Sobieski si romanii

de Costache Negruzzi

Sobieski si romanii

Pe drumul ce duce cătră Cetatea Neamţu, pe la sfîrşitul lui septemvrie 1686, se vedea o oaste mergînd. După un trup de lăncieri ce deschidea marşa, urmau douăsprezece tunuri mari trase de boi, apoi o ceată de ofiţeri călări în fruntea cărora erau trei; unul în floarea vîrstei, posomorît, gînditor, necăjit, şi doi mai bătrîni. Tustrei în haine poloneze. În sfîrşit venea duiumul oştei: trăsuri, bagaje, pedestraşi, şleahtă pospolită, amestecaţi, în neregulă, cu steagurile strînse, cu capul plecat, cu armele răsturnate, cu întristarea pe faţă şi cu durerea în inimă. Nu se auzea nici surlă, nici dobă, numai tropotul cailor şi pasul oamenilor ce abia se mişcau, pentru că de zece zile caii n-au ros decât coaja copacilor, şi oamenii s-au hrănit numai cu poame.

Şi însă această oaste, în stare aşa ticăloasă e ceea ce a îngiosit de atâtea ori trufia Semilunii, iar acei trei fruntaşi ofiţeri sunt hatmanii Iablonovski şi Potoţki, şi cel din mijlocul lor însuşi Ion Sobieţki, regele Poloniei.

Şi cum să nu fie supărat şi necăjit vestitul rege? El, Sobieţki, fala leşilor, eroul creştinătăţii, mântuitorul Vienii, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor, a se trage dinaintea tătarilor şi a moldovenilor; a-şi privi oastea ticăloşită de lipsa merindelor, horopsită de duşmanii carii îl urmează mişeleşte, fără a îndrăzni să-şi deie pept făţiş cu el, şi fac pradă tot ce cade, tot ce rămâne pe urmă; a nu întâmpina în drumul său decât o fioroasă pustietate!

Cum am zis, mergea încet şi gânditor. Hatmanii lângă dânsul păzeau tăcere, respectând supărarea sa de care şi ei se împărtăşeau.

— Ce castel e acesta? întrebă Sobieţki, când rădicând capul, zări pe sprânceana dealului, înălţându-se trufaşă dinaintea lui, cetăţuia Neamţu. Cu bună seamă vrun cuib a tâlharilor acestor moldoveni!

— La vreme de război, aici domnii Moldovei obicinuiesc a-şi trimete averile lor, răspunse Potoţki.

— Aşa! Să mergem dar să-l luăm. Oh! voi să-mi răzbun pre Cantemir care mă înşălă şi mă făcu să perd atâţa viteji!

— Eu aş zice să lăsăm cetatea aceasta, zise Iablonovski, şi să ne urmăm drumul înainte. Avem tunuri de câmp, nu de asalt.

— Ba, pre numele patronului meu! Nu va zice lumea că o cetate s-a arătat dinaintea lui Sobieţki fără a i se cuceri? N-avem tunuri? Vom lua-o dar cu mânile.

— Numele măriei tale e destul tun, zise Potoţki.

Trufia polonului măgulindu-se de această groasă linguşire, faţa i se însenină la ideea unei izbânzi atât de lesnicioase şi îndată dete poruncă să se înşire oastea cătră cetate.

În cetăţuie se afla optsprezece plăieşi, trimişi de ispravnicul de Neamţ pentru străjuire, în lipsa garnizoanei, care era la Fălcii pe lângă domnul Cantemir, unde tăbărâse armia turcească. Cu câteva ceasuri mai nainte sosise încă un tânăr plăieş, al cărui cal asudat păştea înşeuat troscotul ce creştea pe lângă ziduri.

— Mai bea o duşcă, băiete, zise un bătrân de care se videa că ascultă toţi, şi ne spune ce ai mai văzut la Iaşi?

— Ce să văd, tată? Blăstămăţie! Târgul îi în jac. Leşii pradă şi dezbracă pe bieţii oameni.

