Aventurile lui Habarnam si ale prietenilor sai -

Nikolai Nosov

Aventurile lui Habarnam
şi ale prietenilor sai

CAPITOLUL I
Prichindeii din Oraşul Florilor

Era odata un oraş de basm, locuit de prichindei. Li se spunea prichindei pentru ca erau mici, mici de tot.
Oricare dintre ei nu era mai înalt decat un castravete, şi nici acela prea mare. Însa oraşul lor era tare frumos. Pe langa fiecare casa creşteau sumedenie de flori: margarete, romaniţe, papadii. Pana şi strazile la ei aveau nume de flori: strada Campanulelor, aleea Romaniţelor, bulevardul Albastrelelor. Iar oraşul se numea chiar Oraşul Florilor. Şi era aşezat pe malul unui parau. Prichindeii îi ziceau apei acesteia Paraul Castraveţilor pentru ca pe malul lui creşteau foarte mulţi castraveţi.
Pe celalalt mal al paraului se întindea padurea. Prichindeii îşi faceau barcuţe din coaja de mesteacan, treceau paraul şi se afundau în padure dupa fructe, dupa ciuperci sau dupa alune. Micuţi cum erau, le venea greu sa culeaga poamele salbatice, şi cand era vorba de alune, trebuiau sa se caţare pe trunchiurile înalte, ducand cu ei un fierastrau. Asta pentru ca nici unul dintre prichindei n ar fi putut rupe o aluna numai cu mainile goale — ele trebuiau desprinse cu ajutorul fierastraului. Şi ciupercile le retezau tot cu fierastraul. Taiau de jos ciuperca, langa radacina, dupa aceea o fierastruiau în parţi mai mici, apoi o carau acasa bucata cu bucata.
Prichindeii erau şi ei de doua feluri: prichindei baieţei şi prichindei fetiţe adica prichinduţe. Prichindeii purtau întotdeauna fie pantaloni lungi, fie pantalonaşi scurţi cu bretele, iar prichinduţelor Ie placea sa se îmbrace cu rochiţe din materiale pestriţe, viu colorate. Prichindeii nu se prea omorau cu pieptanatul, de aceea se tundeau cat mai scurt, în schimb prichinduţele aveau un par lung pana aproape de talie. Se straduiau sa şi faca tot felul de pieptanaturi dichisite, îşi împleteau parul în cozi lungi, prinzand în ele panglici şi fundiţe. Mulţi prichindei se mandreau ca ei sunt prichindei şi nici nu voiau sa auda de prichinduţe. Iar prichinduţele se mandreau ca ele sunt prichinduţe şi se fereau sa se împrieteneasca cu prichindeii. Daca vreo prichinduţa întalnea pe strada un prichindel, de cum îl zarea, îndata tre cea pe cealalta parte a strazii. Şi foarte bine facea, pentru ca printre prichindei erau destui din aceia care nu puteau trece liniştiţi pe langa o prichinduţa — negreşit îi spuneau o vorba urata sau o îmbranceau, ba şi mai rau, o trageau de cozi. Bineînţeles ca nu toţi prichindeii erau aşa, însa asta nu le statea scris pe frunte, şi de aceea prichinduţele socoteau ca e mai cuminte sa treaca din vreme pe partea cealalta a strazii, sa nu dea nas în nas cu ei. Din pricina asta mulţi prichindei le ziceau prichinduţelor baţoasele — poftim, ce nume le au mai scornit! — iar multe prichinduţe le spuneau prichindei¬lor batauşi şi alte porecle jignitoare.
Unii dintre cititori vor spune, din capul locului, ca toate astea sunt, de buna seama, scorneli, ca în realitate nu exista asemenea prichindei. Dar, la drept vorbind, nimeni nu susţine ca ei ar exista cu adevarat. Una este realitatea în viaţa şi cu totul alta într un oraş de basm. În oraşul de basm poate exista orice.
Într o casuţa de pe strada Campanulelor locuiau laolalta şaisprezece prichindei. Cel mai de seama dintre ei era un prichindel numit Ştietot. Îl poreclisera Ştietot pentru ca într adevar ştia foarte multe lucruri.
Şi ştia foarte multe pentru ca citea fel de fel de carţi. La el, pe masa, pe sub masa, pe pat, pe sub pat, numai carţi şi iar carţi. Nu gaseai un locşor în odaia lui în care sa nu dai de carţi. Datorita carţilor citite Ştietot devenise foarte înţelept. De aceea toţi îi dadeau ascultare şi l iubeau nespus.
Ştietot purta întotdeauna haine negre, iar cand se aşeza la masa, cu ochelarii pe nas şi începea sa citeasca o carte, semana leit cu un profesor.
În aceeaşi casuţa mai locuia vestitul doctor Pilula, cel care i vindeca pe pitici de orice boala. El umbla îmbracat mereu în halat alb, şi pe cap cu o tichie tot alba, cu pompon. Mai locuiau aici renumitul mecanic Şurubel cu ajutorul sau — Piuliţa; locuia apoi Zahar Zaharescu Limonada, care ajunsese celebru pentru ca îi placea la disperare apa gazoasa cu sirop. Era un pitic foarte politicos. Pretindea sa i te adresez cu numele întreg şi stramba din nas cand cineva îi spunea pur şi simplu: mai, Limonada. Mai locuia în casa asta vanatorul Glonţişor. El îl avea pe caţeluşul Strop şi mai avea o puşca cu dopuri. Veneau apoi la rand pictorul Acuarela, muzicantul Gusla şi alţi prichindei: Grabila, Dondanel, Tacutul, Gogoaşa, Zapacila, cei doi fraţi Posibil şi Probabil. Însa cel mai vestit dintre toţi era prichindelul zis Habarnam. Îl poreclisera Habarnam pentru ca nu ştia nimic.
Acest Habarnam purta o palarie albastra albastra, pantaloni galben canar şi o bluziţa portocalie cu cravata verde. Îi placeau lui culorile tari. Astfel, gatit ca un papagal, Habarnam hoinarea zile n şir prin oraş şi nascocea fel de fel de aiureli pe care le povestea tuturor.
În afara de asta le jignea cu orice prilej pe prichinduţe. De aceea, cum îi zareau de departe bluziţa portocalie, prichinduţele faceau calea ntoarsa şi se ascundeau în casele lor. Habarnam avea un prieten, pe numitul Peticel de pe strada Margaretelor. Cu Peticel, Habarnam putea palavragi ore întregi. Se certau de douazeci de ori pe zi şi tot de douazeci de ori pe zi se împacau.
Habarnam devenise cunoscut mai ales datorita urmatoarei întamplari:
Tot hoinarind prin oraş, se trezi în camp. În jur — ţipenie de om. Tocmai atunci trecu pe acolo în zbor un carabuş. Fara sa l bage de seama, carabuşul îl lovi pe Habarnam drept în ceafa. Habarnam se duse de a dura la pamant. Carabuşul îşi vazu de drum şi se pierdu în departare. Habarnam sari în picioare şi începu sa iscodeasca în toate parţile, doar doar îl va descoperi pe cel care 1 trantise. Dar nu vazu pe nimeni.
„Oare cine m a lovit? se întreba Habarnam. Poate a cazut ceva din cer?”
Îşi dadu capul pe spate şi privi în sus, dar nici acolo nu zari nimic. Doar soarele stralucea luminos deasupra capului sau.
„Înseamna ca a dat peste mine ceva de la soare, hotarî Habarnam. Desigur, s a desprins o bucata din soare şi m a lovit în cap.”
Porni grabit spre casa, dar pe drum întalni un cunoscut de al sau, caruia i spuneau Lentila.
Acest Lentila era un astronom renumit. Din nişte cioburi de sticla îşi facea o lentila. Daca te uitai prin lentila asta la lucrurile din jur, ţi se pareau mult mai mari. Din cateva lentile a meşterit o luneta mare, prin care puteai privi luna şi stelele. Aşa a devenit el astronom.
— Asculta, Lentila, i a zis Habarnam. Auzi ce mi s a întamplat: s a desprins o bucata de soare şi m a lovit în cap.
— Nu mai spune, Habarnam! izbucni în rîs Lentila. Daca s ar fi desprins o bucata din soare, te ar fi strivit de ramaneai acolo lat. Ca doar soarele e foarte mare. E mai mare decat întregul nostru Pamant.
— Nu i adevarat, raspunse Habarnam. Eu cred ca soarele nu i mai mare decat o farfurie.
— Ni se pare doar ca e aşa, pentru ca soarele e foarte departe de noi. Soarele e un uriaş glob incandescent. Am vazut asta prin luneta mea. Daca s ar desprinde din soare fie şi numai o mica particica — ar distruge în întregime oraşul nostru.
— I auzi! se mira Habarnam. Nu ştiam ca soarele i atat de mare. Ma duc sa le spun şi la ai noştri, s ar putea ca ei sa nu fi aflat înca nimic despre asta. Insa tu mai uita te o data la soare, tot prin luneta aia a ta, nu cumva sa fie ştirbit într o parte!
Habarnam porni spre casa povestindu le la toţi cei pe care i întalnea:
— Fraţilor, ştiţi cum e soarele? E mai mare decat tot Pamantul nostru. Da, aşa e soarele. Şi sa ştiţi, fraţilor, ca din soare s a desprins o bucata care zboara drept catre noi. În curand o sa cada şi o sa ne striveasca pe toţi. Mare nenorocire ne aşteapta. N aveţi decat sa va duceţi sa l întrebaţi pe Lentila.
Radeau cu toţii, deoarece îl cunoşteau pe palavragiul de Habarnam. Iar Habarnam porni în goana spre casa şi se puse pe racnit:
— Fraţilor, Salvaţi va! Se prabuşeşte bucata!
— Care bucata? îl întrebau.
— Bucata, fraţilor! S a rupt o bucata din soare. Şi cand o sa detune acuşica, s a zis cu noi. Ştiţi cum e soarele? E mai mare decat tot Pamantul nostru.
— Da ştiu ca le nascoceşti!
— Nu nascocesc nimic. Aşa mi a spus Lentila. A vazut el prin luneta lui.
Au ieşit cu toţii în curte şi au început sa se uite la soare. S au uitat, s au tot uitat, pana ce au început sa le lacrimeze ochii. Şi cum nu mai vedeau bine, începu sa li se para ca, într adevar, soarele e ştirbit. Iar Habarnam racnea înainte:
— Salvaţi va care cum poate! E prapad!
Se repezira cu toţii sa şi adune lucrurile. Acuarela îşi înşfaca vopselele şi pensula, Gusla — instrumentele muzicale: vioara, balalaica şi trombonul de alama.
Doctorul Pilula se framanta cautand prin toata casa mica farmacie portativa, care se ratacise pe undeva. Gogoaşa îşi înhaţa galoşii şi umbrela şi ieşi în goana mare, dar abia trecuse de poarta cand se auzi deodata glasul lui Ştietot:
— Liniştiţi va, fraţilor! Nu e nici o primejdie. Parca voi nu ştiţi ca Habarnam e un palavragiu? A nascocit toate astea.
— Am nascocit? racni Habarnam. N aveţi decat sa va duceţi sa l întrebaţi pe Lentila.
Pornira în goana catre Lentila şi acolo se lamuri ca totul nu era ecat o scorneala a lui Habarnam. Ei, şi ce veselie a fost! Radeau cu toţii de Habarnam şi ziceau:
— Ne miram doar de noi, cum de te am crezut!
— Iar eu, pe cat îmi dau seama, nu ma mir deloc! raspunse Habarnam. Pentru ca eu am crezut cu adevarat.
Iata ce caraghios era acest Habarnam.

CAPITOLUL II
Cum a devenit Habarnam muzicant

Cand Habarnam se apuca de vreo treaba, o facea tot de a ndoa¬selea, aşa ca totul îi ieşea anapoda. Ştia sa citeasca numai silabisind şi putea sa scrie doar cu litere de tipar.
Mulţi spuneau ca, desigur, în capul lui cam batea vantul, dar asta nu poate fi adevarat, pentru ca daca ar fi fost aşa, cum se face ca el dovedea, totuşi, o anumita înţelegere? Sigur, înţelegea greu, dar ghetele şi le punea în picioare şi nu pe cap — iar pentru asta îţi trebuie un dram de înţelegere.
Habarnam nu era chiar atat de rau. Ar fi vrut cu tot dinadinsul sa înveţe şi el ceva, dar nu i placea munca. Voia sa capete învaţatura dintr o data, fara nici un efort, ori aşa ceva, bineînţeles ca n ar fi izbutit nici cel mai deştept dintre pitici.
Prichindeilor şi prichinduţelor le placea foarte mult muzica, iar Gusla era un muzicant minunat. Avea fel de fel de instrumente şi canta deseori la ele. Ceilalţi ascultau şi apoi nu mai conteneau cu laudele. Habarnam fierbea de invidie ca Gusla era laudat şi atunci începu sa l roage:
— Învaţa ma şi pe mine sa cant. Vreau şi eu sa fiu muzicant.
— Te învaţ, se învoi Gusla. La ce vrei sa canţi?
— La ce i mai uşor?
— La balalaica.
— Ei, atunci, haide, da încoace balalaica, sa încerc.
Gusla i a dat balalaica. Habarnam şi a trecut degetele pe strune. Pe urma a zis:
— Nu, balalaica suna prea încet. Da mi altceva, care sa cante mai tare.
Gusla i a dat vioara. Habarnam scarţai puţin cu arcuşul pe coarde şi spuse:
— Dar ceva şi mai tare nu ai?
— Mai am trombonul, raspunse Gusla.
— Ia, da l încoace, sa încercam.
Gusla i a dat trombonul cel mare, de alama. Şi unde nu sufla o data Habarnam în el, de guiţa trombonul ca un apucat.
— Uite, asta i un adevarat instrument! se bucura Habarnam. Ce tare canta!
— Ei, atunci învaţa sa canţi la trombon, daca ţi place, se învoi Gusla.
— Pai, de ce sa mai învaţ? Gata, acum ştiu sa cant, raspunse Habarnam.
— Nu i adevarat, înca nu ştii sa canţi.
— Ba ştiu, ştiu! Uite, asculta! ţipa Habarnam şi se apuca sa sufle din rasputeri în trombon.
— Bu bu bu u! Tu tu tu u!
— Tu doar trombonezi, nu canţi, i a raspuns Gusla.
— Cum nu cant? se supara Habarnam. Ba cant şi înca foarte bine! Tare!
— Eh, vai de capul tau! Aici nu i vorba de tarie. Trebuie sa fie frumos.
— Pai, am cantat chiar foarte frumos.
— Ba nu i frumos deloc, spuse Gusla. Dupa cate vad nu ai nici un talent pentru muzica.
— Ba tu nu ai talent! se înfurie Habarnam. Spui asta doar din invidie. Vrei ca numai pe tine sa te asculte şi sa te laude toţi.
— Nici vorba de aşa ceva, spuse Gusla. Ia trombonul şi canta cat pofteşti, daca socoti ca nu trebuie sa înveţi. N au decat sa te laude şi pe tine.
— Pai, chiar am sa cant, raspunse Habarnam.
Şi începu sa sufle în trombon, dar neştiind sa cante, trombonul urla şi horcaia, şi ţipa, şi grohaia. Gusla asculta cat asculta… În cele din urma se plictisi. Îşi îmbraca haina de catifea, îşi prinse la gat funduliţa trandafirie pe care o purta în loc de cravata şi pleca în vizita.
Seara, cand toţi prichindeii se adunasera acasa, Habarnam lua din trombonul şi se apuca sa sufle în el:
— Bu bu bu u! Du du du u!
— Ce i cu zgomotul asta? strigara cu toţii.
— Asta nu i zgomot, raspunse Habarnam. E cantecul meu.
— Înceteaza imediat! striga Ştie tot. Ne spargi urechile cu muzica ta!
— Asta pentru ca nu te ai obişnuit înca cu muzica mea. Dupa ce o sa te obişnuieşti n o sa ţi mai sparg urechile.
— Şi daca nu vreau sa ma obişnuiesc? Nu vreau!
Dar Habarnam nu 1 mai asculta şi continua sa cante:
— Bu bu bu bu! Har r r! Hr r r! Ţiu! Ţiu!
— Termina odata! se napustira asupra lui toţi prichindeii. Cara te de aici cu trombonul asta nesuferit!
— Pai, unde sa ma car?
— Du te pe camp şi canta acolo.
— Pai, în camp n are cine sa ma asculte.
— Ce, parca tu ai nevoie sa te asculte cineva neaparat?
— Neaparat.
— Atunci ieşi în strada, acolo or sa te asculte vecinii.
Habarnam a ieşit în strada şi s a pornit sa cante langa casa vecina, dar vecinii l au rugat sa nu mai faca galagie sub ferestrele lor. S a dus la alta casa — dar şi de acolo l au alungat. S a mutat la a treia casa — unde paţi la fel — însa el socoti ca poate sa le faca în ciuda şi sa cante, sa nu se opreasca.
Vecinii s au înfuriat, au navalit afara şi l au pus pe fuga. Cu chiu cu vai a izbutit sa scape de ei, cu trombonul lui cu tot.
De atunci Habarnam n a mai cantat niciodata la trombon.
— Nu mi înţeleg muzica, spunea el. înca nu s au ridicat pana la muzica mea. Cand or sa se ridice or sa ma roage singuri, dar va fi prea tarziu. N am sa le mai cant.

CAPITOLUL III
Cum a devenit Habarnam pictor

Acuarela era un pictor foar te bun. Umbla întotdeauna într o bluza lunga, careia îi zicea „halat”. Era de ajuns sa l priveşti cum sta, gatit în halatul sau şi cu parul lung dat pe spate, în faţa şevaletului cu paleta în mana. Oricine îşi dadea seama ca are în faţa sa un pictor adevarat.
Daca a vazut ca nimeni nu i apreciaza muzica, Habarnam se hotarî sa se faca pictor. S a dus la Acuarela şi i a spus:
— Asculta, Acuarela, m am hotarat sa ma fac şi eu pictor. Da mi nişte vopsele şi o pensula.
Acuarela nu era defel zgarcit, aşa ca îi darui lui Habarnam vopselele lui vechi şi o pensula. Chiar atunci veni la Habarnam prietenul sau Peticel. Habarnam i a spus:
— Aşaza te, Peticel, imediat am sa ţi fac portretul.
Bucuros, Peticel se aşeza repede pe un scaun şi Habarnam începu sa i faca portretul. Cum voia sa l înfaţişeze cat mai frumos, îi picta un nas roşu, urechi verzi, buze vinete şi ochi portocalii. Peticel era nerabdator sa şi vada mai repede portretul. De nerabdare nu putea sta locului pe scaun şi se tot mişca.
— Stai într un loc, nu te mai mişca, îi spunea Habarnam, altfel n o sa ţi semene.
— Dar acuma îmi seamana? întreba Peticel.
— Aidoma, raspunse Habarnam şi i aplica o pereche de mustaţi cu vopsea violeta.
— Hai, arata mi, sa vad ce a ieşit! se ruga Peticel cand Habarnam îi termina portretul.
Acesta i l arata.
— Cum, aşa arat eu? striga speriat Peticel.
— Bineînţeles ca aşa. Pai cum altfel?
— Dar mustaţi, de ce mi ai desenat? Ca doar eu n am mustaţi.
— Ei, odata şi odata or sa ţi creasca.
— Şi nasul de ce e roşu?
— Asta ca sa fie mai frumos portretul.
— Iar parul de ce e albastru? Ce, parca parul meu e albastru?
— E albastru, raspunse Habarnam. Dar daca nu ţi place aşa, îl pot face verde.
— Nu, asta nu i un portret bun, spuse Peticel. Da mi l sa l rup.
— Vrei sa distrugi o opera de arta? se împotrivi Habarnam.
Peticel vru sa i ia portretul şi atunci începu bataia. Auzind zgomot, venira îndata Ştietot, doctorul Pilula şi alţi prichindei.
— De ce va bateţi? i au întrebat.
— Uitaţi va, striga Peticel, judecaţi şi voi, care din noi are dreptate: spuneţi, cine e înfaţişat aici? Nu i aşa ca nu sunt eu acela?
— Bineînţeles ca nu eşti tu, raspunsera prichindeii. Aici e desenata o sperietoare.
Habarnam zise:
— Nu pricepeţi ce e, pentru ca nu scrie cine e. Iata, am sa scriu îndata şi totul o sa se lamureasca.
Şi luand un creion, scrise dedesubtul portretului cu litere de tipar: PETICEL. Dupa aceea agaţa portretul pe perete şi spuse:
— Sa stea atarnat aici. Sa l priveasca toata lumea, nu i este interzis nimanui.
— Nu i nimic, zise Peticel, dupa ce o sa te culci şi ai sa adormi, eu o sa vin şi o sa l rup.
— Iar eu noaptea asta n am sa ma culc şi n am sa dorm, ci am sa stau de paza, raspunse Habarnam.
Peticel se supara şi pleca acasa, iar Habarnam, într adevar, nu se culca în seara aceea. Dupa ce toţi ceilalţi adormira, el lua vopselele şi începu sa l picteze pe fiecare. Pe Gogoaşa îl desena atat de gras ca nici nu încapu în tablou. Lui Zapacila îi picta nişte picioruşe subţiri, iar la spate îi adauga, nu se ştie de ce, o coada de caine. Pe vanatorul Glonţişor Îl înfaţişa calare pe caţelul Strop. Doctorului Pilula îi puse în loc de nas un termometru. Lui Ştietot îi desena, fara motiv, nişte urechi de magar. Într un cuvant, îi înfaţişa pe toţi cat mai caraghios şi mai nastruşnic. Catre dimineaţa agaţa toate portretele astea pe pereţi şi scrise sub fiecare ce înfaţişa, aşa ca ieşi o adevarata expoziţie. Cel dintai se trezi doctorul Pilula. Cand vazu portretele de pe pereţi, începu sa rada. Îi placura aşa de tare încat îşi puse ochelarii pe nas şi începu sa le cerceteze cu multa atenţie. Se apropia pe rand de fiecare desen şi radea cu hohote.
— Bravo, Habarnam, se minuna doctorul Pilula. Niciodata în viaţa mea n am ras atata!
În cele din urma se opri în dreptul portretului sau şi întreba cu severitate:
— Da asta cine e? Nu cumva sunt eu? Nu, nu sunt eu. Ăsta i un portret total neizbutit. Mai bine scoate l de aici.
— De ce sa l scot? Lasa l sa atarne acolo, raspunse Habarnam.
Doctorul Pilula se supara şi spuse:
— Se vede treaba, Habarnam, ca eşti bolnav. S a întamplat ceva cu ochii tai. Cand ai vazut tu ca aş avea un termometru în loc de nas? O sa trebuiasca sa ţi dau discara ulei de ricin.
Tare nu i placea lui Habarnam uleiul de ricin. Se sperie şi zise:
— Nu, nu! Acum vad şi eu ca portretul e neizbutit!
El scoase de pe perete portretul lui Pilula şi l rupse. Dupa Pilula se trezi vanatorul Glonţişor. Şi lui îi placura portretele. Cat pe ce sa plesneasca de ras, privindu le. Însa dupa ce l vazu şi pe al sau, buna lui dispoziţie se risipi îndata.
— Asta e un portret rau, spuse el. Nu seamana cu mine. Scoate l de acolo, ca altfel n o sa te mai iau niciodata la vanatoare.
Habarnam fu nevoit sa l ia de pe perete şi pe vanatorul Glonţişor. Aşa s a întamplat şi cu toţi ceilalţi. Tuturor le placeau portretele altora şi nu le placeau ale lor. Ultimul se trezi Acuarela, care, din obişnuinţa, dormea mai mult ca toţi ceilalţi. Cand îşi vazu portretul pe perete se supara straşnic şi spuse ca acela nu i un portret ci o mazgaleala fara valoare şi antiartistica.
Dupa aceea rupse portretul de pe perete şi i lua lui Habarnam vopselele şi pensula.
Singurul ramas pe perete era portretul lui Peticel. Habarnam îl desprinse de acolo şi se duse la prietenul sau.
— Peticel, vrei sa ţi daruiesc portretul tau? În schimb, împaca te cu mine, îi propuse Habarnam.
Peticel lua portretul, îl rupse în bucaţele şi zise:
— Bine, hai sa ne împacam. Dar sa ştii ca daca macar o singura data ma mai pictezi, n am sa ma mai împac cu tine pentru nimic în lume.
— Iar eu n am sa mai pictez niciodata, raspunse Habarnam. Ca uite, pictezi, pictezi, şi nimeni nu ţi spune macar mulţumesc, nu ştiu decat sa te certe. Nu mai vreau sa fiu pictor.

CAPITOLUL IV
Cum a început Habarnam sa scrie poezii

Neizbutind sa ajunga pictor, Habarnam hotarî sa devina poet şi sa scrie versuri. Cunoştea un poet care locuia pe strada Papadiilor. Numele lui era Tabaltoc, dar, dupa cum se ştie, tuturor poeţilor le plac numele frumoase. De aceea cand Tabaltoc a început sa scrie poezii, şi a ales un alt nume, şi a zis Floricica.
Într o zi Habarnam a venit la Floricica şi i a spus:
— Asculta, Floricica, învaţa ma şi pe mine sa fac versuri. Vreau sa fiu şi eu poet.
— Dar ai talent pentru asta? întreba Floricica.
— Desigur, am. Sunt foarte înzestrat, i a raspuns Habarnam.
— Trebuie sa verificam, spuse Floricica. Ştii ce nseamna rima?
— Rima? Nu ştiu.
— Rima este atunci cand doua cuvinte au terminaţii asemanatoare, îl lamuri Floricica. De exemplu: raţa — dimineaţa, prajitura uscata — îngheţata. Ai înţeles?
— Am înţeles.
— Ei, atunci spune mi o rima pentru „toiag”.
— Covrig, raspunse Habarnam.
— Pai, ce fel de rima i asta: toiag — covrig? Cuvintele astea nu rimeaza defel!
— De ce nu rimeaza? Doar amandoua se termina la fel.
— Nu i de ajuns, spuse Floricica. Trebuie ca aceste cuvinte sa se asemene în aşa fel încat sa iasa ceva armonios. Uite, asculta: toiag — moşneag, visare — lumanare, hartie — palarie.
— Am înţeles, am înţeles, striga Habarnam. Toiag — moşneag, visare — lumanare, hartie — palarie! E grozav! Ha ha ha!
— Ei, acum gaseşte o rima pentru „calţi”, spuse Floricica.
— Malţi, raspunse Habarnam.
— Ce s aceia „malţi?” se mira Floricica. Exista un asemenea cuvant?
— Dar ce, nu exista?
— Bineînţeles ca nu exista.
— Ei, atunci, „balţi”.
— Ce mai sunt şi „balţii” aştia? se mira din nou Floricica.
— Ei, asta i cand cobalţai ceva, atunci se fac „balţi”, lamuri Habarnam.
— Numai minciuni spui, zise Floricica, nu exista un asemenea cuvant. Trebuie alese doar cuvinte care exista, nu nişte nascociri.
— Şi daca cu nu pot alege alt cuvant?
— Înseamna ca n ai talent pentru poezie.
— Ei, atunci gaseşte tu o rima pentru calţi, raspunse Habarnam.
— Îndata, se învoi Floricica.
El se opri în mijlocul camerei, îşi încrucişa braţele pe piept, înclina capul spre un umar şi începu sa se gandeasca. Apoi îşi rasturna capul pe spate şi iar se gandi, fîxandu şi privirile în tavan, dupa aceea îşi prinse barbia în maini şi continua sa se gandeasca uitandu se în podea. În sfarşit începu sa se plimbe prin camera mormaind încetişor, pentru sine:
— Calţi, valţi, dalţi, nalţi, salţi, malţi… Mormai astfel multa vreme, apoi spuse: La naiba! Ce cuvant mai e şi asta? Nu rimeaza cu nimic!
— Ai vazut? se bucura Habarnam. Chiar tu foloseşti cuvinte care nu rimeaza cu nimic şi mai spui ca eu sunt lipsit de talent.
— Ei, bine, eşti talentat, foarte talentat, dar lasa ma în pace! spuse Floricica. A început sa ma doara capul. Scrie în aşa fel încat sa aiba înţeles şi rima, şi gata poezia.
— Oare c chiar aşa de simplu? se mira Habarnam.
— Bineînţeles ca c simplu. Principalul c sa ai talent.
Habarnam s a dus acasa şi îndata s a apucat sa scrie poezii. A haladuit toata ziua prin camera, a privit cand în podea, cand în tavan, s a prins şi cu mainile de barbie şi tot mormaia cate ceva pentru sine. În cele din urma poeziile au fost gata şi el vorbi:
— Ascultaţi, fraţilor, ce poezii am facut eu.
— Sa auzim, sa auzim, despre ce sunt poeziile? se interesara cu toţii.
— Poeziile sunt despre voi, marturisi Habarnam. Iata, întai una despre Ştietot:

Ştietot se plimba n ploaie
Şi a sarit peste o oaie.

— Cum? striga Ştietot. Cand am sarit eu peste o oaie?
— Ei, asta i aşa, doar în poezie, pentru rima, ne lamuri Habarnam.
— Vasazica, din pricina rimei o sa nascoceşti fel de fel de minciuni despre mine? îşi ieşi din fire Ştietot.
— Desigur, raspunse Habarnam. Ce nevoie am sa nascocesc lucruri adevarate? Adevarul nu trebuie sa fie nascocit, el exista oricum.
— Daca mai încerci, o sa ţi arat cu de ce trebuie sa nascoceşti lucruri adevarate! îl ameninţa Ştietot. Sa vedem ce ai mai nascocit despre alţii?
— Iata, ascultaţi acum despre Grabila, spuse Habarnam:

Grabila, flamand cat zece
Nghiţi un fier de calcat rece.

