog, fa-ţi bunatate şi scrie-le… ca m-am gandit totdeauna la ei. ca am muncit totdeauna pentru copiii mei… şi singura mea durere este ca mor fara sa-i vad. Spune-le ca mor binecuvantandu-i pe toţi…
Încredinţez barbatului meu şi fiului meu celui mare pe micul Marco… Sa aiba grija de el! Şi încrucişand mainile, striga cu disperare: Mititelul mamei, sufletul meu! Pe urma, întorcand ochii plini de lacrimi, vazu ca stapana sa nu mai era acolo. Venise cineva şi o chemase pe furiş. Plecase şi domnul Mequinez, ramasese numai asistentul şi doua femei. Se auzea în odaia de alaturi un zgomot obişnuit, şoapte şi strigate înabuşite. Bolnava îşi îndrepta spre uşa ochii împaienjeniţi, aşteptand. Dupa cateva minute, intra medicul, cu o privire ciudata, apoi domnul şi doamna Mequinez şi ei tot cu faţa schimbata.

Toţi se uitau la bolnava într-un fel neobişnuit şi şopteau încet între danşii. I se paru ca doctorul zicea stapanei sale:
— Mai bine îndata! Ea nu înţelegea nimic.
— Iulia! îi zise stapana sa, cu vocea tremuranda, am sa-ţi aduc o ştire buna. Pregateşte-ţi inima pentru o veste buna.
Iulia se uita drept în ochii ei. Pregateşte-te! îi zise doamna, sa vezi pe cineva la care ţii foarte mult!
Iulia ridica brusc capul cu o mişcare rapida şi începu sa se uite cand la doamna, cand la uşa, cu ochii înflacaraţi.
— Cineva care a sosit acum pe neaşteptate!
— Spuneţi, cine e? striga bolnava, cu glasul înabuşit.

Deodata scoase un strigat grozav, se ridica în sus, ramase nemişcata cu ochii holbaţi şi cu mainile la cap, ca înaintea unei apariţii supranaturale. Marco, zdrenţaros şi prafuit, statea în pragul uşii. Doctorul îl ţinea de manuţa. Femeia striga de trei ori: Doamne, Doamne, Doamne!
Marco se repezi înainte; ea îi întinse braţele ei slabe şi, strangandu-l la piept cu o putere de tigru, izbucni într-un ras groaznic, întrerupt de suspine adanci, fara lacrimi şi cazu înabuşita pe perna. Dar îndata, îşi reveni în fire şi striga repede, nebuna de bucurie, acoperind cu sarutari capul copilului:
— Tu eşti? Cum ai ajuns aici? De ce? Dar mare te-ai mai facut. Cine te-a adus? Ai venit singur? Nu eşti bolnav? Tu eşti, Marco? Nu e un vis? Ia, vorbeşte-mi!
Pe urma, schimbandu-şi glasul deodata:
-Nu, taci, aşteapta! striga ea.Şi întorcandu-se repede:
-Iute, doctore, vreau sa ma fac bine, scapa-ma, sunt gata, nu mai pierde un minut. Luaţi de aici pe Marco, sa nu auda. Nu te speria, Marco draga, nu e nimica. Mai da-mi o sarutare… du-te! Sunt gata, doctore!

Marco ieşi cu stapanul şi cu stapana. Ramase numai doctorul şi asistentul, care încuiara uşa. Domnul Mequinez vru sa-l duca pe Marco într-o odaie mai departata, dar fu cu neputinţa. Parca era pironit de scanduri:
— Ce e? întreba el. Ce are mama? Ce-i face doctorul?
Inginerul se silea sa-l departeze binişor:
— Vino cu mine, o sa-ţi spun totul! Mama ta e bolnava, are nevoie de o mica operaţie. Vino cu mine sa te desluşesc.
— Nu, vreau sa raman aici, raspunse baiatul, spune-mi aici ce are.
Inginerul se silea sa-i dea curaj. Baiatul începea sa se teama şi sa tremure, cand deodata un ţipat îngrozitor rasuna în toata casa.
Baiatul raspunse şi el cu alt ţipat sfaşietor:
— A murit mama!
Doctorui ieşi în prag şi zise:
— Nu! E scapata!
Copilul se uita o clipa la el, pe urma se arunca la picioarele sale plangand şi zise:
— Dumnezeu sa-ţi rasplateasca, domnule doctor, ca ai scapat-o pe mama!
Dar doctorul îl ridica şi-i zise:
— Scoala-te, sarmane şi inimos baiat; nu eu, ci tu ai scapat-o pe mama ta!