— Ş-apoi zic că-s creştini!

— Creştini! Au prădat bisericile şi monastirile de odoare. Nu ştiţi încă? S-au dus să ieie pe sfânta de la Triisfetitele.

— Doamne fereşte! ziseră plăieşii făcându-şi cruce.

— Aşa, urmă tânărul; eram acolo când au mers să ieie racla sfintei, dar călugărul, simţind, au închis poarta, şi n-au vrut să deschidă; atunce...

— Pui de om, călugărul! strigară ascultătorii.

— Atunce craiul lor au poroncit s-aducă tunurile ca să spargă porţile; dar mai întâi au trimis răspuns călugărului, care şedea în clopotniţă, să deschidă, ori face monastirea praf şi pulbere.

— Auzit-aţi acolo lifta cea păgână! Şi ce au făcut popa?

— El au răspuns că nu se aştepta s-audă aşa vorbă de la un împărat care se zice creştin, şi că măria sa îi mare şi puternic, poate să facă ceea ce zice, dacă nu se teme nici de Dumnezeu, nici de sfinţii lui, dar el nu deschide poarta, ci s-a îngropat sub zidurile bisericei, şi apoi lumea va judeca între dânsul, atât de slab, şi între măria sa atât de tare. Auzind aceste, leahul s-au făcut foc de mânie şi dasă acum poroncă să împuşce, când unul din hatmanii lui i-au zis nu ştiu ce. Cum îmi spuneau oamenii, i-au zis că nu se cade să facă aşa lucru, să strice casa domnului şi alte multe. Îndestul că l-au înduplecat să deie pace bisericei.

— Şi ce fac acum leşii la Iaşi?

— Este o săptămână de când s-au dus, după ce au văzut că nu mai au merinde pentru oşti, şi au purces pe Bahlui în sus, gândind c-or găsi de toate; dar acolea să videţi. Vodă, din lagărul turcilor, cum au auzit de aceasta, au şi pornit după dânşii un mîrzac c-o mulţime de tătari şi vro cinci steaguri de moldoveni, iar mai întâi au trimes pe loc pre căpitanul Turculeţ c-o strajă de călăreţi care, apucând înainte, au scos toţi oamenii de prin sate, au dat pojar fânului şi fânaţelor, au ascuns prin gropi grâul şi orzul, şi duşmanul au găsit tot pustiu în drumul său, încât, agiungînd la Cotnar, nu găsea să mânînce decât poamele copacilor; ba încă au pus prin bălţi şi nişte ierburi veninoase de care cum bea, crăpa; şi vai de capul lor! Pereau cu sutele şi ei şi caii, iar care rămânea pe urmă cădea în mânile moldovenilor, carii, fără mai multă judicată, ori îl spânzura, ori îl înţepa.

— Osânda sfintei Paraschevii! zise bătrânul. Dar tu cum le-ai aflat aceste toate?

— Eu - ştiţi că m-aţi trimis la Iaşi să văd ce mai este. După ce s-au dus leşii, m-am luat cât colea pe urma lor până la Cotnar, unde m-am întâlnit cu căpitanul Turculeţ, care mi le-au spus; ş-apoi, după ce am văzut că duşmanii şi-au luat drumul spre ţara lor, am apucat de-a dreptul piste codri... Dar oare ce buciumă străjerul?

— Fă-i semn să se coboare de pe zid şi să vie încoace.

Nu trecu mult şi plăieşul de strajă viind, spuse că o oaste mare se apropie de cetate. Îndată toţi alergară pe ziduri.

— Leşii sunt! strigă tânărul ce venise de curând şi pre care l-am auzit vorbind; şi-au schimbat drumul şi vin aici...

— La porţi, flăcăi! zise bătrânul. Încuieţi-le şi grămădiţi bolovani pe ziduri. Aşezaţi-vă toţi pe la metereze. Să nu zică leahul c-au intrat într-o cetate românească ca într-o ţarină pustie.