— Fraţilor! ţipa Grabila. Ce a nascocit asta despre mine? N am înghiţit nici un fier de calcat rece.
— Nu mai ţipa, i a raspuns Habarnam. Am spus şi cu aşa, doar pentru rima ca fierul de calcat era rece.
— Dar eu n am înghiţit nici un fier de calcat, nici rece, nici fierbinte! striga Grabila.
— Pai, nici cu nu spun ca ai înghiţit unul fierbinte, aşa ca linişteşte te, raspunse Habarnam. Iata, ascultaţi poezia despre Probabil:

Probabil sub perna are
O branzoaica dulce, mare.

Probabil se apropie de patul sau, se uita sub perna şi spuse:
— Minciuni! Nu i nici o branzoaica aici.
— Nu te pricepi deloc la poezie, raspunse Habarnam. Asta e un fel de a spune, doar aşa, pentru rima, ca se afla, dar de fapt branzoaica nu se afla acolo. Uite, am mai facut o poezie şi pentru Pilula!
— Fraţilor! striga doctorul Pilula. Trebuie sa oprim bataia asta de joc! Oare o sa ascultam, liniştiţi, toate minciunile lui despre fiecare?
— Ajunge! strigara cu toţii. Nu mai vrem sa ascultam! Astea nu s poezii ci nişte scorneli neruşinate.
Dar Ştietot, Grabila şi Probabil strigau:
— Lasaţi l sa citeasca! O data ce a citit despre noi, sa citeasca şi despre alţii.
— Nu i nevoie! Noi nu vrem! strigau ceilalţi.
— Ei, daca voi nu vreţi, atunci o sa ma duc sa le citesc vecinilor, spuse Habarnam.
— Cum? racnira cu toţii. Sa te duci sa ne faci de ras şi faţa de vecini? Încearca numai! Ca dupa aceea nu mai ai ce cauta acasa.
— Ei bine, fraţilor, n o sa ma duc, se învoi Habarnam. Dar sa nu mai fiţi suparaţi pe mine.
De atunci Habarnam hotarî sa nu mai scrie poezii.

CAPITOLUL V
Cum s a plimbat Habarnam
în automobilul cu apa gazoasa

Mecanicul Şurubel şi ajuto¬rul lui, Piuliţa, erau nişte meşteri foarte buni.
Semanau unul cu celalalt, doar ca Şurubel era niţeluş mai înalt, iar Piuliţa niţeluş mai scund de statura. Amandoi purtau vestoane din piele. În buzunarele vestoanelor aveau întotdeauna chei pentru piuliţe, cleşti, pile şi alte instrumente de fier. Daca vestoanele n ar fi fost din piele, demult li s ar fi desprins buzunarele. Aveau şi şepci tot din piele şi ochelari de protecţie.
Ochelarii aceştia şi i puneau cand lucrau, ca sa nu le intre ceva în ochi.
Şurubel şi Piuliţa ramaneau zile întregi în atelierul lor şi reparau primusuri, cratiţe, ceainice, tigai, iar cand nu aveau ce repara, faceau triciclete şi biciclete pentru pitici.
Odata, Şurubel şi Piuliţa, fara sa spuna vreo vorba, s au închis în atelierul lor şi au început sa meştereasca ceva.
O luna încheiata au pilit, au dat la rindea, au nituit, au sudat şi n au aratat nimic nimanui, iar cand s a încheiat luna se constata ca alcatuisera un automobil.
Era un automobil acţionat cu apa gazoasa şi sirop. În mijlocul maşinii se afla o banca pentru şofer, iar în faţa acesteia era aşezat rezervorul cu apa gazoasa. Gazul din rezervor trecea printr o ţeava, într un cilindru de arama şi acţiona un piston de fier. Sub presiunea gazului pistonul se mişca înainte şi înapoi şi învartea roţile. Sus, deasupra banchetei, era fixat un borcan cu sirop. Siropul se scurgea prin alta ţeava în rezervor şi servea la unsul întregului mecanism.
Acest tip de automobil cu apa gazoasa era foarte raspandit printre pitici. Dar automobilului construit de Şurubel şi Piuliţa îi fusese adusa o foarte importanta perfecţionare: la un perete lateral al rezervorului era legata o mica ţeava elastica din cauciuc, cu robinet, pentru a se putea bea apa în timpul mersului, fara a opri maşina.
Grabila învaţa sa conduca acest automobil şi pentru oricine dorea sa faca o plimbare, el pornea imediat la drum fara sa refuze vreodata pe cineva.
Cel mai mult îi placea sa se plimbe cu automobilul lui Limonada, pentru ca pe drum putea sa bea apa gazoasa cu sirop cat îi poftea inima. Şi lui Habarnam îi placea plimbarea cu automobilul, aşa ca Grabila îl avea adesea ca muşteriu. Însa Habarnam dorea sa înveţe sa conduca singur maşina, aşa ca începu sa l roage pe Grabila:
— Lasa ma pe mine sa conduc automobilul. Vreau sa nvaţ a l conduce singur.
— N ai sa poţi, spuse Grabila. Doar e vorba de o maşina. Trebuie sa te pricepi.
— Ce i aici de priceput? i a raspuns Habarnam. Am vazut la tine cum se conduce. Tragi de manete şi învarţi volanul. E foarte simplu.
— Pare numai ca e simplu, dar de fapt e o treaba grea. O sa te accidentezi şi tu şi o distrugi şi automobilul.
— Lasa, Grabila, nu i nimic! s a suparat Habarnam. Cand o sa mi ceri şi tu ceva, nici eu n am sa ţi dau.
Într o zi, cand Grabila nu era acasa, Habarnam se furişa în automobilul aflat în curte şi începu sa traga de manete şi sa apese pedalele. La început nu se întampla nimic, dar deodata maşina începu sa huruie şi o lua razna. Piticii vazura totul de la fereastra şi ieşira în goana din casa.
— Ce faci? strigara ei. Ai sa te accidentezi!
— N am sa ma accidentez, raspunse Habarnam şi în aceeaşi clipa se izbi de coteţul cainelui care se afla în mijlocul curţii.
Buf poc! Coteţul se facu surcele. Bine cel puţin ca Strop avusese timp sa sara de acolo, ca altfel Habarnam l ar fi strivit.
— Uite, vezi ce ai facut? striga Ştietot. Opreşte te imediat!
Habarnam se sperie, vru sa opreasca maşina şi trase de o maneta.
Dar maşina, în loc sa se opreasca, porni şi mai repede. În drumul ei dadu peste un chioşc. Buf poc! Chioşcul se desfacu în bucaţi. Habarnam fu îngropat sub un morman de aşchii. O scandura i se agaţa de spate, alta îl izbi în ceafa.
Se lasa pe volan şi încerca sa vireze. Automobilul se învartea prin curte, iar Habarnam striga cat îl ţinea gura:
— Fraţilor, deschideţi mai repede poarta, altfel o sa strivesc totul pe aici!
Piticii au deschis poarta, Habarnam a ieşit din curte şi a pornit în goana pe strada. Atraşi de zgomot, piticii navalira de prin toate curţile.
— Pazea! striga Habarnam şi gonea înainte.
Ştietot, Probabil, Şurubel, doctorul Pilula şi alţi pitici alergau dupa el. Dar ţi ai gasii! Nu l au putut ajunge din urma.
Habarnam tot trecea de pe o strada pe alta şi nu ştia cum sa opreasca maşina.
În sfarşit, automobilul se apropie de rau, se dadu peste cap şi porni de a dura pe povarniş. Habarnam fu aruncat afara şi ramase întins pe mal, iar automobilul cu apa gazoasa cazu în apa şi se scufunda.
Ştietot, Probabil, Şurubel şi doctorul Pilula îl înşfacara pe Habar¬nam şi l dusera acasa. Cu toţii credeau ca e mort.
Acasa l au aşezat pe pat şi abia atunci a deschis Habarnam ochii. El privi în jur şi întreba:
— Fraţilor, mai sunt viu?
— Viu, viu, raspunse doctorul Pilula. Numai, te rog, stai liniştit, trebuie sa te examinez.
El îl dezbraca pe Habarnam şi începu sa l examineze. Dupa aceea spuse:
— Uimitor! Toate oasele sunt întregi, are doar nişte contuzii şi cateva aşchii.
— Pai, mi s a agaţat o scandura de spate, spuse Habarnam.
— O sa trebuiasca sa scoatem aşchiile, clatina din cap Pilula.
— Şi o sa ma doara? se sperie Habarnam.
— Nu, nici un pic. Uite, ţi o scot chiar acum pe cea mai mare.
— A a au! ţipa Habarnam.
— Ce a a au? Ce? Te doare? se mira Pilula.
— Sigur ca ma doare!
— Ei, rabda, rabda. Ţi se pare doar ca te doare.
— Nu, nu mi se pare! Au au au!
— Dar de ce ţipi de parca te aş taia? Ca doar nu te tai.
— Ma doare! Mi ai spus ca n o sa ma doara, şi acuma ma doare!
— Ei, mai încet, mai încet… Mai am de scos o singura aşchie.
— Au, lasa, lasa! Mai bine raman cu aşchia.
— Nu se poate, o sa faca puroi.
— Au au au!
— Ei, gata. Acum trebuie doar sa ungem cu iod.
— Şi asta o sa ma doara?
— Nu, cand dau cu iod nu te doare. Stai cuminte.
— A a au!
— Nu mai zbiera! Îţi place sa te plimbi cu maşina, dar sa rabzi puţin la durere nu ţi place!
— Vai! Ce tare ma ustura!
— O sa te usture puţin şi o sa te lase. Acum o sa ţi pun termome¬trul.
— Uf, nu mi trebuie termometru. Nu mi trebuie!
— De ce?
— O sa ma doara!
— Pai, termometrul nu doare.
— Mi ai spus mereu ca nu ma doare şi pe urma m a durut.
— Tare sucit mai eşti! Oare nu ţi am pus niciodata termometrul?
— Niciodata.
— Ei, uite, o sa vezi acuma ca asta nu doare, spuse Pilula şi se duse dupa termometru.
Habarnam ţaşni din pat, sari pe fereastra şi fugi la prietenul sau Peticel. Doctorul Pilula se întoarse cu termometrul, dar ia l pe Habarnam de unde nu i!
— Ei, poftim de trateaza un astfel de bolnav, mormai Pilula. Tu te straduieşti sa l vindeci, iar el sare pe fereastra şi o ia la sanatoasa. E inadmisibil!

CAPITOLUL VI
Cum a conceput Ştietot un balon

Ştietot, caruia îi placea foarte mult sa citeasca, aflase din carţi despre ţari îndepartate şi despre fel de fel de calatorii. Adesea, seara, cand n avea ce face, el le povestea prietenilor sai despre ceea ce citise în carţi.
Prichindeii se dadeau în vant dupa asemenea istorisiri. Le placea sa asculte despre ţari pe care nu le vazusera niciodata, dar mai ales îi atrageau povestirile despre calatorii, pentru ca cei care calatoresc trec prin tot felul de întamplari nemaipomenite şi aventuri dintre cele mai neobişnuite.
Tot ascultand istorisiri din acestea, prichindeii începura sa creada ca ar putea pleca şi ei într o calatorie. Unii propusera sa o faca pe jos, alţii sa pluteasca pe rau cu barcile, iar Ştietot propuse:
— Haideţi sa construim un balon şi sa zburam cu balonul.
Ideea asta au gasit o cu toţii excelenta. Pana atunci nu zburasera niciodata cu balonul şi socoteau ca ar fi foarte interesant. Bineînţeles, nimeni nu ştia cum se construieşte un balon, dar Ştietot a promis ca va chibzui el totul şi le va explica apoi şi lor.
Aşa ca Ştietot începu sa se gandeasca. Se gandi trei zile şi trei nopţi şi hotarî sa faca un balon din cauciuc. Prichindeii ştiau cum se obţine cauciucul. În oraşul lor creşteau nişte flori asemanatoare cu ficuşii. Daca faci o crestatura pe tulpina acestei flori, începe sa se scurga din ea o zea¬ma alba. Zeama asta, numita lichid de cauciuc, se îngroaşa încet în¬cet şi se transforma în cauciuc, din care se pot confecţiona mingi şi galoşi.
Dupa ce Ştietot a nascocit asta, le a poruncit prichindeilor sa adune lichid de cauciuc. Începura cu toţii sa care lichidul alb în butoiul pregatit anume de Ştietot. Se duse şi Habarnam sa adune lichid, dar se întalni pe drum cu prietenul sau, Peticel, care se juca cu doua prichinduţe, sarind coarda.
— Asculta, Peticel, ce chestie am nascocit noi! spuse Habarnam. O sa plesneşti de invidie cand o sa afli, mai frate miu!
— Ba sa ştii ca n am sa plesnesc deloc, îi raspunse Peticei. Ce, n am alta treaba decat sa plesnesc?
— O sa plesneşti, o sa plesneşti! cauta sa l convinga Habarnam. Sa vezi ce chestie, fraţioare! Nici în vis n ai vazut aşa ceva.
— Ei, despre ce chestie e vorba? se interesa Peticei.
— Îndata o sa meşterim o başica plina cu aer şi o sa zburam cu ea departe.
Pe Peticel îl cuprinse invidia. Vrand sa se laude şi el cu ceva, spuse:
— Mare lucru, o başica! Eu în schimb m am împrietenit cu prichinduţele.
— Cu care prichinduţe?
— Uite, cu ele, spuse Peticel şi le arata cu degetul pe prichinduţe. Pe asta o cheama Gazuţa şi pe asta Ţintişoara.
Gazuţa şi Ţintişoara stateau ceva mai departe şi l priveau cu îngrijorare pe Habarnam.
Habarnam se uita la ele încruntat şi zise:
— Aha, aşa deci! Dar tu parca eşti prieten cu mine!
— Sunt prieten cu tine, dar şi cu ele. Una n o împiedica pe cealalta.
— Ba o împiedica, raspunse Habarnam. Cine e prieten cu prichin¬duţele e şi el o prichinduţa. Vreau sa te cerţi îndata cu ele!
— De ce sa ma cert?
— Îţi cer eu sa te cerţi! Altfel o sa ma cert eu cu tine.
— N ai decat, cearta te! Mare scofala!
— Uite ca ma cert, iar Gazuţei şi Ţintişoarei tale o sa le arat cu!
Habarnam îşi stranse pumnii şi se napusti asupra prichinduţelor. Peticel îi taie calea şi i repezi un pumn în frunte. Începura sa se bata iar Gazuţa şi Ţintişoara o luara la goana speriate.
— Vasazica, din pricina acestor prichinduţe mi ai dat un pumn în frunte? striga Habarnam încercand sa l loveasca pe Peticel în nas.
— Dar de ce le jigneşti? întreba Peticei împungand cu pumnii în toate parţile.
— Ia uite ce mai aparator s a gasit! raspunse Habarnam şi şi izbi prietenul în creştetul capului cu atata putere, ca acesta se clatina şi o lua repede la goana.
— Sunt certat cu tine! îi striga Habarnam din urma.
— N ai decat! raspunse Peticel. Tot tu o sa vii primul sa te împaci.
— Ai sa vezi ca n am sa vin! Noi o sa facem o calatorie zburand cu başica plina cu aer!
— O sa zburaţi de pe acoperiş — în pod!
— Ba nu, voi o sa zburaţi de pe acoperiş în pod! raspunse Habarnam şi pleca sa adune lichid de cauciuc.
Dupa ce butoiul se umplu cu lichid, Ştietot îl amesteca grijuliu şi i porunci lui Piuliţa sa aduca o pompa din acelea cu care se umfla roţile de automobil. La aceasta pompa el ataşa un tub lung de cauciuc, turna peste capatul tubului puţin lichid şi i porunci lui Piuliţa sa dea uşor la pompa.
Piuliţa începu sa pompeze şi îndata, din lichidul de cauciuc prinse sa se formeze o başica, la fel cu acelea din spuma de sapun. Ştietot adauga mereu lichid de cauciuc pe başica aceasta, iar Piuliţa nu contenea sa pompeze aer, astfel ca başica se umfla treptat, tot mai mult, prefacandu se într un mare balon.
Ştietot nu mai prididea sa adauge lichid de cauciuc pe toate parţile. Atunci el ceru celorlalţi prichindei sa l ajute. Cu toţii se pusera îndata pe treaba. Pentru fiecare se gasi ceva de facut în jurul balonului, numai Habarnam se tot învartea, fluierand, de colo colo. Se straduia sa se ţina cat mai departe de balon, îl masura din cand în cand cu privirea şi gura nu i mai tacea:
— O sa crape başica! Uite, acuşi o sa crape! Uf!
Dar balonul nu crapa ci devenea cu fiecare minut mai mare, tot mai mare. Curand fu atat de umflat ca prichindeii erau nevoiţi sa se caţere în tufa de alun, din mijlocul curţi i, pentru a l putea unge pe deasupra şi pe parţi.
Lucrul la umflatul balonului dura doua zile şi fu întrerupt doar atunci cand balonul ajunse de marimea unei case. Dupa aceea, Ştietot lega cu o sfoara tubul care se afla dedesubtul balonului, pentru ca aerul sa nu iasa, şi zise:
— Acum balonul trebuie lasat sa se usuce, iar noi o sa ne apucam de alta treaba.
El fixa cu o franghie balonul de tufa alunului, sa nu l ia vantul, dupa care îi împarţi pe prichindei în doua grupuri. Primului îi ordona sa adune gogoşi de matase, de pe care sa depene firele şi sa faca din ele aţa de matase. Apoi sa împleteasca din ea o plasa uriaşa. Celuilalt grup Ştietot îi porunci sa alcatuiasca un coş mare din coaja subţire de mesteacan.
În vreme ce Ştietot şi prietenii sai erau prinşi cu aceasta munca, locuitorii din Oraşul Florilor veneau şi priveau balonul uriaş legat de tufa de alun. Fiecare vroia sa atinga balonul cu mana, ba unii încercau chiar sa l ridice.
— Balonul e uşor, spuneau ei, îl poţi lesne ridica doar cu o mana.
— De uşor e uşor, dar dupa parerea mea, n o sa poata zbura, spuse prichindelul Carbunaş.
— De ce sa nu zboare? întrebara ceilalţi.
— Pai, cum sa zboare? Daca ar putea zbura, s ar înalţa în sus, dar aşa el sta rezemat de pamant. Înseamna ca, deşi e uşor — e totuşi greu, raspunse Carbunaş.
Piticii cazura pe ganduri.
— Hm! Hm! ziceau ei. Balonul e uşor şi totuşi e greu. Asta i adevarat. Şi atunci cum o sa zboare?
Încercara sa l iscodeasca pe Ştietot, dar acesta le spuse:
— Aveţi puţina rabdare. În curand o sa va lamuriţi.
Întrucat Ştietot nu le explica nimic piticilor, aceştia începura sa se îndoiasca şi mai mult. Carbunaş umbla prin oraş şi raspandea tot felul de zvonuri prosteşti.
— Ce forţa ar putea ridica balonul în sus? întreba el şi şi raspundea singur: nu exista o astfel de forţa! Pasarile zboara pentru ca au aripi, dar başica de cauciuc n are cum sa se ridice. Ea poate zbura doar în jos.
Pana la urma nimeni din oraş nu mai credea în nazbatia asta. Cu toţii nu faceau decat sa rada, se apropiau de casuţa lui Ştietot, se uitau la balon de dupa gard şi spuneau:
— Uitaţi va, uitaţi va! A nceput sa zboare! Ha ha ha!
Dar Ştietot nu dadea atenţie acestor ironii. Dupa ce plasa de matase a fost gata, ci porunci sa îmbrace cu ea balonul de sus pana jos. Astfel, plasa fu trecuta peste balon, acoperindu l complet.
— Uitaţi va! strigara piticii de dupa gard. Vor sa prinda balonul în plasa. Se tem c o sa zboare. Ha ha ha!
Ştietot ceru prietenilor sai sa lege balonul cu o franghie, pe care apoi s o treaca peste creanga alunului şi sa l ridice.
Imediat Grabila şi Piuliţa se urcara cu funia în alun şi începura sa traga balonul. Asta îi înveseli nespus pe cei ce priveau.
— Ha ha ha! radeau ei. Se vede ca asta i un balon pe care trebuie sa l tragi în sus cu franghia. Cum o sa zboare, daca e nevoie de funie ca sa fie ridicat?
— Chiar aşa vor face, raspundea Carbunaş. Ei or sa se aşeze pe balon, or sa traga de funie şi atunci balonul o sa zboare.
Cand balonul fu ridicat de la pamant, plasa de pe marginile sale se lasa în jos şi Ştietot porunci sa fie legat de capetele ei coşul împletit din coaja de mesteacan. Coşul avea forma patrata. Înauntru, pe fiecare latura, era prinsa o bancuţa şi pe fiecare bancuţa puteau sa încapa cate patru prichindei.
Dupa ce coşul fu legat de plasa în cele patru colţuri, Ştietot anunţa ca lucrul la construcţia balonului a luat sfarşit. Grabila îşi închipuia ca vor zbura imediat, însa Ştietot spuse ca mai trebuie pregatite paraşute pentru toţi.
— De ce paraşute? întreba Habarnam.
— Daca balonul crapa? În cazul asta va trebui sa sarim cu paraşutele.
În ziua urmatoare Ştietot şi prietenii lui fura ocupaţi cu confecţiona¬tul paraşutelor. Fiecare dintre ei îşi meşterea singur paraşuta, din pufuleţi de papadie, iar Ştietot le arata tuturor cum anume s o faca.
Locuitorii oraşului vedeau ca balonul atarna nemişcat pe creanga şi şi spuneau unul altuia:
— O sa stea atarnat aşa pana o sa crape. N o sa zboare niciodata.
— Ei, haide, de ce nu zburaţi? strigau ei de dincolo de gard. Trebuie sa zburaţi pana ce n apuca balonul sa crape.
— Nu va neliniştiţi, le raspunse Ştietot. O sa zburam maine dimineaţa la ora opt.
Mulţi prichindei izbucnira în ras, dar unii începura sa aiba îndoieli.
— Te pomeneşti c or sa zboare cu adevarat! îşi spuneau ei. Trebuie sa venim maine sa vedem.

CAPITOLUL VII
Pregatiri de calatorie

În dimineaţa urmatoare Ştietot îşi scula prietenii mai devreme. Deîndata începura sa se pregateasca de drum. Şurubel şi Piuliţa îşi îmbracara vestoanele de piele.
Vanatorul Glonţişor se încalţa cu cizmele din piele, favoritele lui. Carambii acestor cizme ajungeau mai sus de genunchi şi se încheiau deasupra cu catarame. Asemenea cizme erau foarte comode pentru calatorie. Grabila îşi îmbraca costumul sau „fulger”. Despre costumul asta se cuvine sa dam cateva amanunte. Grabila, care se grabea întotdeauna şi nu i placea sa şi piarda timpul degeaba, nascocise un costum special pentru el, care nu avea nici macar un singur nasture. Se ştie doar ca la îmbracat sau la dezbracat cel mai mult timp se pierde pentru descheiatul şi încheiatul nasturilor.
Costumul lui Grabila nu era format din camaşa şi pantaloni: acestea erau împreunate într un singur tot, ceva de felul salopetei. Salopeta se încheia sus, cu un singur buton, aşezat spre ceafa. Era de ajuns sa desfaci butonul şi, ca prin farmec, întregul costum cadea de pe umeri şi se lasa fulgerator la picioare. Gogoaşa cel rotofei îşi îmbraca costumul de zile mari. El preţuia cel mai mult la un costum buzunarele. Pentru el costumul era cu atat mai bun cu cat avea mai multe buzunare. Cel mai luxos costum al sau avea şaptesprezece buzunare.
Vestonul avea zece buzunare: doua la piept, doua pe poale, doua pe laturi, trei în interior şi un buzunar secret pe spate. Pantalonii aveau: doua buzunare în faţa, doua la spate, doua lateral şi un buzunar jos, la genunchi. În viaţa obişnuita astfel de costume, cu şaptesprezece buzunare, din care unul la genunchi, poţi întalni numai la operatorii de film.
Limonada se gati într un costum în carouri. El purta întotdeauna costume în carouri. Şi pantalonii erau în carouri, şi vestonul în carouri, şi şapca tot în carouri. Ori de cate ori îl vedeau de departe, piticii spuneau: „Priviţi, uitaţi va, vine tabla de şah!”
Probabil se gati în costumul de schi pe care l socotea foarte comod pentru calatorie. Posibil îmbraca o flanea în dungi jambiere în dungi, iar în jurul gatului îşi înfaşura un fular în dungi. Cu asemenea costum era dungat din cap pana n picioare, încat vazandu l de departe ziceai ca i o saltea în dungi, nu Posibil. Într un cuvant, toţi s au îmbracat cu ce au putut, numai Zapacila, care avea obiceiul sa şi arunce lucrurile pe unde nimerea, nu reuşi cu nici un chip sa şi gaseasca vestonul. Şi şapca şi o bagase pe undeva, aşa ca, oricat a cautat o, n a gasit o pe nicaieri. În cele din urma dadu, sub pat, peste caciula de iarna, cu urechi.
Pictorul Acuarela hotarî sa picteze tot ceea ce va vedea în timpul calatoriei. El îşi lua vopselele şi pensula şi le aşeza din timp în coşul balonului. Gusla se hotarî sa ia cu sine piculina. Doctorul Pilula îşi lua mica farmacie portativa şi o puse de asemenea în coş, sub banca. Asta era o treaba foarte bine gandita, deoarece în timpul calatoriei s ar fi putut îmbolnavi cineva.
Înca înainte de ora şase dimineaţa se adunase acolo aproape întregul oraş. Mulţi dintre cei care vroiau sa vada zborul se caţarasera pe garduri şi pe acoperişurile caselor.
Grabila fu cel dintai care intra în coş şi şi alese locul cel mai comod. În urma lui urca Habarnam.
— Uitaţi va, strigau spectatorii adunaţi în jur, au şi început sa se aşeze!
— Voi de ce v aţi suit în coş? spuse Ştietot. Daţi va jos, e înca prea devreme.
— De ce e prea devreme? Doar suntem gata de zbor, raspunse Habarnam.
— Ce pricepi tu! Înainte de toate balonul trebuie umplut cu aer cald.
— De ce cu aer cald? întreba Grabila.
— Pentru ca aerul cald e mai uşor decat cel rece şi întotdeauna se ridica. Cand vom umple balonul cu aer cald, acest aer cald se va înalţa şi va trage dupa el balonul, lamuri Ştietot.
— Aaa, înseamna ca mai trebuie şi aer cald! zise taraganat Habarnam şi apoi împreuna cu Grabila se dadura jos din coş.
— Uitaţi va, striga cineva de pe acoperişul casei vecine, se dau jos! S au razgandit, nu mai zboara.
— Vezi bine ca s au razgandit, li se raspunse de pe alt acoperiş. Parca poţi zbura cu un astfel de balon! Asta i o înşelatorie şi nimic altceva!
În acest timp Ştietot le porunci piticilor sa umple caţiva saci cu nisip şi sa i puna în coş. Îndata Grabila, Tacutul, Probabil şi alţi prichindei se repezira sa toarne nisip în saci şi sa i care în coş.
— Asta ce o mai fi? se întrebau unii pe alţii spectatorii. De ce pun saci cu nisip în coş?
— Ei, ce nevoie aveţi de saci cu nisip? striga Carbunaş, care şedea calare pe gard.
— De aia! Ca sa i aruncam în capul vostru cand o sa ne ridicam, raspunse Habarnam.
Bineînţeles, Habarnam nu ştia nici el de ce era nevoie de saci cu nisip. Zisese şi el aşa, într o doara.
— Dar mai întai ridicaţi va! striga Carbunaş.
Prichindelul Faramiţa, care statea pe gard langa Carbunaş, spuse:
— Probabil ca le e frica şi trimit sa zboare, în locul lor, sacii cu nisip.
Cei din jur izbucnira în ras:
— Vezi bine ca le e frica! Numai ca de ce sa le fie frica? Oricum, balonul n o sa zboare.
— Dar poate ca totuşi o sa zboare, spuse una dintre prichinduţele care priveau şi ele prin crapaturile gardului.
Pe cand în jurul lor se discuta astfel, Ştietot dadu ordin sa se aprinda un foc zdravan în mijlocul curţii şi atunci vazura cu toţii cum Şurubel şi Piuliţa scot din atelierul lor un cazan mare, de arama, pe care l pun pe foc. Cazanul acela ei îl facusera cu mult înainte, pentru încalzit aerul. Cazanul se închidea ermetic, cu un capac în care se afla un orificiu. Într o parte fusese potrivita o pompa pentru pompat aer în cazan. Acolo aerul se încalzea şi apoi ieşea fierbinte prin orificiul din capac.
Fara îndoiala ca nici unul dintre privitori nu putea banui la ce serveşte cazanul, însa fiecare din ci facea presupuneri:
— Se vede ca s au hotarat sa şi fiarba supa, ca sa ia micul dejun înainte de a pleca în calatorie, spuse prichinduţa pe care o chema Romaniţa.
— Pai ce crezi, îi raspunse Faramiţa, şi tu, probabil, ai îmbuca ceva daca ai întreprinde o calatorie atat de lunga!
— Fara îndoiala, se învoi Romaniţa. S ar putea ca asta sa fie ultima oara…
— Ce sa fie ultima oara?
— Ei, vor manca pentru ultima oara, pe urma îşi vor lua zborul, balonul va crapa şi ei vor muri.
— Nu ţi fie teama, n o sa crape, îi spuse Carbunaş. Pentru ca sa crape ar trebui mai întai sa zboare, dar asta, dupa cum vezi, zace în acelaşi loc de o saptamana încheiata şi nu zboara nicaieri.
— Acum însa o sa zboare, raspunse Ţintişoara care venise cu Gazuţa sa vada balonul zburand.
Îndata toţi privitorii începura sa discute cu aprindere. Daca cineva spunea ca balonul o sa zboare, altcineva îl contrazicea imediat ca n o sa zboare, iar daca unul zicea ca nu va zbura, i se raspundea pe data ca va zbura. Se starni o asemenea galagie ca nu se mai auzea nimic. Pe unul dintre acoperişuri doi prichindei s au luat chiar la bataie, atat de aprinsa era discuţia. Abia i au potolit udandu i cu apa.
Între timp aerul din cazan se încalzise suficient şi Ştietot socoti ca e momentul sa se înceapa umplerea balonului cu aer fierbinte. Dar pentru a l umple cu aer fierbinte, trebuia mai întai golit de aerul rece. Ştietot se apropie de balon şi dezlega sfoara cu care legase strans tubul de cauciuc. Cu un şuierat puternic aerul rece începu sa iasa din balon. Piticii, care discutau daca zborul va avea loc sau nu, se întoarsera şi vazura cum balonul începe sa se micşoreze cu repeziciune. El se muie, se zbarci întocmai ca o para uscata şi disparu în fundul coşului. Acolo unde mai nainte uriaşul balon aparea în toata splendoarea sa, acum nu era decat un coş acoperit cu o plasa.
Şuierul se opri şi imediat rasuna un hohot general de ras. Radeau cu toţii: şi cei care spusesera ca balonul va zbura, şi cei care spusesera ca nu va zbura, iar Peticel, prietenul lui Habarnam, de atata ras s a rostogolit de pe acoperiş şi şi a facut un cucui la ceafa. Doctorul Pilula a fost nevoit sa l trateze şi sa i unga cucuiul cu iod.
— Halal zbor! se striga de jur împrejur. Halal balonul lui Ştietot! L au dichisit o saptamana întreaga, iar el n a avut de lucru şi a crapat. Asta zic şi eu distracţie! În viaţa mea nu mi a fost dat sa rad atata!
Însa Ştietot nici de aceasta data n a luat în seama ironiile. El puse cazanul în legatura cu balonul printr o ţeava lunga şi porunci sa fie acţionata pompa ataşata la capacul cazanului. În cazan începu sa patrunda aer proaspat, în vreme ce aerul încalzit trecea prin ţeava direct în balon. Treptat, balonul de sub plasa devenea mai mare, şi începu sa iasa din coş.
— Priviţi, se bucurau spectatorii, îl umfla din nou! Tare suciţi mai sunt! Ca doar iaraşi o sa crape.
Nimeni nu mai credea ca balonul avea sa zboare. Iar între timp balonul se facuse înca şi mai mare, ieşi pe jumatate din coş, aratand întocmai ca un pepene uriaş pe o farfurioara. Dintr o data bagara de seama ca încet încet, balonul se ridica tot mai sus şi întinde plasa cu care era legat de coş; scoasera cu toţii strigate de uimire. Vedea oricine ca de data asta nimeni nu l mai tragea de franghie în sus.
— Ura! striga Romaniţa şi chiar batu din palme.
— Nu zbiera! se rasti la ea Carbunaş.
— Doar şi a luat cu adevarat zborul!
— Înca nu şi a luat cu adevarat zborul. Nu vezi ca e legat de coş? Parca va putea ridica coşul şi înca cu piticii în el!
Chiar atunci Carbunaş observa ca balonul, devenind şi mai mare, se ridicase mult de tot şi coşul se desprinsese de pamant. Nu se mai putu abţine şi striga din toata puterea:
— Ţineţi l! Nu vedeţi ca şi ia zborul? Ce faceţi?
Dar balonul nu zbura, deoarece era legat zdravan de tufa de alun. Coşul se salta doar puţin deasupra pamantului.
— Ura a! rasuna din toate parţile. Ura! Bravo, Ştietot! Halal balonul lui Ştietot! Dar cu ce l au umflat, oare? Cu abur, probabil.
Acum credeau cu toţii ca balonul va zbura.

CAPITOLUL VIII
La drum

În cele din urma umplerea balonului cu aer cald lua sfarşit. Ştietot porunci sa fie dus de acolo cazanul şi cu mana lui lega sfoara la tubul de cauciuc, pentru ca aerul cald sa nu iasa din balon.
Dupa aceea le porunci tuturor sa se aşeze în coş. Primul urca Grabila, în urma lui se avanta Gogoaşa, care era cat pe ce sa cada peste capetele celor de jos. Pe langa ca era rotofei, toate buzunarele îi erau doldora cu fel de fel de lucruri: ici o bucaţica de zahar, dincolo un biscuit. Pe deasupra îşi mai încalţase, pentru orice eventualitate, şi galoşii, iar în maini ţinea umbrela. Cu eforturi unite Gogoaşa fu urcat în coş, iar în urma lui începura sa se caţere şi ceilalţi pitici. Zahar Zaharescu Limonada se agita în jurul coşului şi i ajuta pe toţi sa se urce.
— Staţi jos, va rog, spunea el, aşezaţi va cat mai comod. Este loc destul pentru toţi în balon.
— Aşeaza te şi tu, i se raspundea.
— Am timp, zicea Limonada. Important este sa luaţi loc voi. Serviabil, el îi susţinea pe toţi de braţ şi i ajuta sa urce.
În sfarşit intrara toţi în coş. Doar Limonada ramasese jos.
— De ce nu urci? îl întrebara.
— Oare n ar fi bine sa nu mai plec? raspunse Limonada. Ocup cam mult loc. Şi fara mine sunteţi cam înghesuiţi acolo. Ma tem sa nu se depaşeasca greutatea.
— Nu te teme, n o sa se depaşeasca nici o greutate.
— Nu, fraţilor, zburaţi fara mine. Eu o sa va aştept aici. De ce sa va incomodez?
— Nu, fraţilor, zburaţi fara mine. Eu o sa va aştept aici. De ce sa va incomodez?
— Lasa, n o sa incomodezi pe nimeni, îi raspunse Ştietot. Aşaza te. De vreme ce am hotarat sa zburam, apoi sa zburam împreuna.
Limonada sui cam în sila în coş şi atunci se întampla ceva cu totul neaşteptat: coşul împreuna cu balonul se lasara brusc la pamant.
— Ia te uita au zburat! izbucni în ras, de pe gard, Faramiţa.
— Şi tu de ce razi? se rasti la el Carbunaş. Aici se întampla o nenorocire, iar el rade!
— Nu e nici o nenorocire, raspunse Lentila. Pur şi simplu balonul este calculat pentru cincisprezece pitici. Şaisprezece nu poate ridica.
— Înseamna ca n o sa zboare? întreba Carbunaş.
— Va trebui sa dea jos pe careva, şi atunci va zbura, spuse Lentila.
— Cu siguranţa ca l va da jos pe Habarnam, zise Gazuţa.
Limonada, caruia îi era teama sa zboare cu balonul, spuse bucuros:
— Vedeţi? Doar v am spus ca o sa se depaşeasca greutatea! Mai bine sa cobor.
Îşi şi trecuse un picior peste marginea coşului pentru a coborî, dar îndata Ştietot lua un sac cu nisip şi l arunca din coş. Balonul deveni imediat mai uşor şi se înalţa din nou. Abia acum au înţeles cu toţii de ce a poruncit Ştietot sa fie puşi în coş sacii cu nisip. Toata lumea batu din palme, iar Ştietot ridica o mana şi le adresa piticilor o cuvantare.
— Ramaneţi cu bine, fraţilor! striga el. Noi zburam în ţinuturi îndepartate. Peste o saptamana ne vom întoarce. Ramaneţi cu bine!
— Mergeţi cu bine! Mergeţi cu bine! Drum bun! strigara piticii şi începura sa şi agite mainile şi palariile.
Ştietot scoase din buzunar un briceag şi reteza franghia cu care era legat coşul de tufa. Balonul porni lin în sus, se agaţa cu o latura de creanga tufei, dar îndata se elibera şi ţaşni spre înalţimi.
— Ura! strigara piticii. Traiasca Ştietot şi prietenii lui! Ura a!
Bateau cu toţii din palme şi îşi aruncau palariile în sus. Prichindu¬ţe¬le se îmbraţişau de bucurie. Gazuţa şi Ţintişoara se şi sarutara, iar Margareta izbucni în plans.
În timpul acesta balonul se ridica tot mai sus. Vantul îl mana pieziş. Curand se prefacu într o mica pata, care abia se mai desluşea pe cerul albastru. Lentila se caţara pe acoperişul casei şi începu sa urmareasca mica pata prin luneta sa. Langa el, chiar pe marginea acoperişului, şedea poetul Floricica. Încrucişandu şi braţele pe piept, el privea bucuria generala şi, dupa cate parea, medita profund. Deodata îşi desfacu larg braţele şi striga cu toata puterea:
— O poezie! Ascultaţi o poezie!
În jur se facu îndata linişte. Îşi întoarsera toţi capetele şi începura sa l priveasca pe Floricica.
— O poezie! şopteau piticii. O sa auzim o poezie.
Floricica mai aştepta puţin ca sa se faca linişte deplina. Dupa aceea întinse o mana catre balonul ce se îndeparta, îşi drese puţin glasul şi mai spuse o data:
— Poezie.
Şi începu sa recite poezia pe care o compusese chiar atunci:

Uriaşul balon, cu aer umflat,
Nu degeaba în vazduh s a nalţat.
Deşi nu i pasare calatoare
Prichindelul ştie sa zboare.
Totu i posibil de acum înainte,
Ce bucurie, avem multa minte!

Ai, ce strigate au izbucnit! Din nou începura sa bata cu toţii din palme. Prichindeii l au tras pe Floricica de pe acoperiş, şi l au purtat pe braţe pana acasa, iar prichinduţele rupeau petale de flori şi le presarau peste poet.
Din ziua aceea Floricica deveni atat de celebru, de parca el ar fi inventat balonul şi ar fi zburat cu el în slavi. Poezia lui au învaţat o cu toţii pe de rost şi o cantau pe strazi. Multa vreme în ziua aceea se putea auzi ba ici, ba colo:

Totu i posibil de acum înainte,
Ce bucurie, avem multa minte!

CAPITOLUL IX
Deasupra norilor

Neînfricaţii noştri calatori nici nu simţira cand s a ridicat balonul în aer, atat de lin se desprinse el de pamant.
Abia dupa un minut, cand aruncara o privire peste marginea coşului, vazura jos mulţimea prietenilor care le faceau semne cu mana şi şi aruncau în sus palariile. Razbateau pana la ei strigate de „ura”.
— Ramaneţi cu bine! începura sa le strige, drept raspuns, Ştietot şi prietenii sai.
Îşi agitara şi ei palariile. Zapacila duse mana spre cap sa şi scoata şapca şi abia atunci descoperi ca n o are.
— Staţi puţin, fraţilor! începu el sa strige. Opriţi balonul! Mi am uitat şapca acasa.
— Mereu îţi uiţi cate ceva! mormai Dondanel.
— Acum balonul nu mai poate fi oprit, spuse Ştietot. El va zbura pana cand aerul dinauntru se va raci şi abia atunci se va lasa în jos.
— Şi cu ce ma fac fara şapca? întreba suparat Zapacila.
— Doar ţi ai gasit sub pat caciula, spuse Gogoaşa.
— De gasit am gasit o, dar îmi era prea cald şi am pus o pe masa, iar dupa aceea, în ultimul moment, am uitat s o iau.
— Întotdeauna uiţi cate ceva în ultimul moment, spuse Dondanel.
— Ia priviţi, fraţilor, începu sa strige Habarnam, casuţa noastra a ramas jos!
Izbucnira cu toţii în ras, iar Dondanel zise:
— Dar tu ce credeai, ca şi casuţa va zbura cu noi?
— Nu credeam deloc aşa ceva! se supara Habarnam. Pur şi simplu am vazut acolo casuţa noastra şi v am spus şi voua. Pana adineaori locuiam în casuţa, iar acuma zburam cu balonul.
— De zburat — zburam, bombani Dondanel. Dar cine ştie unde om ajunge zburand aşa!
— Tu, Dondanel, mereu bombaneşti, îi raspunse Habarnam. Din cauza ta n avem tihna nici în balon.
— N ai decat sa cobori, daca nu ţi place!
— Unde sa cobor?
— Gata, ajunge! se rasti Ştietot la certareţi. Ce i cu sfada asta în balon?
Balonul se ridica şi mai sus şi întregul Oraş al Florilor se vedea ca n palma. Casele pareau mici mititele, cat despre pitici, nu se mai zareau deloc. Balonul fu manat de vant şi în curand oraşul ramase departe în urma.
Ştietot scoase busola din buzunar şi începu sa stabileasca direcţia în care plutea balonul.
Busola era un fel de cutiuţa metalica cu o sageata magnetica. Sageata magnetica indica întotdeauna nordul. Daca urmareşti sageata busolei poţi gasi oricand drumul înapoi. De aceea şi luase busola cu sine Ştietot.
— Vantul ne duce direct catre nord, anunţa Ştietot, înseamna ca la întoarcere va trebui sa ne îndreptam catre sud.
Balonul se înalţase foarte sus şi zbura deasupra campiei. Oraşul disparuse în departare. Jos, ca o panglica îngusta, şerpuia paraul pe care piticii îl numeau al Castraveţilor. Copacii raspandiţi pe camp pareau nişte mici tufe rasfirate.
Pe neaşteptate Gogoaşa observa dedesubt o mica pata întunecata. Pata se mişca repede pe pamant, parand ca alearga în urma balonului.
— Uitaţi va, fraţilor, cineva fuge dupa noi, striga el.
Începura sa urmareasca cu toţii mica pata.
— Vedeţi, a sarit peste parau! ţipa Zapacila.
— Ce poate sa fie? întreba Grabila. Priviţi, trece peste copaci!
Balonul zbura pe deasupra padurii. Mica pata se mişca peste varfurile copacilor. Doctorul Pilula îşi agaţa ochelarii pe nas, dar nici aşa nu putu sa desluşeasca ce era acolo.
— Ştiu! începu sa strige dintr o data Habarnam. Eu am înţeles cel dintai! Este Strop al nostru. Am uitat sa l luam pe Strop şi uite l, alearga acuma dupa noi.
— Ce tot spui? îi raspunse Glonţişor. Strop e aici. Uite l langa mine, sub banca.
— Ce sa fie? Poate ghiceşti tu, Ştietot? întreba Probabil.
Ştietot stranse busola şi privi în jos.
— Pai, asta i umbra noastra! spuse el razand.
— Cum, umbra noastra? se mira Habarnam.
— Foarte simplu. Este umbra balonului nostru. Noi zburam prin vazduh, iar umbra noastra alearga pe pamant.
Prichindeii urmarira îndelung umbra care devenea tot mai mica. În cele din urma disparu.
— Unde s a ascuns umbra? se neliniştira toţi.
— Ne am înalţat foarte sus, îi lamuri Ştietot. Acum nu se mai poate distinge umbra.
— Ce ruşine! bombanea pentru sine Dondanel. Sa stai aşa, şi nici macar propria umbra sa nu ţi o vezi.
— Iar bombaneşti! zise Habarnam. Nicaieri n are omul linişte din cauza ta.
— Linişte, linişte! îl îngana Dondanel. Ce linişte poate fi într un balon! Daca vrei linişte, stai acasa.
— N ai decat sa stai tu.
— Eu n am nevoie de linişte.
— Nu va certaţi! spuse Ştietot. Va trebui sa va trimitem pe pamant. Speriaţi, Dondanel şi Habarnam au încetat sa se mai certe.
Tocmai atunci balonul fu cuprins din toatc parţile de un fel de fum sau ceaţa. Pamantul de sub el disparu. De jur împrejur numai nişte valuri albe.
— Ce i asta? începura sa strige cu toţii. De unde a ajuns fumul aici?
— Ăsta nu i fum, spuse Ştietot. E un nor. Ne am înalţat pana la nori şi acum zburam printr un nor.
— Ei, asta i o nascocire de a ta, fu de parere Habarnam. Norul e ceva ca piftia, ca un piureu de ovaz, pe cand asta nu i decat un fel de abur.
— Dar tu din ce crezi ca e facut un nor? îl întreba Ştietot. Norul este facut într adevar din abur. Numai privit de departe pare consistent.
Habarnam nu crezu aşa ceva şi spuse:
— Nu l ascultaţi, fraţilor. Toate astea sunt scorneli de ale lui, ca sa credem noi ca ştie multe, cand, de fapt, el nu ştie nimic. Parca n am alta treaba decat sa cred ca norul este abur! Norul este un piureu. Ce, parca n am mancat eu piureu, zau aşa!
Curand balonul se ridica mai sus, ieşi dintre nori şi începu sa zboare pe deasupra acestora.
Habarnam arunca o privire afara din coş şi vazu dedesubt norii care acopereau pamantul.
— Doamne, Dumnezeule, începu el sa racneasca, cerul e dedesubt! Noi zburam cu picioarele în sus!
— Cum cu picioarele în sus! se mirara toţi piticii.
— Ia uitaţi va: cerul e sub picioarele noastre, înseamna ca zburam cu picioarele în sus.
— Zburam deasupra norilor, explica Ştietot. Ne am ridicat mai sus decat norii, de aceea ei nu mai sunt deasupra noastra, ci sub noi.
Însa Habarnam nu crezu nici asta. Încremenise pe locul sau şi şi apasa din toata puterea, cu amandoua mainile, palaria pe cap. Credea ca palaria poate sa i cada, de vreme ce sta cu picioarele în sus. Vantul îi gonea repede pe deasupra norilor, dar în curand bagara de seama cu toţii ca balonul începe sa coboare.
— De ce zburam în jos? se neliniştira prichindeii.
— S a racit aerul dinauntrul balonului, le explica Ştietot.
— Înseamna ca acum o sa coboram pe pamant? întreba Grabila.
— Pai, de ce am mai luat cu noi sacii cu nisip? spuse Ştietot. Trebuie sa aruncam nisipul din coş şi ne vom înalţa din nou.
Probabil înşfaca repede un sac cu nisip şi l arunca.
— Ce faci? se rasti Ştietot. Se poate sa arunci un sac plin? Daca loveşte în cap pe careva.
— Probabil ca n o sa loveasca, raspunse Probabil.
— „Probabil ca n o sa loveasca!” îl îngana Ştietot. Trebuie sa dezlegam sacul şi sa varsam nisipul din el.
— Îl vars eu imediat, spuse Posibil.
El dezlega alt sac şi rasturna nisipul direct în coş.
— Unul mai deştept decat altul! clatina din cap Ştietot. Ce rost are sa ramana nisipul în coş? În felul asta balonul nu devine mai uşor.
— Dar este posibil ca eu sa vars nisipul jos, raspunse Posibil şi începu sa arunce nisipul din coş cu palmele facute cauş.
— Mai încet! se rasti Zapacila. O sa mi l arunci în ochi.
— N avea grija, n o sa ţi l arunc, zise Posibil dar tot atunci i l arunca direct în ochi.
Începura cu toţii sa l certe pe Posibil, dar Probabil lua un briceag şi taie pe fundul coşului o gaura mare, pentru ca nisipul sa se scurga prin ea. Ştietot vazu şi se rasti:
— Stai! Ce faci? Din pricina ta coşul o sa desfaca şi o sa cadem cu toţii din el.
— Probabil ca n o sa se desfaca, raspunse Probabil.
— Atata ştiţi amandoi: „probabil” şi „posibil”! spuse Ştietot şi i lua lui Probabil briceagul.
Nisipul se scurse din coş prin gaura, balonul se facu mai uşor şi se înalţara din nou. Plini de mulţumire, prichindeii se tot iţeau peste mar¬ginea coşului. Erau bucuroşi ca balonul se ridicase iar. Doar Dondanel, care era veşnic nemulţumit de ceva, continua sa bombaneasca:
— Ce nseamna asta — cand în sus, cand în jos! Ce, aşa se zboara cu balonul?
Neştiind ce sa mai zica, trase cu ochiul catre Gogoaşa care ronţaia tacut o bucaţica de zahar.
— Dar tu ce ronţai acolo?
— Mi am umplut buzunarele cu zahar şi uite ca acuma l scot şi l ronţai.
— Ţi ai gasit cand sa ronţai zahar! Dupa ce ne om coborî, n ai decat sa tot ronţai.
— Pai, de ce sa car o greutate în plus? spuse Gogoaşa. Eu mananc zaharul, balonul se face mai uşor şi noi o sa ne înalţam mai sus.
— Ei, n ai decat, ronţaie! Sa vedem cum se va sfarşi ronţaitul asta! îi raspunse Dondanel

CAPITOLUL X
Avaria

Unii îşi închipuie ca, cu cat te ridici mai sus în vazduh, cu atat e mai cald, dar asta nu i adevarat.
Cu cat eşti mai sus, cu atat e mai frig. De ce? Pentru ca sus aerul e mai transparent iar razele soarelui îl încalzesc foarte puţin. Jos, dimpotriva, aerul e întotdeauna mai cald. Soarele încalzeşte cu razele sale pamantul, aerul se încalzeşte de la pamant ca de la o soba fierbinte. Aerul cald este mai uşor decat cel rece şi de aceea se ridica în sus. Cu cat se ridica mai sus, cu atat se raceşte mai mult. Prin urmare, sus de tot e un frig veşnic.
Şi tocmai asta au simţit piticii cand s au ridicat cu balonul lor la mare înalţime. Le era atat de frig, ca li se înroşisera nasurile şi obrajii. Tropaiau cu toţii din picioare, îşi loveau palmele încercand sa se încalzeasca macar un pic. Cel mai mult suferea Zapacila, care şi uitase caciula acasa. Din pricina frigului cumplit i se forma sub nas ditamai turturele. Tremura ca varga şi dinţii îi clanţaneau întruna.
— Destul cu clanţanitul! bombanea Dondanel. Noi degeram de a binelea, iar el mai şi clanţane!
— Doar nu s eu vinovat ca mi e frig, spuse Zapacila.
Dondanel se ridica de pe locul sau şi zise:
— Nu pot sa sufar cand cineva clanţane din dinţi la urechea mea! Simt ca ma apuca şi pe mine tremuratul.
El se aşeza langa Acuarela, însa şi acesta dardaia. Dondanel îl privi banuitor:
— Ce i asta? Nu cumva faci dinadins de ţi clanţaneşti dinţii atat de tare?
— Nu fac deloc dinadins, ci pentru ca mi e frig.
Dondanel se ridica din nou şi şi schimba locul. Trecu astfel de cateva ori de pe un loc pe altul, deranjandu i pe ceilalţi.
Din pricina frigului balonul se acoperi cu un strat de chiciura ce scanteia deasupra capetelor prichindeilor, ca şi cum ar fi fost facut din argint curat. Treptat aerul se raci şi în interiorul sau şi balonul începu sa se lase în jos. Peste cateva minute el cadea cu repeziciune. Rezerva de saci cu nisip se terminase şi caderea nu mai putea fi oprita.
— A va aa rie! striga Limonada.
— Murim! se porni pe urlat Habarnam şi se ascunse sub banca.
— Ieşi de acolo! se rasti la el Ştietot.
— De ce? raspunse de sub banca Habarnam.
— Vom sari cu paraşutele.
— Mie mi e bine şi aici, raspunse Habarnam.
Fara prea multe fasoane, Ştietot îl înşfaca de guler şi l scoase de sub banca.
— N ai dreptul! striga Habarnam. O sa reclam!
— Nu zbiera, raspunse calm Ştietot. Fara panica. Hai, uita te cum o sa sar eu cu paraşuta şi sari şi tu dupa mine.
Habarnam se mai linişti puţin. Ştietot se apropie de marginea coşului.
— Atenţie, fraţilor! striga el. Unul cate unul, dupa mine. Cine nu sare, va fi dus de balon mai departe. Gata, pregatiţi va paraşutele… Pornim!
Ştietot sari cel dintai. În urma lui sari Grabila şi în clipa aceea se petrecu un lucru neprevazut. În loc întai sa sara şi dupa aceea sa deschida paraşuta, Grabila, din graba, deschise întai paraşuta şi dupa aceea sari. Din aceasta cauza paraşuta i se agaţa de marginea coşului. Grabila se încurca cu piciorul în sfori şi ramase atarnat cu capul în jos. Începu sa dea din picioare şi sa se zvarcoleasca, întocmai ca o rama pe care pescarul încearca s o prinda în carligul undiţei. Cu toate sforţarile, paraşuta nu se desprindea.
— Fraţilor, striga doctorul Pilula, daca se desprinde paraşuta, Grabila se va lovi cu capul direct de pamant.
Prichindeii au pus mana cu toţii şi l au tras pe Grabila, cu tot cu paraşuta, înapoi în coş.
Habarnam baga de seama ca balonul începe sa se ridice din nou şi striga:
— Staţi, fraţilor! Nimeni nu mai trebuie sa sara. Uite, iaraşi urcam.
— De ce urcam iaraşi? se mira Probabil.
— Deşteptule! izbucni Dondanel. A sarit Ştietot şi balonul s a uşurat.
— Şi ce o sa faca Ştietot fara noi? întreba Gogoaşa.
— Ce sa faca… dadu din maini Probabil. O sa porneasca încetişor spre casa.
— Dar noi ce o sa facem fara Ştietot?
— Mare lucru! raspunse Habarnam. Ca şi cum nimic n ar fi posibil fara Ştietot.
— Totuşi, trebuie sa ascultam de cineva, spuse Gogoaşa.
— O sa ascultaţi de mine, declara Habarnam. Acum eu am sa fiu şeful vostru.
— Tu? se mira Dondanel. Nu poate fi cineva şef cu un cap ca al tau.
— Aşa, Vasazica? Nu poate fi şef cu un cap ca al meu? se rasti Habarnam. Atunci, poftim jos şi cauta l pe Ştietot al tau, daca nu ţi place capul meu.
Dondanel privi în jos şi spuse:
— Unde sa l mai gasesc acum? Ne am departat prea tare. Trebuia sa sarim cu toţii imediat dupa el.
— Hai, sari, sari!
Dondanel şi Habarnam începura sa se certe şi se certara pana seara. Ştietot nu mai era acolo şi nimeni nu i putea opri acum. Soarele cobora spre asfinţit. Vantul se înteţea. Balonul se raci şi mai mult şi începu sa se lase iar în jos, dar Dondanel şi Habarnam nu mai taceau.
— Ajunge cat te ai certat, îi spuse Limonada lui Habarnam. De vreme ce ai hotarat sa fii şef, nascoceşte ceva. Nu vezi ca din nou coboram?
— Ma gandesc imediat, raspunse Habarnam.
Se aşeza pe banca, îşi duse un deget la frunte şi începu sa se gandeasca. În vremea asta însa balonul cobora tot mai repede şi mai repede.
— Ce mai poţi nascoci acum? spuse Şurubel. Daca am avea saci cu nisip am fi putut arunca unul.
— Adevarat! prinse Habarnam ideea din zbor. Însa, de vreme ce nu avem saci, va trebui sa l aruncam pe unul dintre voi. El va coborî cu paraşuta, balonul va deveni mai uşor şi se va ridica din nou.
— Dar pe cine sa aruncam?
— Cum pe cine? spuse Habarnam, meditand. Trebuie sa aruncam pe cel care bombaneşte mai mult.
— Cu asta nu sunt de acord, raspunse Dondanel. Nu exista nici o regula ca cei care bombanesc mai mult sa fie aruncaţi. Sa l aruncam pe cel mai greu.
— Bine, se învoi Habarnam, sa l aruncam pe Gogoaşa. El e cel mai rotofei dintre noi.
— Adevarat, încuviinţa Limonada.
— Cee? începu sa strige Gogoaşa. Eu sunt cel mai rotofei? Limona¬da e mai gras ca mine!
— Uitaţi va la el! striga şi Limonada, chicotind şi aratandu l cu degetul pe Gogoaşa. Hai, uitaţi va, adica eu sunt mai gras ca el! Ha ha! Sa ne masoare cineva.
— Ei, ia vezi! se napusti la ei, ca un cocoş, Gogoaşa.
Facura cu toţii cerc în jurul celor doi. Habarnam scoase din buzunar o sforicica şi o petrecu peste mijlocul lui Gogoaşa. Dupa aceea îl masura în acelaşi fel pe Limonada şi ieşi ca Limonada era aproape o data şi jumatate mai gras decat Gogoaşa.
— Nu i corect! începu sa strige acum Limonada. Gogoaşa a trişat. Şi a supt burta. Am vazut eu!
— Nu mi am supt nimica! se apara Gogoaşa.
— Nu i adevarat, ţi ai supt o. Am vazut eu. Sa ne mai masuram o data! racnea tot mai tare Limonada.
Habarnam se apuca sa l masoare din nou pe Gogoaşa, în timp ce Limonada se învartea pe langa ei şi striga:
— Ei, ei! Ce faci? Umfla te!
— De ce sa ma umflu? raspundea Gogoaşa. Dac o sa ma umflu, bineînţeles ca o sa arat mai gras ca tine.
— Bine, nu te umfla. Dar nici sa ţi sugi burta n ai voie. Fraţilor, uitaţi va la el ce face. Unde i dreptatea? Nu exista nici un fel de dreptate! Asta i adevarata înşelatorie!
Habarnam ispravi cu masuratoarea lui Gogoaşa, apoi, cu aceeaşi grija, îl masura pe Limonada şi, de asta data, se dovedi ca cei doi sunt la fel de graşi.
— Va trebui sa i aruncam pe amandoi, ridica din umeri Habarnam.
— De ce pe amandoi, daca e de ajuns doar unul? spuse Limonada.
Vanatorul Glonţişor privi peste marginea coşului şi vazu ca pamantul se apropia cu o iuţeala ameninţatoare.
— Asculta, Habarnam, zise el, hotaraşte te mai degraba, ca acuşi ne bubuim de pamant.
— Trebuie sa ne numaram, sa vedem cine iese sa sara cu paraşuta, spuse Probabil.
— Adevarat! îi dadu dreptate Limonada. Numai ca trebuie sa i numaram pe toţi, şi pe cei rotofei şi pe cei slabi, sa nu se supere nimeni.
— Bine, hai sa ne numaram, se învoi Habarnam.
Se aşezara cu toţii în cerc şi Habarnam începu numaratoarea:

„Uni, doni, tres,
Ţinter, binter, fes,
Eni, meni, la sfarşit,
Ţinter, hinler, ai ieşit…”

Dupa aceea spuse:
— Nu, nu mi place numaratoarea asta. Chiar deloc nu mi place! Şi începu alta numaratoare:

En, ten ti,
Sa, ora, cati,
Sa, ora, cati, coto…

Deodata coşul se izbi cu putere de pamant şi se rasturna. Probabil se prinse cu mainile de Posibil, Posibil de Probabil şi amandoi zburara din coş. Dupa ei, întocmai boabelor de mazare, se rostogolira ceilalţi pitici. Doar Habarnam, care se ţinea de marginea coşului, şi Strop, care se agaţase cu dinţii de pantalonii lui, nu cazura. Lovindu se de pamant, balonul sari, întocmai ca o minge, descrise în aer un arc uriaş şi coborî din nou. Se izbi iar de pamant şi începu sa se tarasca încet. Balonul se lovi de ceva tare şi plesni cu o trosnitura asurzitoare. Strop fu aruncat departe şi o lua la goana schelalaind cu disperare. Habarnam se rasturna din coş şi ramase întins pe pamant.
Calatoria cu balonul luase sfarşit.