— Dar noi suntem numai nouăsprezece şi asta-i o oaste întreagă, observă unul; cum se...

— Taci mucosule! îl curmă bătrânul. Te temi că-i peri? Mare pagubă! Un mişel mai puţin.

Vânătorul astfel înfruntat se trase ruşinat şi se sui pe ziduri.

În vremea aceasta, oastea se apropiase. Regele trimise un ofiţer ca să vorbească cu cei din cetate. Solul veni la poartă. Bătrânul îl salută de pe zid.

— Bine ai venit, domnule, ce pofteşti de la noi?

— Măria sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania, vă face cunoscut ca să vă închinaţi şi să-i oferiţi cetatea împreună cu toate averile şi merindele; atunci garnizoana va fi slobodă a ieşi cu arme şi bagaje, fără a i se face nimică, iar cutezând a se împotrivi, cetatea se va cotropi şi garnizoana se va trece subt ascuţitul sabiei.

— Du răspuns măriei sale, zise bătrânul, că laude şi îngroziri de aste am mai auzit noi, şi tot nu ne-am spăriet. Mai bine măria sa şi-ar căta de drum şi ar da pace unor oameni care nu i-au făcut nimică. Cetatea n-avem gând să i-o dăm cu una, cu două, măcar că nu sunt în ea nici averi, nici merinde. Tot ce-i putem da este plumbul din puşce, pre care i-l vom trimite noi de pe ziduri, fără să se mai ostenească să vie înuntru.

— Plecaţi-vă, zise trimisul, şi nu vă puneţi capul în primejdie.

— Nu purta grijă de capul nostru, domnule. Gândiţi mai bine la al vostru.

— Încă odată vă întreb, vă închinaţi ori ba?

— Ba.

Parlamentarul se duse.

Asaltul începu. Tunurile aşezate pe scaune de lemn băteau necontenit cetatea. Plăieşii răspundeau cu gloanţe care nu făceau greş. Fieştecare împuşcătură obora câte unul din vrăjmaşi, şi mai ales din ofiţeri, asupra cărora erau ţintite flintele lor. Leşii pereau fără a face spor.

În ziua dintâi, doi vânători pieriră. A doua zi şi a treia zi mai căzură cinci şi se răniră doi. A patra zi căzu împuşcat însuşi comandantul artileriei leşeşti, dar mai periră trei din moldoveni. Numărul bravilor scădea pe toată ziua. Seara, adunîndu-se pe lîngă foc, văzură că au sfârşit şi muniţiile şi merindele.

— Ce este de făcut, tată? întrebă tânărul vânător pe bătrânul care, rănit la un picior, sta întins pe o laviţă.

— Câţi au perit d-ai noştri?

— Zece.

— Şi nu mai avem nici praf, nici merinde?

— Nu.

— Dacă-i aşa, apoi mâni dimineaţă urcă-te pe poartă şi leagă în vârful sâneţii un ştergar alb; spune că închinăm cetatea, cu tocmală să ne lesă slobozi să ieşim şi să ne ducem unde vom voi.

Aşa se urmă. Leşii primiră toate condiţiile cerute. Oastea se înşiră în două rânduri, lăsând prin mijlocul ei loc ca să treacă garnizoana, şi poarta se deschise.

Atunci, în loc de o strajă numeroasă, se văzură ieşind şese oameni, din care trei duceau pe umerele lor pe alţi trei ce erau răniţi.

— Ce este aceasta? strigă Sobieţki răpezindu-se calare înaintea lor. Ce sunteţi voi?

— Străjerii din cetate, răspunse bătrânul rănit, din spatele fiului său.

— Cum! atâţa sunteţi?

— Zece din noi au pierit din mila măriei tale.

— Voi aţi cutezat a vă împotrivi mie şi a-mi omorî atâţa viteji? zise regele. O, asta nu se va trece aşa! urmă turbat de mânie; trebuie o pildă pentru cei asemine vouă, şi pilda va fi groaznică şi vrednică de faptă. Nu meritaţi a muri de sabie, ci de ştreang. Spânzuraţii!