CAPITOLUL XI
Pe meleaguri noi

Habarnam se trezi într un loc cu totul necunoscut. Era culcat în pat şi înota în puful unei saltele. Salteaua era atat de moale, de parca ar fi fost umpluta numai cu pufuleţi de papadie.
Îl trezisera nişte voci. Deschise ochii şi privind în jur constata ca era culcat într o camera straina. La colţuri vazu nişte fotolii micuţe. Pe pereţi atarnau covoraşe şi picturi reprezentand diferite flori. Sub fereastra se afla o masuţa rotunda cu un picior. Pe ea, un morman de aţa de toate culorile pentru brodat, iar alaturi o perniţa cu ace şi bolduri, asemeni unui arici cu ţepii zburliţi. Mai încolo se gasea un birou cu toate cele necesare pentru scris. Alaturi era biblioteca. Pe cel mai departat perete, langa uşa, o oglinda mare. Iar în faţa oglinzii stateau doua prichinduţe şi discutau. Una purta o rochie albastra din matase stralucitoare, cu un cordon din acelaşi material, legat la spate cu o funda. Prichinduţa avea ochi albaştri şi parul de culoare închisa, împletit într o coada lunga. Cealalta purta o rochie pestriţa, cu floricele trandafirii şi violete. Parul blond, aproape alb, îi cadea în valuri pe umeri. Îşi tot potrivea în oglinda palaria în timp ce gura nu i tacea o clipa:
— Ce palarie nesuferita! Oricum o pui, tot degeaba. Aş fi vrut sa mi fac o palarie cu boruri largi, însa nu mi a ajuns materialul, aşa ca au ieşit înguste; or, palaria cu boruri înguste îmi face faţa rotunda, ceea ce nu i prea frumos.
— Ispraveşte o data cu învartitul asta în faţa oglinzii! Nu pot suferi cand cineva se tot învarteşte în faţa oglinzii, spuse prichinduţa cu ochi albaştri.
— Pai, atunci de ce au fost nascocite oglinzile, dupa parerea ta? îi raspunse cea cu parul blond.
Aşezandu şi palaria mult spre ceafa, ea îşi dadu capul pe spate şi mijindu şi ochii începu sa se examineze în oglinda.
Habarnam gasi asta foarte caraghios. El pufni, neputandu şi stapani rasul. Îndata prichinduţa cu parul blond sari de la oglinda şi şi întoarse banuitoare privirile spre Habarnam.
Însa acesta închise ochii şi se prefacu ca doarme. El le auzi pe cele doua prichinduţe cum, straduindu se sa nu bocaneasca cu tocurile, se apropiara de pat şi se oprira langa el.
— Mi s a parut c a vorbit, auzi Habarnam o şoapta. Se vede ca mi s a nazarit pur şi simplu. Oare cand o sa se trezeasca? De ieri zace fara cunoştinţa.
Celalalt glas raspunse:
— Mierinana nu mi a poruncit sa l trezesc. Mi a spus s o chem de îndata ce se va trezi singur.
„Ce fel de Mierinana mai e şi asta?” se gandi Habarnam, dar nu lasa sa se înţeleaga ca aude discuţia lor.
— Ce prichindel viteaz! se pornira din nou şoaptele. Îţi sta mintea n loc — a zburat cu balonul!
Cand auzi ca i se spune viteaz, gura lui Habarnam se laţi singura pana aproape de urechi. Însa, brusc, el îşi dadu scama la timp şi şi reţinu zambetul.
— O sa vin mai tarziu, cand se va trezi, continua vocea. Tare aş vrea sa l întreb despre balon. Dar daca a suferit o comoţie cerebrala?!
„Nici pomeneala! gandi Habarnam. N am suferit nici un fel de comoţie cerebrala.”
Prichinduţa cu parul blond îşi lua ramas bun şi pleca. În odaie se facu linişte. Habarnam ramase înca multa vreme cu ochii închişi, ciulindu şi urechile. În sfarşit, deschise un ochi şi vazu aplecat asupra sa capul prichinduţei cu ochi albaştri. Prichinduţa îi zambi prietenos, apoi se încrunta şi, ameninţandu l cu degetul, întreba:
— Dumneata întotdeauna te trezeşti aşa? Deschizi întai un ochi şi pe urma pe celalalt?
Habarnam încuviinţa printr o mişcare a capului şi deschise şi celalalt ochi.
— Înseamna ca nici nu dormeai?
— Nu, adineaori m am trezit.
Habarnam vru sa mai spuna ceva, însa prichinduţa îşi lipi un deget de buzele lui şi zise:
— Taci, taci! N ai voie sa vorbeşti. Eşti foarte bolnav.
— Ba deloc!
— De unde ştii? Eşti doctor?
— Nu.
— Vezi? Dar vorbeşti. Trebuie sa stai cuminte în pat, pana vine medicul. Cum te cheama?
— Habarnam. Dar pe dumneata?
— Pe mine ma cheama Ochi albaştri.
— E un nume frumos, încuviinţa Habarnam.
— Ma bucur mult ca ţi place numele meu. Dupa cate se vede eşti un prichindel învaţat.
Chipul lui Habarnam se facu tot numai zambet. Era tare bucuros ca s a gasit cineva sa l laude, pentru ca pe el nu l laudase nimeni, nicioda¬ta, ba dimpotriva, era mereu ocarat de toţi. Acum nu se afla nici un prichindel pe aproape, aşa ca nu i era teama ca va fi luat în ras pentru ca se poarta frumos cu o prichinduţa. De aceea vorbea cu Ochi albaştri cat se poate de natural şi politicos.
— Dar pe cealalta cum o cheama? întreba Habarnam.
— Care cealalta?
— Cea cu care vorbeai mai adineauri. Una frumoasa, cu parul alb.
— Ah! exclama Ochi albaştri. Înseamna ca nu dormeai de mult.
— Nu, am deschis ochii doar pentru o clipa, şi apoi am adormit la loc, imediat.
— Nu i adevarat, nu i adevarat! clatina din cap Ochi albaştri şi şi încrunta sprancenele. Înseamna ca dumneata socoţi ca nu sunt suficient de frumoasa?
— Nu, da de unde! se sperie Habarnam. Şi dumneata eşti frumoasa.
— Dar cine e mai frumoasa dintre noi doua, eu sau ea?
— Dumneata… Şi ea. Sunteţi amandoua foarte frumoase…
— Eşti un mincinos fara pereche, dar te iert, raspunse Ochi albaş¬tri. Pe frumoasa dumitale o cheama Fulg de nea. Ai s o mai vezi. Şi acum, gata. E primejdios sa vorbeşti prea mult. Stai acolo liniştit şi sa nu ţi treaca prin minte sa te ridici din pat. Ma duc s o chem pe Mierinana.
— Cine i Mierinana asta?
— Mierinana e medicul nostru. Ea o sa te trateze.
Ochi albaştri pleca. Habarnam sari imediat din pat şi începu sa şi caute hainele. Vroia sa fuga cat mai repede; ştia el ca medicilor le place sa şi ospateze bolnavii cu ulei de ricin şi sa i unga cu iod, de la care grozav te mai ustura pielea. Nu şi gasi hainele la repezeala, în schimb dadu peste o papuşa aşezata pe un mic scaunel, cu spatele rezemat de perete.
Habarnam se gandi sa desfaca papuşa, sa vada ce arc înauntru — vata sau talaş. Uita de haine şi se apuca sa caute un cuţit, dar îşi zari imaginea în oglinda. Aruncand papuşa cat colo, el începu sa se strambe în faţa oglinzii, cercetandu şi obrazul. Dupa ce se satura de privit, zise:
— Dar frumos mai sunt, şi nici faţa nu mi e prea rotunda. Chiar atunci se auzira paşi dincolo de uşa. Habarnam se strecura repede în pat şi se acoperi cu patura. Intrara în odaie Ochi albaştri cu o alta prichin¬duţa, îmbracata în halat alb, boneta alba şi ţinand în mana un mic geamantanaş cafeniu.
Prichinduţa avea obrajii dolofani, trandafirii. Ochişorii cenuşii îl priveau sever de dupa nişte ochelari rotunzi, de baga. Habarnam înţelese ca aceasta trebuie sa fie Mierinana despre care i vorbise Ochi albaştri.
Mierinana trase un scaun langa pat, îşi puse geamantanaşul pe scaun şi clatinand din cap, spuse:
— Ah, prichindeii aştia! Mereu nascocesc tot felul de şotii! Spune mi, te rog, ce nevoie aveaţi sa zburaţi cu balonul? Taci, taci! Ştiu ce o sa mi raspunzi: ca nu mai faci. Aşa spun toţi prichindeii voştri şi dupa aceea se apuca de alte nazdravanii!
Mierinana deschise geamantanaşul şi în odaie se raspîndi pe data un miros de iod sau de alt medicament. Habarnam se ghemui înfricoşat. Mierinana se întoarse spre el şi zise:
— Ridica te, bolnavule.
Habarnam vru sa se dea jos din pat.
— Nu trebuie sa cobori din pat, bolnavule! spuse cu severitate Mierinana. Ţi am cerut doar sa te aşezi.
Habarnam stranse din umeri şi se aşeza turceşte pe pat.
— Nu trebuie sa strangi din umeri, bolnavule, nu l ierta Mierinana. Scoate limba.
— De ce?
— Scoate limba, haide. Aşa trebuie.
Habarnam scoase limba.
— Spune „a”.
— A a a, lungi Habarnam.
Mierinana scoase din geamantanaş un mic cornet de lemn, pe care l lipi de pieptul lui Habarnam:
— Respira profund, bolnavule.
Habarnam începu sa pufaie ea o locomotiva.
— Acum nu respira.
— Hî hî hî! o lungi Habarnam, cutremurandu se de ras.
— De ce razi, bolnavule? Mi se pare ca n am spus nimic hazliu!
— Pai, cum se poate sa nu mai respir? întreba Habarnam conti¬nuand sa chicoteasca.
— Sa nu mai respiri, într adevar, nu se poate, dar sa ţi ţii pentru un minut respiraţia, asta poţi.
— Pot, se învoi Habarnam, şi şi reţinu respiraţia.
Dupa ce l examina, Mierinana se aşeza la masa şi începu sa scrie o reţeta.
— Bolnavul dumitale are o vanataie pe umar, spuse ea catre Ochi albaştri. Du te la farmacie sa ţi dea un plasture cu miere. Taie o bucaţica de plasture şi aplica l pe umarul bolnavului. Şi nu i permite sa se dea jos din pat. E în stare sa ţi sparga toata vesela, ba sa mai sparga şi capul cuiva. Faţa de prichindei trebuie sa araţi mai multa severitate.
Mierinana îşi ascunse în geamantanaş micul sau cornet şi aruncand înca o privire severa spre Habarnam, ieşi din odaie.
Ochi albaştri lua reţeta de pe masa şi zise:
— Ai auzit? Trebuie sa stai culcat.
În loc de raspuns faţa lui Habarnam se schimonosi cu tristeţe.
— N are rost sa te strambi. Şi sa nu ţi treaca prin minte sa ţi cauţi hainele — sunt bine ascunse de mine, spuse Ochi albaştri şi pleca luand reţeta cu ea.

CAPITOLUL XII
Noi cunoştinţe

Dupa ce Ochi albaştri pleca, Habarnam ramase un timp culcat, apoi îşi aminti ca dorise sa vada din ce era facuta papuşa şi era gata sa se dea jos din pat dar, chiar atunci, de cealalta parte a uşii se auzira paşi şi vorbe şoptite:
— Unde i?
— Acolo.
— Ce face?
— Zace în pat.
— E mort?
— Nu, cred ca traieşte.
— Lasa ma sa ma uit.
— Aşteapta puţin.
Habarnam arunca o privire spre uşa şi se gandi ca cineva iscodeşte prin gaura cheii.
— Haide, lasa ma şi pe mine, egoisto! Vreau sa ma uit şi cu, se auzira din nou şoaptele.
— Ba n am sa te las deloc daca ma faci egoista.
În spatele uşii se produse framantare.
— Asculta, nu te împinge aşa! se auzi un şuierat furios. Daca ma mai împingi o data te iau de par!
— Iar eu te iau de cozi şi o sa ţi trag şi un picior.
— Ce palarie nesuferita! Oricum o pui, tot degeaba. As fi vrut sa mi fac o palarie cu boruri largi, însa nu mi a ajuns materialul, aşa ca au ieşit înguste; or, palaria cu boruri înguste îmi face faţa rotunda, ceea ce nu i prea frumos.
— Ispraveşte o data cu învartitul asta în faţa oglinzii! Nu pot suferi cand cineva se tot învarteşte în faţa oglinzii, spuse prichinduţa cu ochi albaştri.
— Pai, atunci de ce au fost nascocite oglinzile, dupa parerea ta? îi raspunse cea cu parul blond.
Aşezandu şi palaria mult spre ceafa, ea îşi dadu capul pe spate şi mijindu şi ochii începu sa se examineze în oglinda.
— A a a a! urla prichinduţa cu codiţele scurte, care împungeau ca nişte ţepi din ceafa.
— U u u! îi ţinea isonul cealalta, care avea o funda mare, albastra, chiar în creştetul capului.
Habarnam se scarpina în cap şi mormai încurcat:
— Ia te uita ce chestie! Mi se pare ca le am lovit vartos cu uşa.
De teama sa nu mai faca cine ştie ce alta pozna în noua casa, el se baga în pat, hotarat sa adoarma, dar pe coridor se auzira iaraşi paşi. Uşa fu deschisa şi în odaie îşi baga capul o alta prichinduţa. Avea parul carlionţat, nişte ochişori veseli, poznaşi şi o mutrişoara şireata, cu nasuc ascuţit.
— Prichindelule! striga ea. Eşti un batauş!
Surprins, Habarnam se salta în pat. Dar tot atunci uşa se izbi cu zgomot şi nişte paşi grabiţi se îndepartara bocanind. Habarnam ridica din umeri şi mormai cu dispreţ:
— Ce închipuita!
Îşi lasa capul pe perna şi chiar începu sa picoteasca, însa uşa se deschise din nou şi în odaie îşi baga capul aceeaşi prichinduţa cu parul carlionţat.
— Eşti un batauş! repeta ea. Ha ha ha!
Apoi uşa fu trantita cu zgomot. Habarnam ţaşni din aşternut şi ieşi în goana pe coridor, dar acolo nu se mai afla nimeni.
— Bine! zise Habarnam ameninţator.
Lua de pe masuţa de scris o rigla de lemn şi se ascunse dupa uşa. N a trebuit sa aştepte mult. Curand se auzira paşi pe coridor. Habarnam ridica rigla. Uşa se deschise. În odaie paşi Ochi albaştri, care se pomeni lovita cu linia drept în frunte.
— Au!
Ochi albaştri îşi acoperi fruntea cu mainile.
— De ce dai cu linia? începu ca sa strige. Acuma o sa mi iasa o vanataie pe frunte!
— Poate ca, totuşi, n o sa ţi iasa nici o vanataie, raspunse Habarnam, trecandu şi stanjenit rigla dintr o mana în alta.
— Ba da, o sa mi iasa! Dumneata nu ştii cat de delicata sunt eu! Daca m ai lovi doar cu un dop de pluta — şi îndata se face vanataie.
— Putem lipi o bucaţica de plasture, sugera Habarnam. Doar ai adus de la farmacie un plasture întreg.
— Pentru dumneata l am adus.
— O sa ajunga pentru toţi, raspunse Habarnam.
El lua plasturele şi l taie în patru bucaţi.
— Pune mi l mai repede, se framanta Ochi albaştri. Uite aici, aici…
Ea îi întinse fruntea şi arata cu degetul unde trebuia pus plasturele. Habarnam îl aplica dar, observand ca acesta se lipise stramb, încerca sa l smulga de acolo.
— Mai încet! Mai încet! striga Ochi albaştri. O sa mi mazgaleşti toata fruntea cu plasturele asta dezgustator.
— Acum e bine, spuse Habarnam dupa ce termina.
Ochi albaştri se duse în fuga la oglinda:
— Bine, nimic de zis! Numai sa nu ma vada cineva cu plasturele pe frunte! Şi acum, haide, arata mi umarul. Unde e vanataia?
Ochi albaştri se straduia sa aplice bucata de plasture pe umarul lui Habarnam.
— N am vrut deloc sa te lovesc pe dumneata, zise el.
— Dar pe cine?
Habarnam ar fi vrut sa spuna ca l tot întarata o prichinduţa necu¬nos¬cuta, dar îşi dadu seama ca asta ar însemna sa parasca.
— Nu, nimic, raspunse el. Pur şi simplu am vrut sa vad daca poţi pocni pe cineva cu linia asta.
— Voi, prichindeii, nu faceţi altceva decat sa va gandiţi cum sa loviţi pe cineva, iar cand altcineva va pocneşte pe voi, nu va place deloc… De ce zambeşti? Ţi se pare caraghios ca am un plasture pe frunte?
Ea se apropie din nou de oglinda:
— Într adevar, e tare caraghios sa ai pe frunte un patrat din asta!
— Dar fa din el un cerc, o sfatui Habarnam.
Ochi albaştri desprinse plasturele, îl taie rotund cu foarfeca şi l lipi iaraşi pe frunte.
— Nu ţi se pare ca i mai bine aşa? se întoarse ea catre Habarnam.
— Bineînţeles, confirma el. Dupa parerea mea, îţi sta chiar bine cu el.
Cu pleoapele lasate Ochi albaştri începu sa se studieze în oglinda.
— Şi acum, adu mi pantalonii şi camaşa, îi ceru Habarnam.
— Du te şi te spala şi dupa aceea îţi vei primi hainele.
Ochi albaştri îl duse pe Habarnam la bucatarie. Acolo, langa un perete era un lavoar. Alaturi, într un cui, atarna prosopul, iar pe o policioara se aflau sapunul şi pasta de dinţi.
— Uite, ai aici peria de dinţi, şi aici ai pasta de dinţi. Trebuie sa te speli pe dinţi, spuse Ochi albaştri întinzandu i lui Habarnam periuţa.
— Nu pot sa sufar pasta de dinţi! bombani Habarnam.
— Şi de ce, ma rog?
— Are gust rau.
— Doar nu trebuie s o mananci.
— Tot una i. Ma pişca de limba.
— O sa te pişte puţin şi o sa ţi treaca.
Habarnam începu sa se spele în sila pe dinţi. Dadu de doua ori cu periuţa, se schimonosi şi scuipa cu scarba. Apoi îşi clati gura cu apa şi începu sa şi sapuneasca mainile. Dupa ce termina cu mainile, puse sapunul pe policioara şi începu sa se spele pe faţa.
— Şi faţa trebuie s o speli cu sapun, spuse Ochi albaştri.
— Da l încolo! raspunse Habarnam. Întotdeauna îmi intra în ochi.
— Nu exista, te rog, spuse cu severitate Ochi albaştri. Altfel nu ţi dau hainele.
N avea încotro. Habarnam îşi sapuni puţin faţa şi repede se apuca sa dea cu apa.
— Bar r r! se scutura el. Ce rece e apa!
Cu chiu, cu vai, îşi clati obrajii şi, fara sa deschida ochii, întinse mainile bajbaind pe perete.
Vazandu l, Ochi albaştri abia îşi stapani rasul.
— Ce cauţi?
— P prosopul, raspunse Habarnam tremurand de frig.
— De ce ţii ochii închişi? Deschide i.
— Cum sa i deschid, daca a a furisitul asta de sapun şi aşa mi intra în ei?!
— Trebuia sa te clateşti mai bine.
Ochi albaştri lua din cui prosopul şi i l întinse lui Habarnam. Acesta îşi freca faţa cu prosopul şi abia dupa aceea se hotarî sa deschida ochii.
— Ei, uite, acum eşti incomparabil mai curat şi chiar mai frumos, spuse Ochi albaştri şi, observand urmele de murdarie ramase pe prosop, încheie: data viitoare va trebui sa te speli mai bine. Numai prima oara sunt mai îngaduitoare.
Ea îi aduse hainele şi i spuse:
— Îmbraca te şi vino sus, sa bei un ceai. Nu i aşa ca ţi s a facut foame?
— Straşnic, mi s a facut o foame…, recunoscu Habarnam. Cred c aş fi în stare sa mananc un elefant întreg!
— Bietul de tine! Ei, hai, vino repede, te aşteptam.

CAPITOLUL XIII
Discuţie în timpul mesei

Habarnam se îmbraca în doi timpi şi trei mişcari şi urca la etaj pe o scara scarţaitoare. Se pomeni într o camera puţin mai mica decat cea de jos, dar mult mai placuta.
Doua geamuri semicirculare, cu perdele frumoase, dadeau catre strada. Între geamuri era uşa de la balcon. În mijlocul camerei se afla o masa pe care erau mici fructiere, castronaşe şi farfurioare cu tot felul de dulceţuri, prajituri, placinte, covrigei, turta dulce cu mac, cornuleţe şi alte bunataţi. Se vedea ca prichinduţele se straduisera sa i ofere un ospaţ pe cinste. Habarnam nu ştia la ce sa şi opreasca mai întai privirile, atat de încarcata era masa.
Prichinduţa cu funda şi cea cu codiţe începusera sa toarne ceaiul. Prichinduţa cu carlionţi tocmai scotea din bufet nişte bomboane cu crema de fructe.
Ochi albaştri îl prezenta pe Habarnam prietenelor sale. Pe prichinduţa cu codiţe o chema Veveriţa, pe cea cu fundiţa — Iepurica, iar pe prichinduţa cu carlionţi — Libelula. Habarnam era grabit sa se aşeze la masa, dar tocmai atunci uşa se deschise şi în odaie intrara înca patru prichinduţe. Ochi albaştri i le prezenta:
— Ele sunt vecinele noastre: Stancuţa, Margareta, Braduţa, Bondocica.
Cu toatele facura cerc în jurul lui Habarnam.
— Ai venit la noi cu balonul? întreba Stancuţa cea cu parul negru.
— Desigur, cu balonul, raspunse plin de importanţa Habarnam, tragand cu coada ochiului spre masa.
— Probabil ţi a fost grozav de frica sa zbori cu balonul? spuse Bondocica cea durdulie.
— Grozav de frica! Adica nu, nici un pic! îşi dadu seama la vreme Habarnam.
— Cat eşti de viteaz! Eu n aş zbura cu balonul nici sa ma tai, zise Braduţa.
— Dar de unde ai venit aşa, zburand? întreba Margareta.
— Din Oraşul Florilor.
— Şi unde e oraşul asta?
— Acolo, facu Habarnam un gest vag cu mana. Langa raul Castraveţilor.
— N am auzit niciodata de acest rau, spuse Stancuţa. Probabil e departe.
— Foarte departe, confirma Habarnam.
— Ei, şi acum, luaţi loc la masa, ca altfel se raceşte ceaiul, îi invita Ochi albaştri pe musafiri sa se aşeze.
Habarnam nu se lasa mult rugat. El se repezi la masa şi se apuca sa care în gura placinte, covrigei, bomboane umplute cu crema de fructe, dulceaţa. Prichinduţele aproape ca nu se atingeau de nimic; ele aşteptau sa l poata iscodi pe Habarnam despre balon. În cele din urma Libelula nu se mai putu ţine şi l întreba:
— Spune mi, te rog, cine a nascocit zborul cu balonul?
— Eu, raspunse Habarnam, dand sarguincios din falci şi straduin¬du se sa mestece mai repede o bucata de placinta.
— Nu mai spune! E cu putinţa sa fi dumneata acela? se auzira exclamaţii din toate parţile.
— Pe cuvant de onoare ca eu. Uite, sa nu ma mişc de aici! se jura Habarnam şi cat pe ce sa se înece cu placinta.
— Vai, ce interesant! Povesteşte ne, te rog, despre asta, îl implora Bondocica.
— Ei, sa va povestesc…, îşi desfacu mainile Habarnam. Ma tot rugau de mult prichindeii noştri sa nascocesc vreo idee: „Nascoceşte ceva, frate, hai, nascoceşte”. Eu le spuneam: „Fraţilor, m am cam plictisit sa tot nascocesc. Mai nascociţi şi singuri”. Ei ziceau: „Nu suntem în stare! Ca doar noi suntem prostuţi, pe cand tu eşti deştept. Ce te costa? Nascoceşte!” „Bine, le am spus. Vad ca nu pot sa scap de voi! O sa nascocesc”. Şi am început sa ma gandesc.
Habarnam îşi mesteca placinta cu un aer visator. Prichinduţele îl priveau cu coada ochiului pline de nerabdare. În sfarşit, Veveriţa se hotarî sa curme tacerea ce se prelungea şi, vazand ca Habarnam întinde mana dupa o alta placinta, zise:
— Te ai oprit tocmai cand spuneai ca ai început sa te gandeşti.
— Da! exclama Habarnam ca şi cum atunci s ar fi trezit şi lovi cu placinta în masa. M am gandit trei zile şi trei nopţi şi ce credeţi? Mi a venit o idee grozava! „Uite, fraţilor, le am zis, o sa aveţi un balon!” Şi ne am construit balonul. Despre mine, poetul Floricica… avem noi un poet cu numele asta… a compus poezia: „Habarnam al nostru a nascocit un balon”… Sau nu: „A nascocit un balon Habarnam al nostru”… Nu, am uitat! Ei, despre mine, ştiţi, s au compus multe poezii, nici nu le poţi ţine minte pe toate.
Habarnam se apuca iaraşi de mestecat placinta.
— Dar cum aţi construit balonul? întreba Ochi albaştri.
— O, asta a fost o munca uriaşa! Toţi prichindeii noştri au lucrat zile şi nopţi de a randul. Unii îl întareau cu cauciuc, alţii îl umflau cu pompa, iar eu umblam încolo şi ncoace fluierand… adica nu fluierand, ci spunand fiecaruia ce are de facut. Fara mine nimeni nu pricepea nimic. Trebuia sa le explic la toţi, sa le arat tuturora. Era o munca de mare raspundere, pentru ca balonul poate crapa în orice clipa. Am avut şi doua ajutoare, pe Şurubel şi pe Piuliţa, meşteri la toate.
Prichinduţele îl ascultau pe Habarnam cu rasuflarea taiata.
— Şi pe urma? Ce a fost pe urma? începura sa vorbeasca toate deodata, cand Habarnam se opri.
— În sfarşit, a venit şi ziua cand trebuia sa ne luam zborul, continua Habarnam. S au adunat piticii — cu miile! Unii ziceau ca balonul va zbura, alţii ca nu va zbura. A început bataia! Cei care spuneau ca va zbura îi snopeau pe cei care spuneau ca nu va zbura iar cei care spuneau ca nu va zbura îi snopeau pe cei care spuneau ca va zbura. Sau nu… mi se pare ca era invers: cei care ziceau ca va zbura pe cei care ziceau ca nu va zbura… Sau nu, dimpotriva… Pe scurt, nu mai desluşeai care şi pe cine snopeşte. Se snopeau cu toţii, unii pe alţii.
— Bine, bine, spuse Ochi albaştri. Nu despre bataie ci despre balon povesteşte ne.
— Fie, conveni Habarnam. Aşa, vasazica, ei se bateau, noi ne am caţarat în coş, eu am ţinut o cuvantare: adica, zburam, fraţilor, ramaneţi cu bine! Şi am început sa plutim. Dupa ce am ajuns sus şi ne am uitat în jos — pamantul nu era mai mare decat, uite, placinta asta.
— Nu se poate! exclama o prichinduţa.
— Ba sa nu ma mişc de aici, daca spun minciuni! se jura Habarnam.
— Nu l mai întrerupeţi! zise înciudata Ochi albaştri. Lasaţi l sa spuna. Doar n o sa ne minta.
— Aşa e, lasaţi ma sa spun minciuni… adica, ptiu! nu ma împiedicaţi sa spun adevarul, zise Habarnam.
— Povesteşte, povesteşte! strigara prichinduţele în cor.
— Şi cum va spuneam, continua Habarnam, zburam, deci, tot mai sus. Deodata, bum! şi ne oprim. Ne uitam şi ce sa vezi? Ne am izbit de un nor. Ce i de facut? Am luat toporul şi am spart o gaura în nor. Iaraşi am început sa urcam. Deodata, cand ne uitam, vedem ca zburam cu picioarele în sus: cerul era jos, iar pamantul — deasupra.
— Cum aşa? De ce? se mirara prichinduţele.
— E o lege a naturii, explica Habarnam. Cine ajunge deasupra norilor zboara întotdeauna cu picioarele în sus. Aşa am ajuns pana la cea mai mare înalţime, unde era un ger de o mie de grade şi o zecime. Toţi au îngheţat. Balonul s a racit şi a început sa coboare. Eu însa am fost şiret, poruncisem mai înainte sa fie puşi în coş saci cu nisip. Am început sa aruncam sacii. Şi am aruncat, am aruncat pana n a mai ramas nici unul. Ce era de facut? Printre noi era un prichindel pe care l cheama Ştietot. Un fricos! Cand a vazut ca balonul cade, s a pus pe plans şi dupa aceea, cand a sarit cu paraşuta, s a dus acasa. Balonul s a facut pe data mai uşor şi s a ridicat din nou. Ei, şi apoi, dintr o data, cand mi ţi s a rostogolit în jos şi cand mi ţi s a izbit de pamant, cand a sarit iaraşi în sus şi cand s a izbit… Eu am cazut din coş — buf, cu capul de pamant!…
Înfierbantat, Habarnam lovi cu pumnul în masa şi nimeri placinta. Umplutura ţaşni în toate parţile.
Prichinduţele se speriara, cat pe ce sa cada de pe scaune.
— Şi mai departe ce a fost? întrebara ele dupa ce şi venira în fire.
— Pai, mai departe nu mai ţin minte.
Se lasa tacerea. Toate prichinduţele îl priveau pe Habarnam cu uimire, ba chiar cu un fel de respect. În ochii lor devenise un adevarat erou.
În cele din urma Ochi albaştri spuse:
— Ne ai speriat rau de tot cu balonul dumitale. Aseara, tocmai ne beam ceaiul pe balcon. Şi cand ne uitam — un balon rotund, uriaş, se apropie în zbor de casa noastra, se loveşte de gard… Şi deodata — o trosnitura! Balonul a plesnit, iar cand ne am dus în fuga acolo, nu mai era decat coşul din coaja de mesteacan.
— Dumneata zaceai întins ca un mort! se amesteca Iepurica. Vai, ce îngrozitor!
— Mai aveai doar o singura gheata, cealalta era agaţata de gard, iar palaria — în copac, adauga Veveriţa.
— O maneca a vestonului lipsea şi am gasit o abia azi dimineaţa, spuse Libelula. A trebuit s o coasem imediat la veston.
— Cum am ajuns în casa asta? întreba Habarnam.
— Noi te am adus. Nu se putea sa te lasam în curte peste noapte! raspunse Ochi albaştri.
— Doar erai aproape mort de a binelea, se baga în vorba Iepurica. Dar Mierinana a spus ca s ar putea sa reînvii, pentru ca ai un asta… organism foarte tare.
— Da, am un organism foarte tare şi un cap şi mai tare, spuse cu laudaroşenie Habarnam. Altul în locul meu ar fi facut, în mod sigur, o emoţie la creier.
— Dumneata, probabil, ai vrut sa spui comoţie cerebrala? remarca Ochi abaştri.
— Întocmai, întocmai, comoţie cerebrala, se corecta Habarnam.
— Parca spuneai ca n ai zburat singur cu balonul? întreba Ochi albaştri.
— Bineînţeles, nu singur. Eram şaisprezece. Adevarat ca fricosul acela de Ştietot a sarit cu paraşuta, aşa ca am ramas cincisprezece.
— Şi unde sunt ceilalţi? întreba Stancuţa.
— Nu ştiu, ridica din umeri Habarnam. Dar în coş, în afara de mine, nu mai era altcineva?
— N am gasit în coş decat nişte vopsele pentru pictat şi o mica trusa medicala portativa.
— Vopselele sunt ale lui Acuarela, iar trusa e a lui Pilula, zise Habarnam.
În clipa aceea uşa se deschise şi în camera navali Fulg de nea.
— Aţi auzit noutatea? striga ea. Alta noutate! A mai venit în zbor un balon şi s a spart. Purta paisprezece prichindei. Au cazut ieri seara, la marginea oraşului. Abia azi dimineaţa, în zori, i au gasit prichinduţele noastre şi i au ajutat sa mearga la spital.
— Înseamna ca erau raniţi? exclama Veveriţa.
— Nu i nici o primejdie, dadu din mana Fulg de nea. Mierinana a spus ca îi vindeca ea.
— Ăştia, cu siguranţa, sunt prietenii mei, spuse Habarnam. Ma duc chiar acuma la spital şi o sa aflu totul.
— Te conduc eu, se oferi Ochi albaştri.
— Merg şi eu cu dumneata, spuse Fulg de nea.
Abia acum observa plasturele de pe fruntea lui Ochi albaştri şi exclama:
— Ah, scumpa mea, ce fermecator e cerculeţul asta pe frunte! Îţi vine foarte bine. E o moda noua, sa porţi cerculeţe pe frunte? Aş putea sa mi pun şi cu unul la fel.
— Nu, raspunse Ochi albaştri, e un plasture. M am lovit cu uşa în frunte, din greşeala.
— Ah, asta era… mormai decepţionata Fulg de nea. Apoi dadu fuga la oglinda ca sa şi puna palaria pe cap.
Într o clipa camera se goli. Toate prichinduţele alergara care încotro, sa le povesteasca vecinelor noutatea.

CAPITOLUL XIV
Plimbare prin oraş

Fulg de nea, Ochi albaştri şi Habarnam ieşira împreuna în strada marginita de o parte şi de alta de garduleţe împletite din nuiele fine de salcie. Dincolo de garduleţe se vedeau casuţe frumoase, cu acoperişuri roşii şi verzi.
Deasupra caselor se înalţau meri, peri şi pruni uriaşi.Copacii creşteau atat în curţi cat şi pe strazi. Întregul oraş era inundat în verdeaţa pomilor şi de aceea se numea Oraşul Verde.
Plin de curiozitate Habarnam iscodea cu privirea. În jur era o curaţenie neobişnuita. În toate curţile lucrau prichinduţe.
Unele tundeau iarba cu foarfeca, pentru ca aceasta sa nu depaşeas¬ca o anumita înalţime, altele, înarmate cu maturi, curaţau cararuile, iar altele scuturau cu staruinţa praful din nişte preşuri lungi. În Oraşul Verde astfel de preşuri acopereau nu numai duşumelele de prin case, ci chiar şi trotuarele strazilor. Într adevar, temandu se ca nu cumva treca¬torii sa le murdareasca preşurile, unele gospodine stateau pe aproape şi i rugau sa nu calce pe ele, şi daca cineva ţinea morţiş s o faca, atunci trebuia sa şi ştearga cu grija picioarele. Pe cararile din multe curţi erau de asemeni aşternute preşuri, iar pe pereţii caselor, chiar şi pe din afara, atarnau covoare frumoase, multicolore.
În Oraşul Verde existau conducte pentru apa facute din tulpina de stuf. Dupa cum se ştie, tulpinile de stuf sunt goale pe dinauntru, astfel ca apa poate curge prin ele ca pe ţeava. Aceste ţevi erau aşezate de o parte şi de alta a strazilor, dar nu direct pe pamant, cum şi ar închipui cineva, ci prinse pe mici stalpi de lemn, la o înalţime anumita. De aceea ţevile nu putrezeau şi puteau sa serveasca foarte multa vreme, trebuind doar supravegheate şi reparate pentru a evita pierderea apei prin scur¬gere. De la ţeava principala porneau ramificaţii spre fiecare casa. De aceea, în toate casele exista apa curenta, ceea ce, fara îndoiala, era o mare înlesnire. În afara de asta, în faţa fiecarei case se afla cate o fanta¬na arteziana. Asta era şi frumos şi sanatos, deoarece apa din havuzuri se folosea la irigarea gradinilor. Fiecare curte îşi avea gradina ei, în care creşteau napi, ridichi, sfecla, morcovi şi alte soiuri de legume.
Într una din curţi Habarnam a vazut cum strangeau prichinduţele recolta. Dupa ce sapau napul sau morcovul de jur împrejur, îl legau cu o franghie de frunze, apoi trageau din toate puterile. Napul sau morcovul se slobozea din pamant şi prichinduţele, cu ţipete şi rasete, îl tarau de sfoara pana acasa.
— Cum se face ca la voi exista doar prichinduţe şi nici un prichin¬del? întreba cu mirare Habarnam.
— Da, în oraşul nostru au ramas numai prichinduţe, pentru ca toţi prichindeii locuiesc pe plaja. Îşi au acolo oraşul lor, al Zmeelor.
— Dar de ce s au stabilit pe plaja? se mira din nou Habarnam.
— Pentru ca acolo le vine mai la îndemana. Lor le place sa stea toata ziua la soare şi sa faca baie, iar iarna, cand raul se acopera de gheaţa, sa patineze. În afara de asta le mai place pe plaja pentru ca primavara raul îşi iese din albie şi le inunda oraşul.
— Şi ce i bine în asta? continua sa se mire Habarnam,
— Şi eu cred ca nu i nici un bine, spuse Fulg de nea, însa prichindeilor noştri le place. În timpul revarsarii apelor ei se plimba cu barcile şi se salveaza unul pe altul de la inundaţie. Iubesc tare mult aventurile.
— Şi eu iubesc aventurile, spuse Habarnam. N aş putea sa fac cunoştinţa cu prichindeii voştri?
— N ai putea, spuse Fulg de nea. În primul rand pentru ca pana la Oraşul Zmeelor trebuie sa mergi o ora încheiata, plaja fiind departe, în josul raului; în al doilea rand, pentru ca de la ei nu ai de învaţat nimic bun, ci numai lucruri rele; iar în al treilea rand, pentru ca noi suntem certate cu ei.
— De ce v aţi certat? întreba Habarnam.
— Pai, sa vezi ce s a întamplat! spuse Fulg de nea. Într o iarna ne au invitat la bradul lor de Anul Nou. Au spus ca va fi muzica şi dans, iar cand am ajuns acolo ştii ce au facut?… Ne au batut cu bulgari de zapada.
— Ei bine, şi? întreba Habarnam.
— Şi am renunţat la prietenia lor. De atunci nu se mai duce nimeni la ei.
— Dar ei la voi?
— Nici ei nu vin la noi. La început au mai încercat unii prichindei sa ne viziteze, dar nimeni nu voia sa se joace cu danşii. Atunci, de plictisea¬la s au apucat de pozne: ba sa sparga un geam, ba sa darame un gard, spuse Fulg de nea.
— Iar dupa aceea l au trimis pe unul Cuişor, adauga Ochi albaştri. Ce a mai fost şi atunci?…
— De el nu trebuie sa razi ci sa l pedepseşti cum se cuvine, ca sa nu mai faca altadata aşa ceva, spuse Fulg de nea.
Tocmai treceau pe langa un mar crescut în mijlocul strazii. Pe toate crengile atarnau mere coapte, roşii. De tulpina copacului era rezemata o scara de lemn, care nu ajungea decat pana la jumatatea trunchiului uriaş. De acolo în sus urma o scara de franghie, care fusese legata de prima creanga a pomului. Pe creanga aceasta şedeau doua prichinduţe. Una din ele taia cu un fierastrau codiţa unui mar, iar cealalta o ţinea, plina de grija, cu o mana, pe cea dintai, ca sa nu se rostogoleasca.
— Dumneata razi, spuse Fulg de nea, dar dac ai şti cate prichindu¬ţe au ramas cu nasul zdrelit! Ba una dintre ele s a urcat sa repare hogeagul şi a cazut de pe acoperiş mai mai sa şi fractureze piciorul.
— Dar eu nu rad de prichinduţe, ci de Cuişor asta, raspunse Habarnam.
— Da, continua Fulg de nea. Cuişor asta a venit şi a început sa trancaneasca, cica el vrea sa fie prieten cu noi, ca nu i iubeşte pe prichindei pentru ca sunt neserioşi. I am dat voie sa locuiasca în oraşul nostru, dar pana la urma ce crezi c a facut? Într o noapte a şters o din locuinţa lui şi s a ţinut numai de şotii. La o casa a înţepenit uşa pe din afara cu o bucata de lemn, încat nu se mai putea deschide dinauntru, la alta a agaţat deasupra intrarii un baţ, ca sa loveasca în cap pe oricine ieşea, la a treia a întins o franghie în faţa uşii ca toata lumea sa se împiedice şi sa cada, la a patra casa a stricat hogeagul, de pe acoperiş, la a cincea a spart geamurile…
— Pe aici trebuie sa paşeşti cu atenţie, îl sfatui Fulg de nea pe Habarnam, poate sa cada un mar din copac şi sa te omoare.
— Pe mine nu ma omoara! se lauda Habarnam. Am capul tare.
— Prichindeii îşi închipuie ca numai ei sunt curajoşi, dar nici prichinduţele nu sunt nişte fricoase, priveşte cat de sus s au cocoţat, spuse Fulg de nea.
— În schimb, prichindeii zboara în baloane, se plimba cu automo¬bilul, raspunse Habarnam.
— Auzi colo! spuse Fulg de nea. Şi la noi, destule prichinduţe ştiu sa conduca automobilul.
— Dar ce, voi aveţi automobil?
— Avem. Doar ca s a defectat. Oricat ne am straduit nu l am putut face sa mearga. Poate ne ajuţi dumneata sa l reparam.
— Va ajut, va ajut, raspunse Habarnam. La treaba asta ma pricep niţel. Cand vor ieşi din spital Şurubel şi Piuliţa le explic eu cum sa l repare.
— O sa fie grozav! batu din palme Fulg de nea.
În acest moment Habarnam descoperi o minune a naturii, cum nu i mai fusese dat sa vada vreodata în viaţa sa. În mijlocul strazii creşteau nişte mingi verzi, uriaşe, de marimea unei case cu etaj sau poate chiar mai mari.

CRED AICI LIPSESTE O PAGINA

Începe sa curga pe acolo sucul cel dulce. Dintr un singur pepene se pot obţine cateva butoaie cu sirop.
— Dar cine a nascocit asemenea pepeni? întreba Habarnam.
— Avem noi o prichinduţa foarte deşteapta. O cheama Fir de pai, raspunse Ochi albaştri. Ei îi place tare mult sa cultive diferite plante şi sa obţina noi varietaţi. Înainte nu existau nici la noi pepeni verzi, dar cineva i a spus lui Fir de pai ca a vazut în padure pepeni verzi salbatici. Într o zi Fir de pai a organizat o expediţie cu care a plecat în padure şi acolo, într o poieniţa, a avut norocul sa dea peste nişte curpeni de pepeni verzi salbatici. Expediţia a adus samburi de pepeni verzi salbatici şi primavara Fir de pai a îngropat samburii în pamant. Au crescut nişte pepeni mari, dar s au dovedit acri. Neobosita, Fir de pai a gustat sucul din toţi pepenii. Aşa a reuşit sa aleaga unul al carui suc era mai puţin acru decat la ceilalţi. În anul urmator ea a semanat samburii de la acest pepene. De asta data au rezultat pepeni mai puţin acri, printre care unii erau chiar un pic dulci. Fir de pai l a ales pe cel mai dulce şi în urmatorul an a semanat samburii de la acesta. Şi aşa, în caţiva ani a reuşit sa obţina nişte pepeni dulci ca mierea.
— Acum toata lumea o lauda pe Fir de pai, dar la început nu i aruncau decat vorbe de ocara! spuse Fulg de nea.
— De ce i aruncau vorbe de ocara? se mira Habarnam.
— Nimeni nu credea ca dintr o astfel de acritura va ieşi ceva folositor. În plus, pepenii creşteau alandala prin tot oraşul şi încurcau circulaţia. Adesea, cate unul rasarea chiar langa peretele vreunei case. Cata vreme era mic, treaca mearga, dar pe masura ce se marea, apasa peretele respectiv pana l darama. Într un loc, din cauza unui pepene s a daramat chiar o casa întreaga. Unele prichinduţe voiau sa i interzica lui Fir de pai sa mai semene pepeni, însa altele i au luat apararea şi au început s o ajute.
Între timp calatorii noştri ieşira pe malul unei ape.
— Acesta i Raul Pepenilor, spuse Fulg de nea. Vezi ce mulţi pepeni cresc aici?
Un podeţ minuscul, aidoma unui preş lung şi îngust, traversa raul de pe un mal pe celalalt. Era facut dintr un material gros şi trainic.

CAPITOLUL XV
La spital

În faţa uşii s au oprit şi Fulg de nea a tras de manerul clopoţelului. S a auzit: „cling cling!”
Uşa s a deschis. În prag a aparut o infirmiera în halat alb şi cu o basmaluţa de sub care scapasera nişte bucle aurii.
— Ah, doamne, a exclamat ca plesnindu şi speriata palmele. Aţi mai adus un bolnav! Nu mai am unde l pune, pe cuvant de onoare! De unde i tot scoateţi? Un an întreg a stat spitalul gol — nimeni n a vrut sa se trateze — şi azi, asta e al cincisprezecelea bolnav!
— Prichindelul asta nu e catuşi de puţin bolnav, raspunse Fulg de nea. A venit sa şi viziteze prietenii.
— Ei, atunci intraţi.
Prichinduţele şi Habarnam intrara în cabinetul medicului. Mierinana şedea la birou şi scria ceva. În faţa ei se afla un teanc de fişe medicale, din acelea în care se înscriu bolile celor internaţi. Vazandu le pe Fulg de nea şi pe Ochi albaştri, ea spuse:
— Aţi venit, probabil, sa i vedeţi pe bolnavi? Nu se poate, nu se poate! Aţi uitat ca bolnavii au nevoie de linişte? Iar dumneata, Ochi albaştri, te ai şi ales cu un plasture în frunte? Te felicit! Ţi am spus ca aşa va fi. Ştiu prea bine ca i de ajuns sa apara în casa un singur prichindel, ca sa te aştepţi la vanatai şi cucuie.
— Noi nu avem catuşi de puţin intenţia sa i vizitam pe bolnavi, raspunse Fulg de nea. Iata, acest prichindel doreşte sa şi vada prietenii.
— Acestui prichindel i am poruncit sa stea în pat, iar el s a dat jos fara permisiunea medicului şi, dupa cate vad, s a şi luat la bataie. Nu pot sa l las. Spitalul nu e loc pentru încaierari.
— Dar nici prin minte nu mi trece sa ma încaier, raspunse Habarnam.
— Nu şi nu! striga cu severitate Mierinana şi batu cu cornetul ei de lemn în birou. Prichindeii spun întotdeauna: „N am de gand sa ma încaier”, dar dupa aceea, oricum, se iau la bataie.
Socotind încheiata discuţia cu Habarnam, Mierinana se întoarse spre Ochi albaştri:
— Ia, sa ţi vad fruntea, draguţo.
Ea dezlipi plasturele şi cerceta fruntea lui Ochi albaştri.
— Nu mai ai nevoie de plasture, spuse Mierinana dupa ce o examina. Vino cu mine, draguţo, sa ţi facem nişte raze ultraviolete, ca sa ţi dispara vanataia.
Şi parasi camera, împreuna cu Ochi albaştri. Habarnam descoperi în cuier un halat alb şi o boneta. Fara sa stea mult la ganduri, el îmbraca halatul, îşi îndesa cu greu boneta pe cap, dupa care îşi puse pe nas ochelarii lasaţi de Mierinana pe birou şi, luand cornetul de lemn, ieşi din camera. Fulg de nea îl privea entuziasmata, minunandu se de curajul şi ingeniozitatea lui.
Luand o la întamplare pe coridor, el deschise o uşa şi se trezi în salonul în care erau culcaţi prietenii lui — prichindeii. Se apropie de primul pat şi dadu peste Dondanel. Chipul lui era întunecat şi vadea nemulţumirea.
— Cum te simţi, bolnavule? întreba Habarnam, dandu şi silinţa sa şi schimbe glasul.
— Minunat, raspunse Dondanel şi se schimonosi atat de cumplit de parca era gata sa şi dea duhul în urmatoarele cinci minute.
— Ridica te, bolnavule, porunci Habarnam.
Dondanel se salta de mijloc, privind resemnat drept în faţa sa. Habarnam lipi de pieptul lui cornetul de lemn şi spuse:
— Respira.
— Ce nseamna asta? bombani Dondanel. Ba ridica te, ba culca te, ba respira, ba nu respira!
Habarnam îl pocni cu cornetul în cap, certandu l:
— Tu, Dondanel, nu te ai schimbat deloc. Bombaneşti ca totdeauna.
Dondanel îl privi mirat:
— Habarnam!
— Gura! îl ţistui Habarnam.
— Asculta, Habarnam, scapa ma de aici, şopti Dondanel. Sunt sanatos tun, pe cuvantde onoare! M am lovit la genunchi, dar nu ma mai doare aproape deloc, iar astea ma ţin în pat, mi au luat hainele. Nu mai pot! Vreau sa umblu pe picioarele mele, înţelegi ?
Dondanel se agaţase de maneca lui Habarnam şi nu vroia sa i mai dea drumul.
— În regula, îi spuse Habarnam. Mai rabda puţin, pana nascocesc cu ceva. Numai promite mi ca de aci înainte o sa ma asculţi, iar daca te ntreaba prichinduţele cine a nascocit balonul, tu sa le spui ca eu.
— Bine, bine, încuviinţa Dondanel. Numai grabeşte te.
— N ai de ce sa le agiţi, îl îmbarbata Habarnam.
El se apropie de patul urmator, pe care era culcat doctorul Pilula.
— Dragul meu, scapa ma! şopti Pilula. Îţi dai seama ce simt! Toata viaţa am tratat pe alţii şi acum ma trateaza alţii pe mine.
— Adica, nici tu nu eşti bolnav?
— Da de unde bolnav? N am decat o julitura la umar şi o zgarietura sub nas. Pentru atata lucru nu i nici o nevoie sa stai în spital.
— Atunci de ce te ţin aici?
— Ei, înţelegi, spitalul lor e gol, n au pe cine trata şi atunci interneaza orice fel de bolnavi. Doar sunt prichinduţe, nu? Şi asta i tratament? Ptiu! Pe dinafara — plasturi cu miere, iar intern — tot miere. Or, asta nu e corect: pe din afara trebuie iod, iar intern — ulei de ricin. Nu sunt de acord cu un asemenea tratament!
— Nici eu nu sunt de acord, se grozavi Probabil din patul vecin. Plimbarea — interzisa, alergarea — interzisa, leapşa — interzisa, fripta — la fel. Nici macar sa canţi n ai voie. Ne au luat hainele şi ne au dat cate o batista. N ai decat sa stai culcat şi sa ţi sufli nasul, grozava distracţie.
— Pai, de ce aţi venit la spital?
— Noi am cazut din coş la marginea oraşului şi ne am culcat sa tragem un pui de somn. În zori, hop, prichinduţele: „De unde sunteţi, prichindeilor?” „Noi, le am spus, am zburat cu balonul şi ne am lovit.” „Aha, v aţi lovit! Atunci, trebuie sa va tratam! Haideţi la spital!” Şi am venit.
— Vasazica, nu e nimeni bolnav? întreba Habarnam.
— Nu, numai Glonţişor, doar el e bolnav.
Habarnam se apropie de Glonţişor:
— Ce ai paţit?
— Mi am scrantit piciorul. Nu pot nici macar sa l pun în pamant. Dar altceva ma framanta, s a pierdui Strop. Fii amabil, fa o fapta buna, cauta l pe Strop! Trebuie sa fie pe aici, pe undeva. Ca cu nici nu ma pot mişca din pat.
— Bine, spuse Habarnam. O sa ţi l caut pe Strop, dar tu sa le spui tuturor ca eu am nascocit balonul.
Habarnam trecu pe la toţi prichindeii şi le ceru sa spuna ca el, chipurile, inventase balonul. În cele din urma se întoarse în cabinetul medicului. Fulg de nea îl aştepta nerabdatoare.
— Ei, ce i cu bolnavii? întreba ea.
— Dar ce, parca aştia s bolnavi? dadu din mana, a lehamite, Habarnam. Numai unul singur, Glonţişor, e puţin ranit.
— Înseamna c o sa le dea drumul repede! se bucura Fulg de nea. Ştii ce propun eu? Sa organizam în cinstea însanatoşirii bolnavilor un bal. Vai, ce veselie va fi!
— N am avut deloc impresia ca au de gand sa le dea drumul, raspunse Habarnam.
Tocmai atunci s au întors Mierinana şi Ochi albaştri.
— De ce ai îmbracat halatul? Ce nseamna abuzul asta? se repezi Mierinana la Habarnam.
— Nu i nici un abuz, raspunse Habarnam. Pur şi simplu, am facut un control.
— Şi ce ai constatat în controlul asta al dumitale? întreba ironic Mierinana.
— Am constatat ca toţi bolnavii, în afara de unul singur, sunt sanatoşi şi pot parasi spitalul.
— Nu, nu! zise Mierinana speriata. Îţi închipui ce ar însemna sa le dam drumul la paisprezece prichindei dintr o data? Ar rasturna oraşul cu fundul în sus! N ar ramane un geam întreg, toata lumea s ar umple de vanatai şi cucuie. Pentru a preîntampina îmbolnavirile prin vanatai şi cucuie, trebuie sa i reţinem pe prichindei în spital.
— Dar nu se poate sa i lasam sa plece pe rand? spuse Ochi albaştri. Sa zicem, cate unul în fiecare zi.
— E puţin cate unul, macar cate doi, interveni Fulg de nea. Vrem sa organizam cat mai repede un bal.
— De acord, se învoi Mierinana. Se va întocmi o lista şi începand de maine vom externa cate un bolnav.
Fulg de nea batu din palme şi se repezi s o îmbraţişeze pe Mierinana.
— Ba cate doi, scumpa mea, cate doi! Grozav aş vrea sa i vad ieşiţi pe toţi. Doar şi dumneata doreşti un bal. Dansezi atat de bine!
— De acord, cate doi, se îmbuna Mierinana. Vom începe cu cei mai cuminţi. Dumneata va trebui sa ne ajuţi, i se adresa ea lui Habarnam. Care e cel mai liniştit dintre ei?
— Pai, cu toţii sunt liniştiţi!
— Ei, uite ca asta n o cred în ruptul capului. Nu exista prichindei cuminţi. Trebuie sa nascocim pentru ei vreo treaba, ceva ca sa uite de ştrengarii.
— În cazul asta, ce ar fi sa le dam drumul în primul rand celor doi meşteri — Şurubel şi Piuliţa? Ei s ar putea apuca îndata de reparaţia maşinii, spuse Ochi albaştri.
— Buna idee! aproba Mierinana. Uite, o sa începem cu Şurubel şi Piuliţa.
Şi scrise pe o hartie: Şurubel şi Piuliţa.
— Dupa ei aş vrea sa l trecem pe Dondanel, spuse Mierinana. E un nesuferit. Bombaneşte tot timpul şi i enerveaza pe toţi.
— Nu, nu c cazul, obiecta Habarnam. Pe Dondanel e mai bine sa l mai ţinem în spital, ca sa se dezveţe sa tot bombaneasca.
— Atunci poate sa i dam drumul lui Pilula. E nemulţumit de acest spital şi critica fara încetare metodele noastre de tratament. E un bolnav foarte turbulent! Nu ma opun deloc sa scapam de el.
— Nu, nici pe Pilula nu i cazul sa l lasam, raspunse Habarnam, Toata viaţa i a tot tratat pe alţii, n are decat acuma sa se lase tratat el de alţii. Mai bine ar fi sa l externam pe Acuarela. E un pictor bun şi se va gasi imediat vreo treaba pentru el. E elevul meu. Eu l am învaţat sa picteze.
— Chiar aşa, scumpa mea! implora Fulg de nea. N am putea sa l externam astazi pe Acuarela? O sa l rog sa mi faca portretul.
— Şi pe Gusla, adauga Habarnam. Şi el c un prieten de al meu. Eu l am învaţat sa cante la piculina.
Fulg de nea se repezi din nou s o îmbraţişeze pe Mierinana:
— Sa i externam pe Gusla şi pe Acuarela. Te rugam.
— Ei bine, pentru aceştia facem o excepţie, se lasa înduplecata Mierinana. Dar pe ceilalţi îi vom externa în ordine, cum am hotarat.
În sfarşit, lista fu întocmita.
Mierinana dadu dispoziţie sa se elibereze de la magazie hainele lui Acuarela şi Gusla. Peste cateva minute, amandoi, radiind de bucurie, se prezentara în cabinetul ei.
— Noi va externam, spuse Mierinana. Straduiţi va sa va purtaţi frumos, în caz contrar vom fi nevoite sa va aducem din nou în spital.