Pe loc ostaşii încungiurară pre plăieşi, carii depuind jos răniţii, îşi făcură semnul crucei şi, răzămându-se pe săneţe, se uitau cu nepăsare la pregătirile ce se făceau pentru moartea lor. Ofiţerii priveau cu înduioşare această scenă.

— Fie-mi iertat, sire, zise atunci Iablonovski, apropiindu-se cu respect de regele care şedea posomorât şi mânios, a arăta măriei tale că aceşti viteji n-au făcut decât datoria lor, datorie patriotică şi vrednică de toată lauda, şi că au avut norocirea a câştiga făgăduinţa marelui Sobieţki că vor fi slobozi şi nesupăraţi.

— Îţi mulţămesc, vrednice al meu tovarăş de arme, zise Sobieţki ca deşteptat din somn, îţi mulţămesc că m-ai oprit de a face o faptă defăimată. Ai cuvânt; oamenii aceştia s-au purtat vitejeşte. Să li se deie fiecăruia câte cincizeci de zloţi. Apoi, înturnându-se cătră români: "Voinicilor, zise, sunteţi slobozi; mergeţi în pace şi spuneţi copiilor şi fraţilor voştri că aţi avut cinstea a vă împotrivi cinci zile regelui de Polonia".

Îndată se făcu loc moldovenilor, carii, luându-şi răniţii, se îndreptară cătră munţi, în vreme ce oastea se cobora încet la vale; iar cetatea cu porţile deschise, purtând pe zidurile sale urmele boambelor duşmăneşti, rămase singură pe culmea înverzită, ca un mare schelet de uriaş.


Print»Sobieski si romanii - Costache Negruzzi

Lista de Povesti:

Copyright © 2014 | Designed by Vl@d!m!r
Contact | Desene de colorat | Planse de colorat


Informatiile din aceasta Sobieski si romanii de Internet au fost incluse cu buna credinta, Costache Negruzzi Costache Negruzzi Sobieski si romanii pentru informare generala. Nu trebuie sa va bazati pe ele pentru nici un anumit scop, si nu se da nici o interpretare sau garantie in Sobieski si romanii ce priveste exactitatea sau intregimea acestora. Nici o informatie din aceasta pagina nu va constitui Costache Negruzzi Sobieski si romanii pentru a Sobieski si romanii si nici nu trebuie folosita ca baza a unei decizii de a investi. Nici reprezentantii, angajatii sau agentii acestora nu vor fi raspunzatori pentru pierderea, dauna sau cheltuiala care provine din orice acces la, sau utilizare a acestei pagini, sau a oricarei pagini de Internet Costache Negruzzi de aceasta, incluzand, fara limitare, orice pierdere de profit, indirecta, incidentala sau pe cale de consecinta. Ne rezervam dreptul de a face orice modificari si corectii ale acestei pagini, dupa cum si cand credem noi de cuviinta, si fara preaviz. In diferite puncte din cuprinsul paginii vi se pot oferi link-uri automate la alte pagini de Internet relevante pentru un anumit aspect al acestei pagini. Aceasta Sobieski si romanii inseamna neaparat ca Costache Negruzzi asociat cu oricare din aceste alte pagini Sobieski si romanii Internet sau cu proprietarii lor. Chiar daca Sobieski si romanii este sa gasiti aceste pagini de interes, nici firma, nici reprezentantii, angajatii sau agentii acestora nu vor avea nici o raspundere sau obligatie de absolut orice natura pentru aceste alte pagini sau pentru orice informatie continuta in ele, dintre care nici una nu a Costache Negruzzi verificata sau avizata de firma sau de sucursalele sale. Oricand constatati Costache Negruzzi ati Costache Negruzzi o Sobieski si romanii pagina, va puteti Sobieski si romanii Costache Negruzzi aceasta pagina Costache Negruzzi pe sageata backwards