CAPITOLUL XVI
Concertul

Vestea despre renumitul calator Habarnam şi prietenii sai, care au nimerit la spital, s a raspandit în tot oraşul. Stancuţa şi Bondocica alergau neobosite din casa în casa şi le povesteau prietenelor noutatea.
La randul lor, acestea o povesteau altor prietene, şi tot aşa, încat curand întreaga populaţie a oraşului se îndrepta, ca la comanda, spre spital. Fiecare prichinduţa dorea sa ajute cu ceva pe prichindeii aflaţi în nevoie. Duceau cu ele tot soiul de bunataţi. Unele aveau placinte gustoase, altele dulceaţa, iar altele bomboane cu crema de fructe sau compot.
Dupa o jumatate de ora toata strada spitalului, dintr un capat în celalalt, era ticsita. Bineînţeles, nu se putea ca un numar atat de mare de doritoare sa fie lasate înauntru. Mierinana ieşi în balcon şi spuse ca bolnavii nu au nevoie de nimic, şi de aceea sa se întoarca fiecare la casele lor şi sa nu faca galagie pe sub ferestre. Dar prichinduţele nu voiau sa se împraştie. Nu se ştie prin ce minune se aflase ca cel mai important dintre prichindei, pe nume Habarnam, trebuia sa iasa din spital împreuna cu prietenii sai, Acuarela şi Gusla.
Mierinana trebui sa anunţe din nou ca Habarnam nu va ieşi pana cand nu se va împraştia toata lumea. Însa prichinduţele, în loc sa porneasca spre casele lor, se invitara la prietenele care locuiau pe Strada Spitalului. Cand Habarnam, Acuarela şi Gusla, însoţiţi de Fulg de nea şi Ochi albaştri, ieşira în strada, se trezira priviţi din toate ferestrele de cate noua — zece prichinduţe. Habarnam era grozav de mandru de aceasta atenţie. Ba ajunsera pana la el glasuri care şi strigau:
— Ei, care dintre ei o fi renumitul Habarnam?
— Uite, cel cu pantaloni galbeni e Habarnam.
— Cel cu urechi mari? Pentru nimic în lume n aş fi zis ca ala e Habarnam. Pare cam prostanac.
— Ba da, ala e, în mod sigur! Pare el cam prostanac, e adevarat, dar ochii îi sunt foarte inteligenţi.
O prichinduţa de la primul etaj al unei case de pe colţ, vazandu l pe Habarnam, începu sa dea din maini şi sa strige cu un glas subţire, ascuţit:
— Habarnam! Habarnam! Ura!
Şi se apleca atat de mult pe fereastra ca era gata gata sa cada. Noroc ca celelalte prichinduţe au izbutit s o apuce de picioare şi s o traga înapoi.
— Ptiu! Ce ruşine! Habarnam asta o sa şi închipuie despre el naiba ştie ce! spuse o prichinduţa cu o faţa severa, supta, şi cu barbia ascuţita.
— Ai dreptate, Randunico, îi raspunse alta prichinduţa, cu buza de sus rasfranta, de sub care sclipeau nişte dinţi albi. Nu e bine deloc sa vada prichindeii ca li se da atenţie. Numai cand se vor convinge ca nazbatiile lor nu sunt luate în seama, vor înceta singuri sa mai faca nazbatii.
— Da, tocmai asta spun şi eu, Pisicuţo, relua Randunica. Prichin¬deii trebuie dispreţuiţi. Daca se vor simţi dispreţuiţi, vor înceta sa ne mai jigneasca.
Cele doua prichinduţe, Randunica şi Pisicuţa, atata au şuşotit şi au tot bazait la urechile tuturor, ca pana la urma le au convins pe prichinduţe, ca prichindeii veniţi în zbor cu balonul trebuie dispreţuiţi. Toate prichinduţele au cazut de acord sa nu i mai ia în seama pe prichindei, şi atunci cand îi vor întalni pe strada, înca de departe sa se întoarca acasa sau sa treaca pe partea cealalta.
Dar din aceasta înţelegere n a ieşit mare lucru. Prin nu se ştie ce minune, aflara cu toatele ca Acuarela e pictor iar Gusla un minunat cantareţ din piculina. Bineînţeles, toata lumea dori sa asculte cat mai repede piculina, deoarece în Oraşul Verde nu se ştia decat despre harpa, piculina n o auzise nimeni niciodata. Majoritatea nici nu ştia ca exista un astfel de instrument.
Curand prichinduţele aflara ca Acuarela şi Gusla vor locui în Piaţa Merilor, în casa prichinduţei Nasturica şi a prietenelor ei. La primul etaj al acestei case, chiar sub acoperiş, se afla o camera spaţioasa, cu un geam luminos, mare cat un perete întreg. Camera i a placut mult lui Acuarela pentru ca primea multa lumina, aşa ca el şi Gusla hotarara sa se stabileasca aici.
Fereastra dadea direct în Piaţa Merilor. Şi iata ca seara, Piaţa Meri¬lor, care niciodata nu fusese prea circulata, se umplea de prichinduţe care se plimbau. Doua cate doua, ţinandu se de mana, ele se tot învarteau prin piaţa şi trageau cu coada ochiului spre fereastra luminata de la etaj.
Bineînţeles, procedau aşa nu pentru a i vedea pe Gusla şi Acuarela, ci pur şi simplu din pricina nerabdarii: cu toatele doreau sa asculte cat mai repede muzica.
Din cand în cand aparea pentru o clipa în faţa ferestrei deschise ba capul pieptanat cu îngrijire al lui Gusla, ba parul ciufulit al lui Acuarela. Apoi trecerea de o clipa a celor doua capete înceta şi prichinduţele îl vazura pe Acuarela stand cu coatele pe pervazul ferestrei şi privind visator în departare. Dupa Acuarela aparu la fereastra şi Gusla. Ei începura sa discute ceva, dand din maini şi rotind mereu privirile.
Apoi se aplecara mult în afara şi începura sa cerceteze piaţa. Dupa aceea scuipara fiecare cate o data, de la etaj, şi din nou disparura din fereastra.
Parea ca nu se va mai petrece nimic interesant, însa prichinduţele n aveau de gand sa se împraştie. Şi chiar în acea clipa începu sa se reverse prin fereastra glasul delicat al piculinei, întocmai susurului unui izvor. Sunetele ba se rostogoleau ritmic, asemenea unor valuri ce se leagana în cadenţa, ba pareau ca salta şi se dau de a dura prin aer, fugarindu se unul pe celalalt, lovindu se între ele. Urmarindu le, prichinduţele simţeau ca o bucurie în suflet. Melodia parea sa agite manuţele şi picioruşele tuturor, astfel ca fara sa şi dea seama se nascu la toatc dorinţa de dans.
Ferestrele caselor s au deschis fara zgomot. Mişcarea din piaţa înceta. Toata lumea încremeni, straduindu se sa nu scape nici un sunet. In sfarşit piculina tacu, însa imediat, din fereastra casei de peste drum razbatura sunetele harpei. Harpa încerca sa repete aceeaşi melodie noua, necunoscuta pana atunci. Nesigure, degetele cuiva atingeau strunele. Melodia, care începuse destul de însufleţita, slabi treptat şi în cele din urma se stinse, însa îndata piculina îi veni în ajutor, continuand o. Harpa prinse viaţa, începu sa rasune cu mai multa convingere. Ei i se alatura o alta, din casa vecina, apoi a treia. Muzica deveni mai puternica şi mai vesela.
Habarnam, care venea grabit cu vopselele şi pensula pentru Acuarela, avu parte de o privelişte neobişnuita. întreaga piaţa era ticsita de prichinduţe care ascultau acest minunat concert. Ramase şi el multa vreme ascultand, ba chiar începu sa ţopaie într un picioruş, dar vazand ca nimeni nu da atenţie dansului sau, flutura a lehamite din mana şi disparu pe uşa casei.

CAPITOLUL XVII
Expediţia lui Şurubel şi a lui Piuliţa în Oraşul Zmeelor

Ieşiţi în ordine, din casa, fiecare
Şi aliniaţi va pentru înviorare.
Exerciţiile de înviorare te scapa de lene,
Mişcarea alunga somnul de pe gene.

Cantecul acesta despre gimnastica de înviorare, pe care îl compusese poetul Floricica, îl cantau tare, plini de voie buna, Şurubel şi Piuliţa.
Era dis de dimincaţa şi în Oraşul Verde toata lumea înca dormea, însa Şurubel şi Piuliţa strabateau strazile, cantand din toate puterile şi facand în acelaşi timp exerciţii de înviorare. Ştiind înca din ajun ca dimineaţa li se va da drumul din spital, pentru a repara automobilul, ei s au trezit cu noaptea n cap şi au cerut sa fie externaţi imediat. Mierinana, care cel mai mult pe lume se temea de zgomot, a dat repede dispoziţie sa li se elibereze hainele.
Auzind de departe cantecul, multe prichinduţe s au trezit şi priveau pe fereastra; unele au ieşit chiar în strada.
— Hei, prichinduţelor, unde aveţi voi garajul? striga Şurubel.
— Haideţi sa va arat, se oferi o prichinduţa cu scufiţa roşie şi palton albastru cu guler pufos, facut dintr o omida argintie.
— Arata ne încotro s o luam, spre dreapta sau spre stanga? spuse Şurubel.
— Spre dreapta, le raspunse prichinduţa, cercetand curioasa vestoanele lor din piele.
— La drea a a pta, m a arş! comanda Şurubel şi rasucindu se porni în direcţia aratata. Un doi! Un doi!
Piuliţa paşea în pas în urma lui. Prichinduţa alerga ţopaind, abia ţinandu se dupa ei.
Din prea mare avant, Şurubel şi Piuliţa trecura de poarta pe care o cautau.
— Staţi, staţi! începu sa strige prichinduţa. Aţi trecut de el.
— Stanga mpre juur! comanda Şurubel.
Se rasucira amandoi pe calcaie şi se întoarsera la poarta. Prichinduţa le deschise. Intrara toţi trei într o curte unde, în latura casei, se afla o încapere cu acoperişul de ţigla.
— Halal garaj! Asta i pur şi simplu magazie, nu garaj, bombani Şurubel, deschizand uşa din doua canaturi.
Şurubel îşi arunca ochii în magazie şi vazu maşina. De garaj se apropiara şi alte prichinduţe.
— E întuneric aici, spuse Şurubel. Puneţi mana, sa împingem maşina afara.
— Pai, nu merge, e stricata, spusera prichinduţele.
— Nu i nimic, o scoatem noi de aici pe braţe. Haideţi, împingeţi din spate. Gata, heei ruuup! Înca o data: heei ruuup!
Maşina scarţai. Cu scraşneli şi opinteli o scoasera afara din garaj. Şurubel şi Piuliţa se bagara imediat sub automobil. Neştiutoare, prichinduţele stateau înjur şi priveau curioase.
— Ohoo! se auzea de sub maşina, rezervorul s a gaurit! Oho o! Lipseşte şi piuliţa! Ohoo! Ţeava pentru scurgerea siropului e plesnita!
În sfarşit cei doi ieşira de sub roţi.
— Haide, aduceţi repede cheia de piuliţa, cleştele plat, ciocanul şi letconul pentru lipit.
— Pai, noi n avem nimic din toate astea.
— Cum n aveţi? Dar ce aveţi?
— Avem un ferastrau şi un topor.
— Vai de capul vostru! Nu se repara maşina cu toporul. Dar pe aici, prin apropiere, nu exista prichindei?
— Prichindei sunt numai în Oraşul Zmeelor.
— E departe?
— O ora de drum.
— O ora pentru voi, ca noi ajungem acolo mai repede. Ia, ziceţi, cum ajungem.
— Pai, o luaţi pe strada asta, pe urma cotiţi la dreapta şi de acolo o ţineţi tot înainte. Pe urma se face un drum de camp, care va scoate exact în Oraşul Zmeelor.
— Am înţeles, raspunse Şurubel. Gata, înainte, marş! La loc comanda! striga el pe neaşteptate. Voi, prichinduţelor, cautaţi pe undeva nişte carpe şi, pana venim noi, faceţi luna maşina. Maşinii, fraţilor, îi place sa fie îngrijita.
— Bine, încuviinţara prichinduţele.
— Acum, gata, înainte, marş!
Pornira amandoi în acelaşi pas. Dupa ce cotira spre dreapta, Şurubel comanda:
— Cu cantec, înainte marş!
Şi prietenii noştri începura sa cante cat îi ţinea gura:

Eu şi prietenul meu cel mai bun
Prin paduri şi campii am pornit la drum.
Pe bolovani ne caţaram,
Flori de tot soiul admiram.
Deodata o broasca ne iese în cale
Şi o zbughim speriaţi catre vale.
Cand acasa ajungem, cu limba de un cot,
Fiecare îi spune celuilalt: Nu mai pot!

Dupa ce ispravira cantecul asta, începura altul şi dupa aceea altul.
Curand ieşira din oraş şi dadura în drumul de camp. Nu se împlinise un ceas ca în departare se arata Oraşul Zmeelor. Chiar în clipa aceea Şurubel şi Piuliţa vazura un automobil ce oprise în mijlocul drumului. Cand se apropiara, bagara de seama ca sub maşina e un prichindel.
Capul şi pieptul îi erau în întregime ascunse sub maşina, doar picioarele, îmbracate în nişte pantaloni slinoşi, ramasesera afara.
— Ei, frate meu, te bronzezi? îi striga Şurubel. Prichindelul îşi trase de sub maşina capul cu par negru şi creţ:
— Dupa cum vezi, sunt nevoit sa ma bronzez sub maşina.
— Da ce s a întamplat?
— Pai, nu mai vrea sa mearga, afurisita! Ba se opreşte alimentarea cu sirop, ba dozarea apei gazoase se face anapoda. Nu i pot da de cap nicidecum.
Prichindelul se ridica şi izbi înciudat cu piciorul în roata.
Purta un veston negru, la fel de murdar ca şi pantalonii, încat parca era facut din piele. Dupa cate se parea, şoferul asta amarat avea chef nu atat sa mearga cu maşina lui, cat mai degraba sa stea tolanit sub ea, cautand tot soiul de defecte, lucru care, ce i drept, se întampla deseori multora dintre posesorii automobilelor cu apa gazoasa.
Şurubel facu înconjurul maşinii, cerceta mecanismul şi negasind pricina, intra sub ea. Dupa ce scormoni ceva pe dedesubt, se trase afara şi se ridica scarpinandu se ganditor la ceafa. Dupa Şurubel, se baga sub maşina Piuliţa, apoi din nou posesorul automobilului. Şi tot aşa, cand unul, cand altul, au intrat dedesubt pe rand, s au ridicat, au privit maşina cu nedumerire şi s au scarpinat la ceafa.
În sfarşit, Şurubel izbuti sa dibuiasca hiba motorului. Maşina a pornit. Bucuros şi plin de recunoştinţa, şoferul le stranse mana celor doi.
— Va mulţumesc, fraţilor! Daca nu eraţi voi, ma bronzam aici pana diseara. Voi unde mergeţi? Urcaţi va ca va duc eu.
Şurubel şi Piuliţa îi povestira despre scopul calatoriei lor.
— Cheie de piuliţa, cleşte plat şi ciocan am eu, pot sa vi le dau. Dar letcon pentru lipit nu am, spuse şoferul.
— N am putea gasi la cineva, în oraşul vostru, un letcon?
— Cum sa nu puteţi? Puteţi foarte bine. Mecanicul nostru Elice are letcon. Sa mergem la el.
Urcara toţi trei în maşina şi peste cateva minute erau pe strada principala din Oraşul Zmeelor.

CAPITOLUL XVIII
În Oraşul Zmeelor

Acest oraş se afla chiar pe malul raului.
Aici nu creşteau copaci, de aceea strazile nu erau atat de frumoase ca acelea din Oraşul Verde. În schimb, pretutindeni erau sumedenie de flori, întocmai ca în Oraşul Florilor. Casele de aici erau foarte frumoase. Deasupra fiecarui acoperiş se înalţa o sageata, împodobita în varf fie cu un cocoş de lemn, care se întorcea încolo şi încoace, dupa cum batea vantul, fie cu o morişca micuţa, care se învartea fara întrerupere. Multe dintre aceste mo rişti erau prevazute cu paraitori de lemn care pacancau întruna. Ici colo, deasupra oraşului, pluteau zmee de hartie. Sa înalte zmee era cea mai îndragita distracţie a locuitorilor, de la care se tragea şi numele oraşului. La aceste zmee locuitorii ataşau nişte zbarnaitori speciale. Întocmirea unei asemenea zbarnaitori e foarte simpla.
Ea se face dintr o faşie de hartie obişnuita, întinsa pe o aţa. La vant, hartia vibreaza, producand un zgomot destul de neplacut, ca un zanganit sau bazait.
Bazaitul discordant al Zmeelor se contopea cu pacanitul paraitorilor de la morişte şi, drept urmare, deasupra oraşului plutea un vuiet neîntrerupt.
La fiecare casa ferestrele erau prevazute cu obloane speciale, cu grile. Ori de cate ori pe strazile oraşului începea sa se joace fotbal, joc care, de asemeni, era o distracţie foarte placuta a localnicilor, obloanele caselor se închideau. Aceste obloane perfecţionate cu grile permiteau sa patrunda în camere suficienta lumina şi totodata protejau minunat ferestrele de mingea, care, din motive inexplicabile, zboara întotdeauna tocmai acolo unde nu trebuie şi cu siguranţa — într un geam.
Trecand pe strada principala, maşina coti pe o ulicioara şi opri în faţa unei porţi din lemn, cu o uşa în ea. Deasupra porţii se înalţa o sageata din lemn, împodobita în varf cu un glob scanteietor din sticla, în care, întocmai ca într o oglinda, se reflecta întreaga strada cu casele, cu gardurile şi cu maşina care tocmai oprise în faţa porţii, totul cu capul în jos.
Şoferul, pe care, în treacat fie spus, îl chema Covrig, coborî din maşina şi apropiindu se de poarta, apasa pe un buton, ascuns în gard. Portiţa se deschise fara zgomot.
— Intraţi, îi invita Covrig pe Şurubel şi Piuliţa. O sa va prezint lui Elice. E o persoana interesanta. O sa vedeţi.
Cei trei prieteni intrara în curte şi cotind spre stanga, se îndreptara catre casa. Dupa ce urcara scara de piatra, nu prea înalta, Covrig gasi în perete alt buton şi apasa pe el. Uşa se deschise la fel de neauzit ca şi portiţa şi prietenii noştri se trezira într o încapere.
Încaperea era complet goala, fara nici un fel de mobila, daca nu ţinem seama de hamacul atarnat langa unul din pereţi, în care, cu genunchii ridicaţi, cu mainile adanc bagate în buzunare, statea culcat un prichindel într o salopeta albastra.
— Ce naiba, dormi pana la ora asta, Elice? îl saluta Covrig. S a luminat de mult de zi.
— Ba nu dorm catuşi de puţin, ci ma gandesc, raspunse Elice, întorcand capul în direcţia musafirilor sai.
— Uite, ţi i prezint pe meşterii Şurubel şi Piuliţa. Au nevoie de un letcon.
— Buna ziua. Luaţi loc, va rog, raspunse Elice.
Nedumeriţi, Şurubel şi Piuliţa îşi rotira ochii în jur, fara sa vada, în toata camera, ceva pe care s ar fi putut aşeza, dar Elice întinse mana şi apasa un buton aflat pe perete, chiar langa hamac. Imediat, din peretele de vizavi se desprinsera trei scaune rabatabile, cam de felul celor din salile de teatru. Şurubel şi Piuliţa se aşezara.
— Aţi bagat de seama ca la mine totul este acţionat de butoane? întreba Elice. Apeşi un buton — se deschide uşa, apeşi altul — se desface scaunul, iar daca doriţi o masa — poftim…
Elice apasa pe alt buton. Din perete, se desfacu tablia unei mese care era cat pe ce sa l pocneasca în cap pe Şurubel, aşezat pe scaun.
— Nu i aşa ca e foarte comod? întreba Elice.
— Uimitor! confirma Şurubel şi şi roti ochii în parţi, temandu se sa nu i cada cine ştie ce în cap.
— Tehnica la graniţa fantasticului! spuse cu laudaroşenie Elice.
— Singurul dezavantaj e ca se poate şedea numai langa perete, spuse Covrig.
— Pai, tocmai la asta ma gandeam, cum sa fac ca scaunele sa se poata deplasa, raspunse inventatorul.
— Poate ar fi mai simplu cu nişte scaune obişnuite, spuse Şurubel.
— O, asta e o idee grozava. Va trebui inventat cel mai simplu, cel mai obişnuit scaun! se bucura Elice. Doar tot ceea ce e genial e şi simplu. Dumneata, frate, nu i aşa ca eşti tot mecanic?
— Mecanic, raspunse Şurubel. Amandoi suntem mecanici.
— Vasazica va trebuie un letcon?
Elice mai apasa un buton şi, spre uimirea celor de faţa, hamacul începu sa coboare lin. Se lasa pana cand Elice, care era culcat în el, se întinse pe podea.
— Coborand dintr un hamac obişnuit te poţi agaţa cu piciorul de vreo sfoara şi cazand sa ţi turteşti nasul, spuse Elice, ridicandu se de jos. În hamacul meu mecanizat aceasta primejdie, dupa cum vedeţi, este cu desavarşire exclusa. Te laşi liniştit pe podea şi dupa aceea te scoli de acolo. Şi tot aşa, cand vrei sa te culci pentru dormit, te întinzi pe podea, apeşi butonul şi hamacul se ridica singur la înalţimea necesara.
Elice începu sa se agite prin camera, sa apese pe diferite butoane şi, drept urmare, se desfaceau noi mese, scaune şi poliţe, se deschideau uşile diferitelor dulapuri şi boxe. În sfarşit, mai apasa pe un buton şi se rostogoli în subsol.
— Veniţi încoace! se auzi peste un minut glasul lui de afara. Prietenii ieşira în curte.
— Aici am garajul, spuse Elice, conducandu i pe Şurubel şi pe Piuliţa într o magazie din piatra, cu o uşa mare, de fier.
El apasa iaraşi pe un buton şi uşa se ridica, întocmai ca o cortina de teatru. Din spatele ei se ivi o maşina ciudata, cu nenumarate roţi.
— Acesta e un automobil cu aburi, cu opt roţi şi racire pe baza de fistic, explica Elice. Are patru roţi dedesubt…..

PARE SA LIPSEASCA UN FRAGMENT

CAPITOLUL XIX
În vizita la Isteţila

Isteţila statea în biroul sau, în faţa geamului deschis, cu braţele încrucişate pe piept şi privea ganditor în departare.
Parul neted, pieptanat spre spate, ca şi sprancenele negre, zbarlite, îmbinate deasupra nasului, dadeau chipului sau o expresie de adanca îngandurare. El nici nu se clinti cand intrara în camera cei trei prieteni ai noştri. Covrig îl saluta cu glas puternic, i i prezenta pe Şurubel şi Piuliţa şi i spuse ca aceştia venisera dupa letconul de lipit, însa Isteţila continua sa priveasca pe fereastra cu un aer atat de concentrat, de parca încerca sa prinda de coada vreo idee nemaipomenit de ingenioasa, de inteligenta, care i se învartea prin cap şi nu se lasa înhaţata.
Covrig ridica din umeri jenat şi zambind arunca o privire spre Şurubel şi Piuliţa, ca şi cum ar fi vrut sa le aminteasca: „Vedeţi? V am spus eu!”
În sfarşit, Isteţila, ca trezit din somn, se rasuci spre cei ce intrasera şi taraganand plin de importanţa cuvintele, spuse cu o voce delicata, placuta:
— Saa luut, saa luut! Va rog sa ma iertaţi, prieteni. În mod imperceptibil, ca sa spun aşa, eu am lipsit adineauri, transportandu ma imaginar în alte sfere… Isteţila, se recomanda el şi i întinse lui Şurubel mana.
Şurubel stranse mana moale, întocmai ca o parjoala şi şi spuse şi el numele.
— Isteţila, repeta acesta cu o voce catifelata şi cu un gest larg, cumpatat, îi întinse mana lui Piuliţa.
— Piuliţa, raspunse Piuliţa şi stranse la randul lui parjoala.
— Isteţila, rosti pentru a treia oara Isteţila şi i întinse mana lui Covrig.
— Dar noi ne am cunoscut mai demult! raspunse Covrig.
— Ah, da, într adevar, eşti Covrig! exclama Isteţila compunandu şi o figura mirata. Saa luut! Saa luut! Va rog sa luaţi loc, prieteni.
Se aşezara cu toţii.
— Vasazica, l aţi şi cunoscut pe Elice al nostru? întreba Isteţila, dovedind, prin întrebarea pusa, ca, deşi, în mod imperceptibil, lipsise, transportandu se în alte sfere, auzise lotuşi ce spusese Covrig. El v a aratat, probabil, mesele şi scaunele sale rabatabile? He he he!
Şurubel încuviinţa printr o mişcare a capului. Pe chipul lui Isteţila aparu o expresie ironica. Stapanit parca de o mare placere, el îşi freca genunchii cu mainile şi spuse:
— He he! Inventatorii aştia — sunt cu toţii nişte excentrici. Ei, spuneţi mi, va rog, la ce folosesc toate aceste mese rabatabile, dulapuri care se deschid, hamace care se lasa în jos? Mie, de pilda, îmi este mult mai placut sa şed comod pe un scaun obişnuit, care nu sare în sus de sub tine, îndata ce te ai ridicat de pe el, sau sa dorm într un pat care nu se plimba cu mine în sus şi n jos. Pentru ce toate astea, spuneţi mi, va rog? Cine ma poate obliga sa dorm pe un astfel de pat? Dar daca eu, ca sa zic aşa, nu accept? Nu vreau?
— Însa nimeni nu va sileşte s o faceţi, spuse Covrig. Elice e un inventator şi încearca sa perfecţioneze tot ceea ce i cade în mana. Nu întotdeauna îi reuşeşte, însa are şi multe invenţii folositoare. E un meşter bun.
— Dar eu nici nu spun ca e prost, obiecta Isteţila. Este, daca vreţi sa ştiţi, un meşter foarte bun. Da, da, trebuie sa recunosc, un meşter excelent! A facut pentru mine un minunat vorbitograf.
— Ce chestie mai e şi acest vorbitograf? întreba Şurubel.
— Este o maşina vorbitoare. Iata, priviţi.
Isteţila îşi conduse musafirii spre masa, pe care se afla un aparat nu prea mare.
— Aceasta ladiţa, sau geamantanaş, spuneţi i cum vreţi, are într o parte o mica deschizatura. E suficient sa rosteşti în faţa acestei deschizaturi cateva cuvinte, apoi sa apeşi pe un buton, şi vorbitograful îţi va repeta întocmai cuvintele rostite. Poftim, încercaţi, îi propuse el lui Şurubel.
Şurubel se apleca înspre deschizatura şi zise:
— Şurubel, Şurubel. Piuliţa, Piuliţa.
— Şi Covrig, adauga Covrig, aplecandu se spre aparat. Isteţila apasa pe buton şi vorbitograful, spre mirarea tuturor, sasai cu o voce fonfaita:
„Şurubel, Şurubel. Piuliţa, Piuliţa. Şi Covrig”.
— Dar la ce va foloseşte maşina asta vorbitoare? întreba Şurubel.
— Pai, cum aşa? exclama Isteţila. Un scriitor fara o astfel de maşina e ca şi fara maini. Eu pot pune vorbitograful în orice casa şi va înregistra tot ce se vorbeşte acolo. Nu mi va ramane decat sa transcriu — şi gata nuvela sau chiar romanul.
— Vai, ce simplu e totul! exclama Şurubel. Citisem undeva ca scriitorul are nevoie de imaginaţie, de o idee…
— Ei, idee! îl întrerupse nerabdator Isteţila. Aşa scrie prin carţi, ca e necesara o idee, dar poftim de nascoceşte vreo idee noua, cand totul a fost deja spus! Orice ai lua — totul a mai fost. Pe cand aici o ici, ca sa spun aşa, direct din natura — astfel ca ceva care nu mai exista la nici unul dintre scriitori, tot va ieşi.
— Dar nu oricine va accepta sa i puneţi în camera vorbitograful, spuse Covrig.
— Pai, eu ma folosesc de un şiretlic, raspunse Isteţila. Vin în vizita la cineva, cu vorbitograful care, dupa cum v aţi convins, seamana cu un geamantan. Cand plec de acolo, uit acest geamantanaş sub masa, sau sub scaun, şi dupa aceea am placerea sa aud ce vorbesc gazdele fara ca eu sa fiu de faţa.
— Şi ce vorbesc? Asta e foarte interesant, spuse Şurubel.
— Este extraordinar de interesant, confirma Isteţila. Nici nu m aş fi aşteptat. De fapt, nu discuta despre nimic, ci pur şi simplu rad fara nici un motiv, canta cocoşeşte, latra, grohaie, miauna.
— Uimitor! exclama Şurubel.
— Şi eu spun acelaşi lucru — uimitor! conveni Isteţila. Cata vreme te afli acolo cu ei, toţi vorbesc normal, cu bun simţ, dar îndata ce pleci — începe un fel de aiureala. Iata, ascultaţi înregistrarea de ieri. Am fost la nişte cunoscuţi de ai mei şi la plecare am lasat vorbitograful sub masa.
Isteţila învarti un soi de disc aflat sub capacul geamantanului şi apasa pe buton. Se auzi un faşait, rasuna un zgomot ca de uşa trantita. Cam un minut fu linişte, apoi rasuna un ras general. Cineva spuse: „Sub masa”. Se facu zarva. Din nou rasuna rasul. Cineva striga „cucurigu,” cineva mieuna, latra. Pe urma altcineva behai ca oaia. O voce spuse: „Lasaţi ma pe mine, o sa rag ca magarii”. Şi începu sa raga: „I o! I o!”… Iar acum voi face ca manzul: „Ni ho ho!” Din nou rasuna rasul.
— Ei, vedeţi… adica auziţi? îşi desfacu braţele Isteţila.
— Da, din aşa ceva nu prea ai ce alege pentru un roman, spuse Şurubel cu bun simţ.
— O sa va dezvalui un secret, i se adresa Covrig lui Isteţila. În oraş s a aflat despre acest vorbitograf şi, îndata ce plecaţi de undeva, încep sa strige dinadins, în faţa aparatului, fel de fel de aiureli.
— Şi de ce trebuie sa strige aiureli?
— Ei, dumneata ai vrut sa i pacaleşti pe ei, dar de fapt, te au pacalit ci pe dumneata. Ai vrut sa tragi cu urechea la ce vorbesc cand nu eşti de faţa, iar ei au înţeles asta şi au început sa ţipe şi sa grohaie, tocmai ca sa rada de dumneata.
Isteţila se posomorî:
— Da, aşa vasazica. Nu i nimic, tot cu o sa i pacalesc. O sa pun vorbitograful sub ferestre. Maşina asta îşi va mai justifica utilitatea. Şi acum, va rog sa admiraţi: ce e asta, dupa parerea voastra?
Isteţila le arata vizitatorilor un soi de construcţie stangace, care semana parca cu un cort, parca cu o umbrela de dimensiuni mari.
— Probabil o umbrela! presupuse Şurubel.
— Nu, nu e umbrela, ci un birou pliant, portativ, cu scaun, raspunse Isteţila… Sa zicem ca aveţi nevoie, de pilda, de o descriere a padurii. Va duceţi în padure, desfaceţi biroul, va aşezaţi comod şi descrieţi tot ce vedeţi în jur. Haide, încearca, aşaza te, îi propuse el lui Şurubel.
Isteţila apasa pe manerul presupusei umbrele şi imediat aceasta se desfacu, transformandu se într o masuţa cu scaunel. Şurubel se aşeza la birou, dar pentru asta fu necesar sa şi rasuceasca într un mod nefiresc picioarele.
— Simţi cat e de comod, spunea în acest timp Isteţila, şi cum vine dintr o data inspiraţia? Recunoaşte ca aşa e mult mai placut decat sa scrii stand pe iarba sau pe pamantul gol.
Şurubel nu simţea nici cat e de comod acolo, nici cum vine inspiraţia, dimpotriva, simţea cum încep sa l doara îngrozitor picioarele. De aceea se hotarî sa schimbe cat mai repede vorba şi, ieşind cu greu de dupa masa, întreba:
— Dar, spune mi, te rog, ce carte ai scris dumneata?
— Înca n am scris nici o carte, marturisi Isteţila. E foarte greu sa fii scriitor. Înainte de a deveni scriitor a trebuit, dupa cum vedeţi, sa mi procur unele lucruri, şi asta n a fost prea simplu. În primul rand a trebuit sa aştept pana cand a fost gata masa portativa. Asta a durat caţiva ani buni. Apoi am aşteptat sa mi se faca vorbitograful. Ştiţi şi voi ce mult le place meşterilor sa taraganeze şi sa te ţina pe loc. În special în astfel de treburi se distinge Elice. Închipuiţi va, i au trebuit doi ani şi jumatate numai ca sa chibzuiasca cum sa faca acest obiect. Ce i pasa lui daca eu pot sau nu aştepta? El nu înţelege munca mea de creaţie! Desigur, un vorbitograf e un lucru complicat, dar de ce sa complici şi mai mult ceva ce şi aşa e destul de complicat?
— Adica şi el l a complicat? întreba plin de compatimire Şurubel.
— Bineînţeles ca l a complicat! S a apucat sa faca nu doar un simplu vorbitograf, ci un vorbitograf cu aspirator. Spuneţi mi, ma rog, ce nevoie am eu de aspirator? Numai pentru asta i a trebuit peste un an şi jumatate. Dar nu i nimic! facu un gest de lehamite, cu mana, Isteţila. Acum am toate astea, îmi lipsesc doar cateva fleacuri.
— E timpul sa ne întoarcem. Ma tem sa nu ne prinda noaptea pe drum.
— Nu i nimic, fraţilor, va duc eu într o clipa cu maşina. Dar n ar strica sa luaţi mai întai o gustare, spuse Covrig şi i duse pe Şurubel şi pe Piuliţa la el sa ia masa.

CAPITOLUL XX
Acuarela lucreaza

În timp ce Şurubel şi Piuliţa cutreierau Oraşul Zmeelor cautand letconul pentru lipit, în Oraşul Verde aveau loc evenimente importante.
Înca de dimineaţa, Acuarela îi facu lui Fulg de nea portretul. I au trebuit pentru asta doua ore, e adevarat, dar chipul din portret parea viu. Asemanarea era uimitoare. Chiar daca mulţi spuneau ca în portret Fulg de nea arata mai bine ca în realitate, asta i un neadevar. Fulg de nea n avea catuşi de puţin nevoie ca pictorul s o înfrumuseţeze.
Daca Acuarela a ştiut sa scoata în evidenţa frumuseţea trasaturilor ei şi sa le prezinte mai stralucitoare şi mai expresive, este tocmai ce se cere unei arte adevarate cum e pictura.
Portretul a fost agaţat pe un perete din camera de jos, pentru a putea fi vazut de toţi doritorii. Şi trebuie sa spunem ca de doritori nimeni n a dus lipsa. Toata lumea care a vazut portretul vroia ca Acuarela sa le picteze şi lor portretul, însa Fulg de nea nu lasa pe nimeni în camera de sus, deoarece acuma Acuarela picta portretul lui Ochi albaştri şi prezenţa oamenilor straini l ar fi putut deranja.
Habarnam, care se nvartea pe acolo şi i dadea lui Acuarela fel de fel de sfaturi inutile, pentru a arata ca el, chipurile, este foarte priceput în pictura, auzi un zgomot venind de jos.
— Ce i galagia asta? Ce i zgomotul asta? începu el sa strige coborand scara. Hai, marş acasa, cu toatele!
Bietele prichinduţe, auzind o astfel de grosolanie, nici nu considerara ca ar trebui sa se simta jignite, atat de mare le era dorinţa de a ajunge la pictor. Dimpotriva, ele facura cerc în jurul lui Habarnam, zicandu i „draguţul Habarnam” şi rugandu l sa nu le alunge.
— Ia, haide, marş în rand! se rasti Habarnam, împingandu le pe prichinduţe şi înghesuindu le langa perete. La rand, cand va spun, ca altfel va alung pe toate!
— Vai, Habarnam, cat de grosolan poţi fi! exclama Fulg de nea. E posibil una ca asta? Mi e şi ruşine pentru dumneata.
— N are a face, raspunse Habarnam.
În clipa aceea, în camera intra cu pas uşor înca o prichinduţa şi, profitand de zapaceala generala, se strecura drept spre scara care ducea sus. Observand o, Habarnam se napusti şi era gata s o smuceasca de mana, cand ea se opri şi privindu i de sus, îi trecu energic degetul pe la nas:
— Ei, ei, mai încet! Nu i nevoie sa stau la coada, eu sunt poeta!
Întampinand o împotrivire atat de neaşteptata, Habarnam ramase cu gura cascata de uimire, iar poeta, folosindu se de ezitarea lui, îi întoarse spatele şi porni sa urce fara graba scara.
— Cine a zis ca e? Cine e? întreba Habarnam aratand dezorientat cu degetul spre scara.
— O poeta. Scrie poezii, îi explicara prichinduţele.
— Aa…, facu taraganand Habarnam. Nu e mare lucru. Avem şi noi un poet, mi a fost prieten. L am învaţat odata sa scrie poezii, acuma însa poate singur.
— Ah! ce interesant! Aşadar şi dumneata ai fost poet?
— Am fost.
— Ah, ce extraordinar eşti! Ai fost şi pictor, şi poet…
— Şi muzician, adauga Habarnam plin de importanţa.
— Recita ne una din poeziile dumitale.
— Mai tarziu, mai tarziu, raspunse Habarnam, prefacandu se foarte grabit.
— Şi cum îl cheama pe poetul vostru?
— Floricica.
— Vai, ce interesant! începura sa bata din palme prichinduţele. Pe poetul vostru îl cheama Floricica, iar pe poeta noastra o cheama Floare de colţ. Nu i aşa ca i frumos?
— Oarecum, conveni Habarnam.
— Va place numele asta?
— Într o oarecare masura.
— Şi ce mai poezii scrie! spuneau prichinduţele. Ce poezii minunate! Duceţi va sus ca o sa recite, fara îndoiala, din poeziile ei. Suntem curioase daca o sa va placa.
— Ma rog, am sa ma duc, ceda Habarnam.
Cand ajunse el sus, Acuarela tocmai termina portretul lui Ochi al¬baş¬tri, iar Floare de colţ şedea pe divan langa Gusla şi discuta cu el despre muzica. Habarnam îşi puse o mana la spate şi începu sa se plimbe prin camera, aruncand priviri piezişe catre poeta.
— Ce te tot mişti dintr o parte în alta ca o pendula? îi zise Floare de colţ. Stai jos, te rog, ca încep sa mi joace ochii în cap.
— Ia nu mai face dumneata pe stapana, raspunse Habarnam cu grosolanie. Ca acuşi îi poruncesc lui Acuarela sa nu ţi picteze portretul!
— Chiar aşa? Adica poate el sa ţi porunceasca într adevar? se rasuci Floare de colţ catre Acuarela.
— Poate. Poate orice, raspunse Acuarela, care manuia de zor pensula şi nici nu auzise vorbele lui Habarnam.
— Bineînţeles ca pot, se înfoie Habarnam. Toţi trebuie sa asculte de mine, pentru ca eu sunt cel mai grozav.
Auzind ca Habarnam dispune de o asemenea autoritate printre prichindei, Floare de colţ se gandi sa l îmbuneze:
— Spune mi, te rog, mi se pare ca dumneata eşti cel care a nascocit balonul?
— Pai, cine altul?
— Candva o sa scriu nişte versuri despre dumneata.
— Ar fi foarte bine! pufni Habarnam.
— Nu mai spune! zise Floare de colţ. Dar nu ştii ce fel de versuri scriu eu. Vrei sa ţi recit vreo poezie?
— Bine, recita, deveni binevoitor Habarnam.
— O sa ţi recit o poezie compusa de curand despre un ţanţar. Asculta:

Un ţanţar am prins candva,
Ta ra, ta ra, ta ra, ra!
Îl iubesc pe ţanţarel,
Tri liu, le la, tri liu, lel!
Mila mi e ca s a ntristat,
Gaza asta mica. Nu, mai bine cred c ar fi
Sa mi prind o furnica.
Fumicuţa i şi ea trista,
Sa se plimbe ar vrea, departe…
Decat sa mi pierd cu ei vremea,
Mai bine citesc o carte.

— Bravo, bravo! exclama Acuarela şi începu chiar sa bata din palme.
— Foarte bune versuri, încuviinţa Gusla. În ele este vorba nu numai despre ţanţar, dar şi de faptul ca este mai bine sa citeşti o carte. Astea sunt nişte versuri folositoare.
— Mai ascultaţi înca ceva, spuse poeta şi recita alte versuri, în care nu mai era vorba despre ţanţar, ci despre o libelula; de asta data poezia se termina nu cu „Mai bine citesc o carte,” ci „Sa m apuc mai bine ar fi sa mi cos o rochiţa”.
Apoi au urmat nişte versuri despre o musculiţa, care se terminau cu cuvintele: „Sa m apuc mai bine ar fi mainile sa mi spal”. În cele din urma au fost citite versuri despre: „Sa m apuc mai bine ar fi sa spal duşumeaua”.
În timpul acesta Acuarela termina portretul lui Ochi albaştri. Toata lumea se îngramadi în jur şi începu sa şi arate entuziasmul:
— Admirabil! Minunat! Fermecator!
— Draguţule, n ai putea sa ma pictezi şi pe mine, tot aşa, cu rochie albastra? i se adresa Floare de colţ lui Acuarela.
— De ce cu rochie albastra, cand dumneata ai una verde? întreba nedumerit Acuarela?
— Dar, dragul meu, doar pentru dumneata e totuna. Rochia e verde iar dumneata o faci albastra. Aş fi îmbracat o rochie albastra daca ştiam ca Ochi albaştri o sa iasa aşa de frumos în albastru.
— Bine, cazu de acord Acuarela.
— Şi ochii, te rog, sa mi i faci albaştri.
— Dar ai ochi caprui, obiecta Acuarela.
— Ei, dragul meu, ce te costa pe dumneata? Daca poţi face în locul rochiei verzi una albastra, de ce n ai putea face în locul ochilor caprui — ochi albaştri?
— Asta e cu totul altceva, raspunse Acuarela. Dumneata, daca vrei, poţi sa îmbraci o rochie albastra, însa, oricat de mult ai dori, n o sa ţi poţi lipi nişte ochi albaştri.
— Ah, asta e! Ei, atunci, fa mi ochi caprui, dar deseneaza i mai mari.
— Ochii dumitale sunt şi aşa foarte mari.
— Ei, numai un piculeţ! Aş vrea sa fie mai mari decat sunt. Iar genele ceva mai lungi.
— Bine.
— Şi parul sa mi l faci auriu. Ca parul meu, oricum, e ca şi auriu! se ruga Floare de colţ.
— Asta se poate, conveni Acuarela.
El începu s o picteze, dar una doua poeta sarea de la locul ei, dadea fuga pana la portret şi striga:
— Ochii puţin mai mari! Înca, înca, înca! Mai lungeşte genele! Gura ceva mai mica… înca, înca!
Rezultatul a fost ca ochii au ieşit enormi, cum nu exista aievea, guriţa — cat varful unui ac cu gamalie, parul — ca de aur curat, totul avand o foarte vaga asemanare cu realitatea. Dar poetei el îi placu nespus şi declara ca de un portret mai bun nici nu are nevoie.

CAPITOLUL XXI
Întoarcerea lui Şurubel şi a lui Piuliţa

Purtandu şi cu grija portretul, Floare de colţ coborî scara şi prichinduţele o înconjurara imediat.
Toate fura de parere ca portretul ei este mult mai frumos decat ale lui Fulg de nea şi Ochi albaştri, dar ca asemanarea e considerabil mai puţin reuşita decat a acelora.
— Prostuţelor, le spuse Floare de colţ. Ce e mai important pentru noi: frumuseţea sau asemanarea?
— Se nţelege ca frumuseţea! au raspuns prichinduţele.
În vremea asta au navalit în camera, gafaind, Randunica şi Pisicuţa.
— Vai, ce nenorocire! strigara ele. Ah! simţim ca leşinam!
— Ce s a întamplat? se speriara cu toatele.
— Azi ne am dus la spital…, începu sa povesteasca Randunica…
— … sa i ducem pe la gazde pe prichindeii care trebuiau externaţi, continua Pisicuţa.
— … însa Mierinana ne a spus ca ei au şi plecat, o întrerupse Randunica.
— … atunci noi am rugat o sa ne dea alţi prichindei, relua Pisicuţa şi se porni sa vorbeasca repede ca sa n o mai întrerupa Randunica: atunci Mierinana ni i a dat pe Probabil şi pe Grabila, însa cand am ieşit în strada, ei au luat o la goana şi s au urcat într un pom.
— Le e teama sa nu i muştruluim, înţelegeţi? interveni grabita Randunica şi izbucni în ras.
— Mare nevoie avem noi sa i muştruluim pe unii ca ci! se stramba cu dispreţ Pisicuţa. Şi unde sunt acum? întreba Ochi albaştri.
— Au ramas în pom, spuse Randunica. Te pomeneşti ca s apuca sa culeaga merele!…
— Haideţi, sa vedem, propuse Fulg de nea.
Într adevar, Probabil şi Grabila stateau pe o creanga şi se straduiau sa rupa un mar. Îl tot rasuceau încercand sa l desprinda din codiţa. Deodata dadura cu ochii de grupul prichinduţelor, care se oprisera ceva mai departe şi i priveau curioase. Vazand atata atenţie din partea prichinduţelor, Probabil şi Grabila pornira cu şi mai multa ravna sa rasuceasca marul. Probabil încerca chiar sa i roada codiţa cu dinţii.
— Uu, n aţi rupt înca nici un mar! se auzi un glas de jos.
Probabil şi Grabila se uitara într acolo şi vazura o prichinduţa cu ochi albaştri, care i privea zambind.
— Taca ţi gura, tu, aia cu ochi albaştri! bombani Probabil. Ce, crezi ca i aşa de uşor sa rupi un mar?
— Dar daca va dam un fierastrau n o sa va fie mai uşor?
— Auzi vorba! Da ne fierastraul şi o sa vezi!… raspunse Grabila.
Ochi albaştri dadu fuga pana la casa vecina şi i aduse lui Grabila un fierastrau. Într un minut codiţa a fost fierastruita şi marul s a pravalit la pamant.
— Ia haideţi, prichinduţelor, hai sa culegem merele! striga Ochi albaştri. Prichindeii s au hotarat sa ne ajute.
Cateva prichinduţe au alergat la marul cazut şi l au rostogolit pana în cea mai apropiata curte.
În Oraşul Verde, sub fiecare casa se afla o pivniţa pentru pastrarea fructelor şi legumelor. Aducand marul langa casa, prichinduţele au deschis o uşa aşezata la nivelul solului şi împinsera marul prin uşa asta. Dincolo de uşa se aflau nişte jgheaburi din scandura pe care marul se rostogoli singur în pivniţa. O data treaba terminata prichinduţele o luara la fuga înapoi, şi se întalnira cu alte prichinduţe, care rostogoleau un alt mar.
Munca era în toi. Sosi în goana mare şi Libelula. Facuse rost de un ferastrau, îşi schimbase rochiţa cu nişte pantalonaşi, pe care i purta cand juca volei, şi se urca şi ea în copac. Vazand ferastraul din mainile ci, Probabil îi striga:
— Hei! Ia da fierastraul încoace. Tu nu te pricepi.
— Ca numai tu te ai pricepe! îi raspunse arţagoasa Libelula.
Ea se aşeza pe o creanga şi muşcandu şi buza, se apuca sa ferastruiasca codiţa unui mar. Probabil îi arunca priviri pline de invidie; dupa un timp însa spuse:
— Hai sa lucram împreuna: întai lucrezi tu şi ma odihnesc cu, dupa aceea lucrez eu şi te odihneşti tu.
— În regula, accepta Libelula.
Între timp venira în fuga cateva prichinduţe din casa în care se afla garajul şi îndata se raspandi vestea despre dispariţia lui Şurubel şi Piuliţa. Ele povestira cum ca Şurubel şi Piuliţa plecasera dis de dimi¬neaţa în Oraşul Zmeelor şi nu se întorsesera nici pana acum.
— Aţi vazut, începu sa trancaneasca Randunica, v am spus eu! În curand toţi prichindeii or sa fuga în Oraşul Zmeelor. Nu le place lor în oraşul nostru.
— N au decat sa fuga, spuse Ochi albaştri. Noi n o sa silim pe nimeni sa ramana aici daca nu va dori.
Discuţiile despre viclenia lui Şurubel şi a lui Piuliţa s au prelungit pana seara. Randunica şi Pisicuţa pareau chiar mulţumite ca ei o ştersesera şi radeau cu rautate.
Cand speranţa în întoarcerea lui Şurubel şi Piuliţa se risipi complet, se ivi în capatul strazii o maşina. Şuierand şi trosnind aceasta strabatu strada. Prichinduţele lasara lucrul şi alergara în urma ei. Înaintea tuturor se aflau Randunica şi Pisicuţa, care începura sa strige:
— Şurubel şi Piuliţa s au întors! S au întors Şurubel şi Piuliţa! Dar imediat se oprira şi spusera: Tacere! Nu trebuie sa alergam în urma maşinii. Le am da un rau exemplu prichindeilor.
Cand s au apropiat de garaj prichinduţele au vazut ca, în afara de Şurubel şi Piuliţa, venise şi Covrig.
— Dar asta cine e? zise revoltata Pisicuţa. Nu cumva e Covrig, cel din Oraşul Zmeelor? Dumneata de ce ai venit, Covrig? Noi nu te am invitat.
— Mare scofala! raspunse Covrig. Chiar am eu mare nevoie de invitaţia voastra!
— Ce „mare scofala”! spuse Randunica. Noi nu venim la voi, aşa ca nici voi nu veniţi la noi.
— Pai, n aveţi decat sa veniţi. De ce sa nu veniţi? Ca doar noi nu va alungam.
— Cum adica, nu ne alungaţi? Ne aţi invitat la pomul de iarna şi dupa aceea aţi început sa ne bateţi cu bulgari de zapada!
— Şi ce i cu asta? Bataia cu zapada era o joaca. Trebuia sa ne bateţi şi voi cu zapada!
— Ar fi trebuit sa înţelegeţi ca prichinduţelor nu le place sa puna mana pe zapada!
— Ei, am greşit şi noi puţin, ridica din umeri Covrig. N am banuit ca voi o sa începeţi sa scanciţi şi o sa va suparaţi pentru toata viaţa.
— Nu i adevarat, voi v aţi suparat pentru toata viaţa! De ce l aţi trimis la noi pe Cuişor? Ştiţi ce trasnai a facut el aici?
— Noi nu raspundem pentru Cuişor, se dezvinovaţi Covrig. Asta şi la noi face tot soiul de boacane. Îl înfruntam dar degeaba, nu l putem îndrepta. Nu l am trimis noi. El a acţionat aici din proprie iniţiativa.
— „A acţionat”! mormai Pisicuţa. Cica asta înseamna a acţiona! Nu, acum nu mai vrem noi sa mai avem de a face cu voi. N avem nevoie de voi. Acum avem şi noi prichindeii noştri.
— Ei, atunci nici eu nu vreau sa am de a face cu voi. Ma doare n cot. N am facut decat sa i aduc pe Şurubel şi Piuliţa, iar acuma ma urc în maşina şi plec înapoi.
Covrig se supara şi se îndeparta. Dar nu ca sa plece. Vazand ca Şurubel şi Piuliţa începusera sa repare automobilul, se apuca sa le ajute. Pornirea aceasta prieteneasca o arata orice şofer. Cand vede pe cineva reparand maşina, oricare şofer se apropie îndata şi începe sa cerceteze, sa stranga un şurub sau o piuliţa, ori pur şi simplu sa dea sfaturi.
Aşa ca au meşterit toţi trei pana noaptea tarziu, dar n au izbutit sa i dea de capat, deoarece era necesara o reparaţie foarte serioasa.

CAPITOLUL XXII
Minunile mecanizarii

A doua zi dimineaţa Ochi albaştri veni la spital şi i povesti Mierinanei ca prichindeii externaţi nu se bat pe strada, ci, dimpotriva, au o comportare exemplara, ba chiar le ajuta pe prichinduţe la culesul merelor. Mierinana spuse:
— E bine ca le aţi gasit prichindeilor o ocupaţie potrivita. Va rog sa i înscrieţi la lucru şi pe Posibil şi pe Zapacila, care se externeaza astazi.
— N ai putea sa mai externezi vreunul? se ruga Ochi albaştri. E pacat sa stea sub cheie, cand exista pentru ei o munca atat de interesanta.
— Doar i am externat ieri, peste rand, pe Probabil şi Grabila, raspunse Mierinana. Nu va ajunge?
— Nu ne ajunge.
— Ei, bine, îl mai pot externa pe Tacutul. E foarte liniştit şi nu m a plictisit cu nici un fel de rugaminţi.
— Şi pe mai cine?
Mierinana îşi puse ochelarii şi şi arunca ochii pe lista.
— Ar mai fi Gogoaşa şi Limonada. Şi ei sunt liniştiţi. Deşi, daca e sa spunem adevarul, Gogoaşa n ar trebui externat pentru ca mananca prea multe dulciuri. N am reuşit sa l dezvaţ de acest obicei prost. Şi daca numai ar manca! Nu, el îşi umple toate buzunarele cu dulciuri, ba mai ascunde şi pe sub perna. Dar nu i nimic, poate ca aerul curat îi va mai taia pofta de mancare. Iar Limonada ar trebui şi el sa mai fie ţinut aici, drept pedeapsa ca bea prea multa apa gazoasa cu sirop. Totuşi, îi vom externa pentru ca s au aratat foarte politicoşi.
Mierinana începu din nou sa cerceteze lista.
— Glonţişor e prea devreme sa fie externat, spuse ea, înca nu i s a tamaduit piciorul. Doar Glonţişor e cel cu adevarat bolnav aici.
— Dar Dondanel? întreba Ochi albaştri.
— Nu, nu! exclama Mierinana. E un subiect de care nici nu vreau sa aud. Bombaneşte întruna, mereu e nemulţumit de ceva. Pe toţi îi calca pe nervi. N are decat sa stea aici pentru natangia lui, deşi, sincer vorbind, mi ar face placere sa scap de el şi de acest insuportabil Pilula, care, nu se ştie de ce, se crede medic şi încearca sa mi dovedeasca mereu ca aplic metode greşite de vindecare. Daca se poate spune aşa ceva despre mine! Îţi sta mintea n loc!
— Atunci externeaza i pe amandoi, sa nu te mai plictiseasca, propuse Ochi albaştri.
— A, ba nu! Pentru nimic în lume! Ştii dumneata, draga mea, ce mi a spus de curand acest dezgustator Pilula? Mi a spus ca în loc sa i vindec pe bolnavi, eu, dimpotriva, îi îmbolnavesc pe cei sanatoşi. Ce grosolanie! Nu, am sa l ţin aici pana la termenul stabilit. N o sa plece nici cu o clipa mai devreme. Şi pe Dondanel de asemenea.
Astfel, Ochi albaştri izbuti ca, în afara de Posibil şi Zapacila, sa fie externaţi Tacutul, Gogoaşa şi Limonada. Ramasera în spital doar Glonţişor, Dondanel şi Pilula. Glonţişor îndura în tacere aceasta nedreptate, deoarece piciorul îl mai durea înca, dar Dondanel şi Pilula, înfuriaţi la culme, au declarat ca daca nu vor fi externaţi pana spre scara, vor organiza o evadare.
Şurubel, Piuliţa şi Covrig se trezira cu noaptea n cap şi se apucara din nou de repararea automobilului. Soarele se înalţase binişor cand, în sfarşit, motorul harai şi maşina se puse în mişcare. Cei trei prieteni se hotarara sa faca o plimbare de proba.
Dupa cateva ocoluri în jurul casei, ridicand nori de praf, ci ieşira pe poarta şi pornira val vartej în lungul strazii. Curand le zarira pe prichinduţele care culegeau fructe, într un mar se aflau Grabila, Zapacila, Probabil şi Posibil. Alaturi, într un par lucrau Gusla, Tacutul şi Libelula. Prichinduţele rostogoleau merele în toate direcţiile. Habarnam se învartea printre cei ce lucrau şi racnea tot felul de comenzi:
— Cinci persoane acolo, cinci aici! Ţineţi de marul asta, rostogoliţi l! Daţi va înapoi, lua v ar naiba, acuşi cade para. Hei, voi cei de sus, anunţaţi din vreme! Împraştiaţi va, ca altfel nu mi asum raspunderea!
Toiul s ar fi putut petrece fara tevatura, dar lui Habarnam i se parea ca daca el nu va mai face galagie, orice activitate va înceta.
Limonada şi Gogoaşa zoreau şi ci. Rostogoleau o para, dar para se încapaţana s o ia mereu în alta parte decat în cea catre care ar fi trebuit. Oricine ştie ca forma unei pere nu seamana catuşi de puţin cu cea a unui mar şi daca e împinsa înainte, ca se va tot plimba pe acelaşi loc, învartindu se în cerc. Pe deasupra, para asta mai era şi foarte moale. Cazand din copac se strivise, iar Gogoaşa şi Limonada, tot plimband o, îi zdrobisera rotunjimile de toi. Drept urmare se mazgalisera din cap pana n picioare cu zeama dulce şi tot timpul îşi lingeau mainile.
— Voi ce va învartiţi pe loc cu para aia? Aţi strivit o toata! le striga Habarnam. Sau poate vreţi sa stoarceţi tot siropul din ea? Va arat eu voua sirop!
Din automobilul oprit Şurubel şi Piuliţa admirau acest tablou.
— Hei, Habarnam! îi striga Şurubel. De ce nu folosiţi mecanizarea?
— Ia lasaţi ne în pace! îi repezi Habarnam. Aici n ai unde sa te învarţi de mere şi lor le arde de mecanizare!… De unde sa iau mecanizarea?
— Pai, uite, o maşina este deja aici, raspunse Covrig.
— Şi ce, maşina i mecanizare?
— Bineînţeles ca i mecanizare. O sa transportam merele şi perele cu maşina.
— Am înţeles! exclama Habarnam. Îţi merge mintea! Ei, haide, trage sub copac, ca imediat aruncam un mar în maşina.
— Stai puţin, nu se poate aşa, spuse Şurubel. Daca o sa arunci merele în maşina, direct din copac, striveşti şi merele, şi maşina.
— Şi atunci cum, dupa parerea ta, o sa caram merele pe braţe din copac?
— De ce pe braţe? O sa le coboram cu o franghie.
— Am înţeles!… începu sa ţipe Habarnam. Ei, prichinduţelor, aduceţi o franghie!
Prichinduţele adusera repede o franghie. Habarnam o lua şi începu s o învarta în maini. O privea nedumerit, neştiind ce sa faca cu ea.
Apoi se îmbaţoşa ca şi cam ar fi ajuns la o concluzie, i o întinse lui Şurubel şi i zise:
— Haide, la treaba.
Şurubel arunca franghia pe dupa una dintre crengile marului şi i ceru lui Grabila sa i lege capatul de sus de codiţa marului. Chema apoi cateva prichinduţe sa ţina de celalalt capat.
— Acuma acţioneaza cu ferastraul! îi striga lui Grabila.
Peste cateva minute codiţa era taiata şi marul statea agaţat de franghie. Şurubel îl povaţui pe Covrig sa traga maşina chiar sub marul ce atarna de sus. Prichinduţele începura sa dea drumul încet franghiei. Marul se lasa exact în coşul maşinii. Franghia fu dezlegata şi maşina transporta marul într o curte.
— Acum sa aducem şi cealalta maşina, spuse Covrig.
Cu maşina lor pornira în goana spre garajul unde ramasese automobilul lui Covrig.
Peste cateva minute se întoarsera cu cele doua maşini. Una dintre ele transporta merele, cealalta perele.
— Aţi vazut minunile mecanizarii? se lauda Habarnam. Voua, prichinduţelor, vezi bine, nici prin gand nu v a trecut aşa ceva.

CAPITOLUL XXIII
Evadarea

Mecanizarea a uşurat considerabil munca, şi activitatea se înviora. Ambele maşini alergau încoace şi încolo, transportand fructele spre pivniţe.
Merele şi perele erau carate bucata cu bucata, iar prunele cate cinci la un transport. Datorita mecanizarii o mare parte din prichinduţe nu mai avura ce face, dar în loc sa stea cu braţele încrucişate, ele aranjara în strada doua chioşcuri. La unul adusera apa gazoasa cu sirop, la celalalt — placinte, fel de fel de prajituri, covrigei împletiţi şi bomboane. Acuma fiecare dintre cei ce munceau putea sa ia o gustare sau sa bea ceva într o clipa de ragaz.
Imediat Gogoaşa dadu asaltul la chioşcul cu placinte şi bomboane, iar Limonada ataca apa gazoasa cu sirop. Nimeni nu i mai putea desprinde de chioşcuri.
Deodata se întampla ceva neaşteptat. În departare rasunara nişte strigate asurzitoare şi toţi cei care munceau îl vazura pe doctorul Pilula alergand în capatul strazii. În urma lui gonea întregul personal de deservire al spitalului, în frunte cu Mierinana. Pilula era aproape în pielea goala, adica avea pe el doar ochelarii şi nişte chiloţi. Ajungand la copac el se caţara pe trunchiul acestuia.
— De ce ai fugit, bolnavule? striga Mierinana cand se apropie de copac.
— Eu nu mai sunt bolnav, îi raspunse Pilula, încercand sa se strecoare cat mai sus cu putinţa.
— Cum, nu eşti bolnav? Noi nu ţi am facut înca externarea! spunea Mierinana cu rasuflarea taiata de alergatura.
— Pai, m am externat singur, surase Pilula, scoţand limba spre ea.
— Ah, obraznicule! Sa ştii ca nu ţi dam hainele.
— Nici n am nevoie, raspunse Pilula razandu i în nas.
— O sa raceşti şi o sa te îmbolnaveşti.
— Chiar dac o sa ma îmbolnavesc — tot n am sa ma întorc la voi.
— Ruşine! exclama Mierinana. Eşti doctor dar nu respecţi medicina.
Ea se întoarse înalţandu şi cu mandrie capul şi se îndeparta. În urma ei o porni agale tot personalul de deservire.
Cand vazu ca nu l mai ameninţa nici o primejdie, Pilula coborî din copac.
Prichinduţele îl înconjurara şi începura sa l întrebe cu compatimire:
— Nu ţi e frig? O sa raceşti! Vrei sa ţi aducem ceva de îmbracat?
— Aduceţi, conveni Pilula.
Puf de papadie dadu fuga pana acasa şi aduse un sarafan verde cu dunguliţe.
— Ce i asta? se mira Pilula. Nu vreau sa ma îmbrac în rochiţa! O sa ma ia toata lumea drept prichinduţa.
— Şi ce daca? Parca i rau sa fii prichinduţa?
— E rau.
— De ce? Aşa socoţi dumneata, ca suntem rele?
— Nu, voi sunteţi bune… se fastaci Pilula, dar prichindeii sunt mai buni.
— Spune ne, ma rog, prin ce anume sunt ei mai buni?
— Bineînţeles ca sunt mai buni. Noi îl avem pe Gusla. Ştiţi ce muzicant e Gusla? Numai sa l auziţi cantand la piculina!
— L am auzit. Însa şi la noi sunt multe prichinduţe care canta la harpa.
— Dar noi îl avem pe Acuarela. Dac aţi vedea ce portrete picteaza el!
— Am vazul. Dar voi aveţi unul singur ca Acuarela, pe cand la noi fiecare prichinduţa poate desena şi chiar broda cu aţa de toate culorile. Ia uite, dumneata ai putea broda o veveriţa atat de frumoasa ca aceasta de pe şorţuleţul meu? întreba Veveriţa.
— N aş putea, recunoscu Pilula.
— Ei, vezi, în schimb, fiecare dintre noi poate broda ce doreşti — o veveriţa, un iepuraş.
— Bine, bine! se lasa pagubaş Pilula şi se apuca sa şi traga pe el sarafanul.
Dupa ce l îmbraca cu greu, începu sa întinda mainile, sa ridice picioarele, privindu se din toate parţile. Vazandu l pe Pilula într un veşmant atat de neobişnuit, Habarnam pufni în ras. Dupa el se luara şi ceilalţi prichindei.
— Cum de nu va e ruşine? se revolta Pisicuţa. Ce i de ras aici?
Dar rasul nu contenea. Vazand în jurul sau numai chipuri vesele, Pilula îşi scoase sarafanul.
— Vai, de ce faci asta?… cautau sa l înduplece prichinduţele.
— Nu i nevoie! anunţa cu hotarare Pilula. În curand mi se vor aduce hainele mele.
— N o sa ţi le dea Mierinana. E foarte severa.
Drept raspuns, Pilula nu facu decat sa zambeasca misterios
Cand Mierinana şi tot personalul de deservire se întoarsera la spital, constatara imediat dispariţia lui Dondanel. Dadura navala la magazie şi gasira lipsa doua randuri de îmbracaminte. În magazie ramasesera doar hainele lui Glonţişor.
Acum s a dat pe faţa planul evadarii conceput de Dondanel şi doctorul Pilula. Conform acestui plan doctorul Pilula trebuia sa fuga, îmbracat sumar, sarind pe fereastra. Conspiratorii îşi facusera socoteala ca întreg personalul spitalului va da navala în urmarirea lui, şi atunci Dondanel va patrunde cu uşurinţa în magazie, de unde va şterpeli hainele lui şi ale lui Pilula. Planul lor se confirmase în toate detaliile.
Mierinana îl cauta înca multa vreme pe Dondanel cu îmbracamintea pe care o furase şi, atata vreme cat durara cautarile, acesta statu ascuns într o tufa de brusturi.
Cu toate ca şederea sub frunzele de brusture nu era un lucru prea placut, Dondanel nu mai putea de bucurie ca şi recapatase libertatea. El privea cu desfatare cerul albastru, transparent, firicelele de iarba proaspata şi verde.
Pe chipul lui aparu chiar un zambet. Şi se jura ca niciodata în viaţa nu va mai bombani, ca va fi mulţumit de toatc cate sunt pe lume, daca nu va mai nimeri din nou în spital.
În cele din urma o vazu pe Mierinana disparand înlauntrul spitalului. Atunci ieşi binişor din ascunzatoare, îl cauta pe Pilula şi i dadu îmbracamintea.
— Primeşte ţi hainele, tovaraşe de suferinţa, spuse Dondanel, întinzandu i legatura pe care o ţinea în mana.
Pilula se repezi sa şi îmbraţişeze prietenul. Devenisera buni amici în timpul şederii în spital.
Pilula se îmbraca în graba.
Zapacila, Probabil, Şurubel şi alţi prichindei facura cerc. în jurul lui Dondanel şi l felicitara cu prilejul reuşitei sale evadari din spital. Cu toţii erau miraţi de înfaţişarea vesela a acestuia.
— Pentru prima data îl vad pe Dondanel zambind! zise Gogoaşa.
Prichinduţele stateau şi ele pe aproape şi l cercetau cu priviri pline de curiozitate pe Dondanel.
— Cum te cheama? îl întreba Puf de papadie.
— Dondanel.
— Glumeşti!
— Sa mor daca glumesc! De ce crezi aşa ceva?
— Ai un chip atat de bland, de prietenos. Nu ţi se potriveşte numele asta.
Gura lui Dondanel se întinse pana aproape de urechi.
— Mai bine zis nu ma potrivesc cu cu numele asta, glumi el.
— Vrei sa te urci în copac? îi propuse Pisicuţa.
— E voie?
— De ce sa nu fie voie? O sa ţi aducem un fierastrau şi o sa lucrezi împreuna cu toţi ceilalţi.
— Şi mie îmi trebuie un fierastrau, ceru doctorul Pilula.
— N ai merita, pentru ca le nesocoteşti pe prichinduţe, dar noi te iertam, spuse Pisicuţa.
Prichinduţele mai adusera înca doua fierastraie, aşa ca Dondanel şi doctorul Pilula se alaturara celor ce munceau. Dondanel spunea ca e mult mai placut sa te caţari în copaci, decat, sa stai încuiat la Mierinana.
— Şi pe deasupra şi foarte folositor, adauga doctorul Pilula.
El considera ca sus aerul e mult mai curat şi mai bogat în oxigen decat jos. De aceea Dondanel şi doctorul Pilula lucrau chiar în varful copacului.

CAPITOLUL XXIV
Raţionalizarea facuta de Acuarela

A doua zi munca la culesul merelor şi perelor continua. Pe strazile oraşului aparu a treia maşina — automobilul cu aburi şi opt roţi al lui Elice.
Problema era ca în Oraşul Zmeelor fusese observata dispariţia lui Covrig. Localnicii ştiau ca el îi dusese cu maşina pe Şurubel şi Piuliţa în Oraşul Verde şi deoarece nu se întorsese din aceasta calatorie, începura cu toţii sa l roage pe Elice sa plece sa afle daca nu cumva i s a întamplat vreo nenorocire. Ajungand în Oraşul Verde, Elice îl vazu pe Covrig ajutand cu maşina sa la culesul fructelor şi nu rezista nici el ispitei de a se alatura celor ce lucrau.
Locuitorii din Oraşul Zmeelor îl aşteptara pana scara, dar el nu se întoarse nici a doua zi. În oraş se raspandira cele mai nastruşnice zvonuri. Unii spuneau ca pe drumul spre Oraşul Verde se pripaşise Baba Cloanţa picior de os, care mananca pe oricine i iese n cale. Alţii susţineau ca nu i vorba de Baba Cloanţa picior de os, ci de însuşi Kaşcei cel fara de moarte. În fine, alţii se straduiau sa demonstreze ca nu exista nici un Kaşcei fara de moarte, ci doar un balaur cu trei capete, al carui salaş nu e pe drum, ci chiar în interiorul Oraşului Verde. În fiecare zi balaurul asta înghite cate o prichinduţa, iar daca apare pe acolo vreun prichindel îl mananca pe acesta, pentru ca prichindeii sunt mai gustoşi decat prichinduţele.
Cand s a întins zvonul despre balaurul cu trei capete, nici un locuitor din Oraşul Zmeelor nu s a mai încumetat sa plece la prichinduţe şi sa afle ce se petrece acolo. Fiecare socotea ca e mult mai înţelept sa stai acasa la tine. Totuşi, nu trecu mult şi se gasi un viteaz, care declara ca el se va duce în Oraşul Verde şi va lamuri totul. Acesta era prea bine cunoscutul Cuişor, despre care s a mai vorbit în aceasta istorie demna de crezare.
Locuitorii din Oraşul Zmeelor ştiau cat de nesabuit e Cuişor şi ca era în stare sa se avante drept în gura nesaţiosului balaur. Se rugara cu toţii de el sa nu se duca, dar Cuişor nici nu vru sa auda. El spuse ca se simte foarte vinovat faţa de prichinduţe şi are mustrari de conştiinţa. De aceea vrea sa şi repare greşeala — se va duce în oraşul lor şi va scuipa exact pe coada balaurului, drept care acesta va pieri, punandu se astfel capat nelegiuirilor. De unde aflase Cuişor ca balaurii mor dintr o astfel de pricina — nu ştia nimeni.
Cuişor pleca. Unii îl compatimeau şi l plangeau dinainte. Alţii spuneau ca nu exista vreun motiv de întristare, deoarece fara el va fi un huligan mai puţin şi mai multa linişte în oraş.
— Bine, dar şi noi suntem vinovaţi ca nu i am facut educaţie, spuneau cei dintai.
— Sa faci educaţie unuia ca el! raspundeau ceilalţi. Pe asta nu l educa decat mormantul.
Din discuţia asta se vedea clar ca primii erau cei carora Cuişor nu apucase înca sa le faca vreun pocinog; ceilalţi însa erau dintre cei carora le facuse pocinoage zdravene.
Dupa cum era şi de aşteptat, Cuişor nu se întoarse şi atunci toata lumea din oraş dadu crezare zvonurilor despre balaur, în legatura cu care începura sa povesteasca cele mai extraordinare nascociri. Fiecare îi mai adauga cate un cap, astfel ca, de unde la început avea doar trei capete, ajunsese acum la o suta.
Bineînţeles, toate acestea erau scorneli. Unii, cei mai isteţi dintre cititori, au ghicit şi singuri de ce nu s a întors Cuişor, iar celor care înca n au ghicit, le putem destainui noi: Cuişor n a fost catuşi de puţin înghiţit de balaur, deoarece balaurul n a înghiţit pe nimeni, şi de fapt nici n a existat vreodata. Pur şi simplu, Cuişor s a entuziasmat de frumuseţea muncii. L a cuprins şi pe el dorinţa de a se sui în copac şi de a lucra cu ferastraul. Caci aşa ceva e deosebit de interesant şi, pe deasupra, şi periculos. Cine oare, dintre prichindei, ar da înapoi în faţa unui pericol?
În acest timp numai Acuarela statea acasa şi picta portrete. Toate prichinduţele doreau sa li se faca portretul şi îl sleira de puteri cu pretenţiile lor. Fiecare dintre ele vroia sa fie neaparat cea mai frumoasa. În zadar le demonstra Acuarela ca oricare persoana este frumoasa în felul sau şi ca ochii mici au farmecul lor. Nu! Toate prichinduţele pretindeau sa aiba neaparat ochi mari, gene lungi, sprancene arcuite, gura mica. În cele din urma Acuarela înceta sa mai explice, picta aşa cum i se pretindea. Ba chiar îi convenea mai mult, deoarece nu starnea discuţii inutile şi pe deasupra observa ca poate aplica o raţionalizare în problema portretelor.
Deoarece toate pretindeau acelaşi lucru, Acuarela hotarî sa şi confecţioneze un aşa zis traforaj. Lua o bucata de carton gros şi decupa din ea o pereche de ochi mari, nişte sprancene lungi, arcuite perfect, un nasuc drept, foarte delicat, doua buze micuţe, o barbie scurta cu gropiţa, iar în parţi, urechiuşele mici, ordonate. Deasupra lor taie o pieptanatura înfoiata, iar dedesubt — un gat delicat şi doua manuţe cu degeţele lungi. Confecţionand acest traforaj, el proceda la pregatirea din timp a şabloanelor.
Ce i acela un şablon va deveni imediat clar pentru oricine. Aplicand traforajul pe o coala de hartie, Acuarela ungea cu vopsea roşie locul în care erau decupate buzele. Astfel, pe hartie aparea îndata desenul acestora. Dupa aceea el dadea cu vopsea de culoarea pielii nasul, urechile şi mainile, apoi vopsea parul mai închis sau mai deschis, ochii caprui sau albaştri. În felul acesta se obţineau şabloanele.
Acuarela îşi facu o serie întreaga de asemenea şabloane. Daca prichinduţa avea ochi albaştri şi par blond — el lua şablonul cu ochi albaştri şi par blond, completa ceva pentru asemanare şi portretul era gata. Daca prichinduţa avea parul şi ochii de culoare închisa, Acuarela avea un şablon şi pentru aceasta situaţie.
El desena o mulţime de asemenea portrete şablon. Aceasta perfecţionare îi spori foarte mult viteza de lucru. În plus, sesiza faptul ca dupa un traforaj confecţionat de mana experimentata a maestrului, oricare dintre prichindei putea pregati şabloane, şi l atrase pe Probabil în aceasta acţiune. Probabil vopsea cu succes, dupa traforaj, cu culori potrivite şablonul, iar şabloanele lui nu erau cu nimic mai prejos decat acelea pregatite de însuşi Acuarela. Aceasta diviziune a muncii între Acuarela şi Probabil a accelerat şi mai mult producţia, fapt care avea o uriaşa importanţa, întrucat numarul celor care doreau sa şi comande portretul nu se micşora, ci creştea cu fiecare zi.
Probabil se falea teribil cu noua sa îndeletnicire. Cand vorbea de el şi Acuarela, spunea cu mandrie: „Noi — pictorii”, însa în ceea ce l privea pe Acuarela, acesta nu era deloc mulţumit de munca sa şi o numea, nu se ştie de ce, mazgaleala. El spunea ca dintre toate portretele pe care le pictase în Oraşul Verde, adevarate opere de arta puteau fi socotite numai cele ale lui Fulg de nea şi Ochi albaştri, celelalte fiind bune doar pentru acoperit oalele şi cratiţele.
Opinia aceasta nu era împartaşita, de altminteri, de posesoarele portretelor. Prichinduţelor le placea ca aratau frumoase, iar asemanarea, spuneau ele, e ceva lipsit de importanţa. Orice lucru poate fi apreciat din unghiuri diferite.

CAPITOLUL XXV
Tratamentul lui Glonţişor

Dupa evadarea lui Pilula şi Dondanel, întregul personal al spitalului se ocupa de tratamentul singurului bolnav — Glonţişor — care, vazand cata atenţie dau toţi cei din jur persoanei sale, începu sa se rasfeţe.
Ba pretindea sa i se pregateasca pentru dejun o supa de bomboane şi pilaf din marmelada; ba comanda chiflele din fragi cu sos de ciuperci, deşi ştie oricine ca astfel de chiftele nu exista; ba poruncea sa i se aduca piure de mere, iar cand îi aduceau piureul de mere, spunea ca el ceruse cvas de pere; însa cand i se aducea cvasul, zicea ca miroase a ceapa; dar cate şi mai cate nu nascocea!
Îngrijitoarele se istovisera îndeplinindu i capriciile. Ele spuneau ca niciodata n au avut un asemenea bolnav, ca asta nu i bolnav ci o adevarata pedeapsa, şi ca ar fi timpul sa se însanatoşeasca o data, ce Dumnezeu!
În fiecare dimineaţa Glonţişor trimitea pe una din îngrijitoare sa l caute prin oraş pe Strop, cainele sau. Şi cand îngrijitoarea, sfarşita de cat batuse strazile oraşului, se întorcea la spital cu speranţa ca el uitase de caine, Glonţişor se rastea la ea:
— Ei, l ai gasit?
— Pai, nu i nicaieri.
— Se vede treaba ca nici nu l ai cautat!
— Vai, pe cuvant de onoare, am cutreierat toate strazile!
— Atunci de ce nu te am auzit strigandu l? Hai, du te din nou şi cauta l!
— Sarmana îngrijitoare ieşea pe poarta şi neştiind în ce parte s o apuce, striga din vreme în vreme:
— Strop! Stropişor! Luate ar naiba!
— Deşi ştia ca strigatele acestea nu vor folosi la nimic, îndeplinea totuşi pretenţiile lui Glonţişor, pentru ca, dupa parerea ei, asta îl liniştea pe bolnav. Pe alta îngrijitoare Glonţişor o trimitea sa pandeasca ce fac ceilalţi prichindei şi sa i raporteze totul de trei ori pe zi: dimineaţa, la pranz şi seara. Pe a treia îngrijitoare o punea sa i spuna, din zori pana la caderea nopţii, poveşti, şi daca acestea i se pareau neinteresante, o alunga şi pretindea sa i se trimita alta îngrijitoare, care ştia basme mai bune. Se supara grozav daca nici unul dintre tovaraşii sai nu venea sa l viziteze. Iar cand venea vreunul, îl alunga şi spunea ca l împiedica sa asculte poveşti.
Mierinana vedea ca apucaturile bolnavului devin din zi în zi tot mai urate şi spunea ca s a facut de douazeci de ori mai rau decat Dondanel şi Pilula la un loc. Pe bolnav nu l ar fi putut ajuta altceva decat externa¬rea din spital, însa tot îl mai durea piciorul. Pe deasupra Glonţişor însuşi a contribuit la înrautaţirea starii sale.
Într o dimineaţa, de cum deschise ochii, i se paru ca nu l mai doare piciorul. Sari din pat şi începu sa alerge prin salon, dar nu facu nici zece paşi şi cazu rasucindu şi piciorul. Bietul de el a fost dus pe braţe pana în pal. Imediat i a aparut o umflatura, iar catre scara i a crescut şi tempe¬ra¬tura. Mierinana îşi petrecu toata noaptea la capataiul lui, fara sa închida un ochi. Datorita stradaniilor ei umflatura dadu înapoi, dar vindecarea piciorului fu mult întarziata.
În sfarşit bolnavului i se îngadui sa se ridice cate puţin din pat. Rezemat în carja şi ţinandu se cu mana de perete, Glonţişor se deplasa cu greu prin salon şi învaţa treptat sa mearga. Dupa aceea i se permise sa iasa în curte pentru o ora şi sa se plimbe, însoţit de o îngrijitoare, în jurul spitalului. Datorita acestor plimbari comportarea bolnavului se îmbunataţi, deveni mai puţin nervos, doar cand venea timpul sa se întoarca în salon, Glonţişor îşi ieşea din fire şi striga: „Nu ma duc!” şi o ameninţa pe îngrijitoare cu carja. Atunci era necesar ca bolnavul sa fie luat pe sus şi dus în pat cu forţa.
Datorita acestor masuri energice, vindecarea sa progresa rapid şi în scurta vreme Glonţişor fu anunţat ca peste o zi va fi eliberat din spital. Prichindeii şi prichinduţele au primit cu bucurie vestea cea buna.
În ziua hotarata toata populaţia se aduna la intrarea spitalului. Salutara cu toţii însanatoşirea bolnavului, îi oferira flori, iar el spuse:
— Iata ca suntem iaraşi împreuna. Lipsesc numai Ştietot şi Strop al meu.
— Nu i nimic, îl consolau prichinduţele, desigur, or sa vina şi Ştietot şi Strop.
— Cum or sa vina, aşa… singuri? raspunse Glonţişor. Trebuie cautaţi.
— Da, spuse Habarnam, va trebui sa l cautam pe prostul acela de Ştietot, altfel, fara noi, se pierde în lumea larga.
— Dar de ce i zici prost? riposta doctorul Pilula.
— Fara îndoiala ca e prost, şi pe deasupra şi fricos, raspunse Habarnam.
— Ba nu i fricos deloc…, începu Dondanel.
Însa Habarnam îl întrerupse:
— Tu sa taci! Cine e cel mai mare la noi, tu sau cu? Sau poate, vrei sa ajungi din nou la spital?
Auzind de spital Dondanel tacu. Fulg de nea zise:
— Noi vom organiza pentru duminica un bal, cu ocazia însanatoşirii tuturor bolnavilor, şi dupa aceea n aveţi decat sa porniţi în cautarea prostului vostru de Ştietot. Iar dupa ce l gasiţi, mai organizam un bal. Asta va fi minunat.
— Splendid! Splendid! se bucurau cu toţii.
Nu ştia nimeni de ce se bucurau mai mult: de posibilitatea de a l gasi pe Ştietot sau pentru ca vor organiza înca un bal cu acest prilej. Problema, însa, a ramas nelamurita.
Munca la culesul fructelor s a terminat. Toate pivniţele erau pline pana n tavan, însa în copaci au mai ramas destule mere, pere şi prune. S a hotarat ca acestea sa fie facute cadou prichindeilor din Oraşul Zmeelor.
Se apucara toţi cu ravna de pregatirile pentru bal. Unii curaţau ringul de dans, adica un loc rotund pe care l napadise iarba, alţii aşezau în jurul ringului banci. Zapacila, Tacutul şi Cuişor, înarmaţi cu topoare, se apucara sa ridice, alaturi de ring, un foişor cu etaj pentru orchestra. Alţi prichindei construiau chioşcuri pentru apa minerala, îngheţata şi alte dulciuri. Toata munca asta se desfaşura în sunetul muzicii, deoarece Gusla alesese zece harpiste dintre cele mai talentate şi organizase o orchestra. Începura imediat şi repetiţiile.
Cel mai uimitor din toate era ca tocmai Cuişor muncea cu mai multa însufleţire. Îndeplinea toate sarcinile care i se încredinţau, renunţase la orice nazbatii. Parca devenise altul.
— E, frumos din partea dumitale ca ne ajuţi, îi spuse Pisicuţa.
— Pai, de ce sa nu va ajut? raspunse Cuişor. Daca e nevoie sa fac ceva, poate sa mi plesneasca şi capaţana şi nu ma las pana nu izbutesc.
— Dumneata faci totul cu atata zel, ca pur şi simplu e o placere sa te priveasca cineva, spunea Randunica. Dupa cate se vede, îţi place sa munceşti.
— Îmi place foarte mult, recunoscu Cuişor, îmi place sa fac mereu cate ceva. Cand nu am ce face, nu ştiu ce sa fac şi încep sa fac ceea ce n ar trebui cu nici un chip sa fac. Din asta ies numai prostii pentru care, cateodata, capat şi cate o ciocaneala.
Cuişor îşi smiorcai cu zgomot nasul şi se şterse cu mana.
— Ce fel de ciocaneala? întreba Pisicuţa.
— Ei, o trepanaţie.
— Ce înseamna trepanaţie?
— Ei, adica o încasez.
— Oh, sarmanul! exclama Pisicuţa. Atunci ar fi bine sa nu mai faci ce n ar trebui sa faci. Mai bine, ramai la noi. Aici o sa se gaseasca întotdeauna cate ceva de lucru pentru dumneata: un gard de reparat, un geam spart de înlocuit…
— Bine, se învoi Cuişor.
— Dar la balul nostru vii?
— Pot sa vin?
— De ce sa nu poţi? Numai sa te speli ca lumea, sa te piepteni ordonat şi pofteşte. Eşti invitatul nostru.
— Bine, am sa vin. Va mulţumesc.
Pisicuţei îi placu foarte mult felul politicos în care i vorbise Cuişor, spunandu i, tot el, chiar şi „mulţumesc”. Îmbujorata de placere, o trase mai la o parte pe Randunica şi i şopti:
— N o sa fie deloc greu sa l educam.
— Pe asta trebuie sa l lauzi mai des, raspunse Randunica. Îi prieşte. Ori de cate ori face pozne — trebuie certat, iar daca face bun — trebuie laudat şi atunci se va stradui mereu sa faca ceva bun, pentru a fi laudat din nou. În afara de asta trebuie învaţat bunele maniere, n ai vazut cat de nedelicat îşi smiorcaie nasul?
— Pe deasupra, trebuie lucrai asupra vocabularului sau, relua Pisicuţa. Ai auzit ce cuvinte întrebuinţeaza: capaţana, prostie, ciocanea¬la! Va trebui sa urmarim felul cum vorbeşte şi sa l dezvaţam cu încetul de cuvintele urate.
Iar Cuişor, încantat de laudele aduse, începu sa munceasca cu şi mai mare zel. Cui nu i place sa fie laudat!

CAPITOLUL XXVI
Reîntoarcerea lui Cuişor

Vazand ca nu se mai întoarce Cuişor, nici unul din locuitorii Oraşului Zmeelor nu mai avu curajul sa plece în Oraşul Verde.
Se raspandi zvonul ca balaurul cel cu o suta de capete le va face de petrecanie, în curand, tuturor prichinduţelor, dupa care se va muta în Oraşul Zmeelor şi va începe sa i înghita pe prichindei. Timpul trecea, însa balaurul nu şi facea apariţia, în schimb, se trezira într o buna dimineaţa în oraş cu un prichindel pe care nu l cunoştea nimeni. El povesti ca, împreuna cu prietenii sai, zburase cu un balon şi sarise cu paraşuta în momentul în care balonul era gala sa se prabuşeasca. Cazuse într un codru de nepatruns şi de atunci cutreiera campiile şi padurile cautandu şi prietenii, duşi mai departe de balon.
Desigur, cei mai isteţi dintre cititori şi au dat seama ca acest prichindel necunoscut nu era altul decat Ştietot. În loc sa se întoarca acasa liniştit, Ştietot se hotarase sa şi gaseasca prietenii.
Locuitorii din Oraşul Zmeelor îi povestira lui Ştietot ca în Oraşul Verde îşi facusera apariţia, în urma cu cateva zile, nişte prichindei, care zburasera şi ei cu un balon, cu care s au izbit de pamant. Doi dintre aceştia au venit în Oraşul lor dupa letconul pentru lipit, apoi au plecat înapoi în Oraşul Verde împreuna cu şoferul Covrig. Ştietot începu sa i descoasa despre aceşti doi prichindei.
Cand îi fura descrişi şi afla ca amandoi purtau vestoane de piele, el ghici îndata ca era vorba de Şurubel şi Piuliţa. Scriitorul Isteţila, care se afla şi el de faţa cu vorbitograful sau, auzind aceasta discuţie, confirma ca pe prichindei îi chema în adevar Şurubel şi Piuliţa.
Ştietot se bucura foarte tare. El spuse ca va pleca imediat spre Oraşul Verde, şi ceru sa i se arate drumul. La aceste vorbe localnicii se posomorara, sfatuindu l sa nu se duca acolo, deoarece în Oraşul Verde salaşluieşte un balaur cu o suta de capete, care le hapaie pe prichinduţe, dar mai ales pe prichindei.
— Nu ştiu cum se face, dar cu n am întalnit niciodata balauri cu o suta de capete! zambi neîncrezator Ştietot.
— Ba da! Ba da! începura cu toţii sa dea din maini catre el. Dar pe Covrig al nostru cine l a terminat? Doar au trecut atatea zile de cand i a dus în Oraşul Verde pe Şurubel şi Piuliţa şi de întors — nici gand!
— Dar pe Elice cine l a dat gata? întrebara alţii. A plecat în Oraşul Verde dupa Covrig şi nu s a mai întors nici el. Şi ce minunat mecanic era! Ştia sa faca de toate.
— Dar pe Cuişor cine l a înfulecat? întrebara ceilalţi. Ei, de asta, cel puţin, nu ne pare rau, pentru ca, la drept vorbind, era un ticalos de prichindel, dar, cu toate astea, trebuie sa l fi mancat şi pe el cineva!
Ştietot şovai puţin. Apoi spuse:
— Ştiinţa nu pomeneşte nimic despre existenţa balaurilor cu o suta de capete. Înseamna ca ei nu exista.
Isteţila îl contrazise:
— Dar ştiinţa nu pomeneşte nici ca nu exista balauri. Aşadar, s ar putea sa existe. De vreme ce lumea vorbeşte despre ei, se poate trage concluzia ca ceva ceva exista.
— Dar despre Baba Cloanţa lumea vorbeşte, raspunse Ştietot.
— Şi adica, dupa parerea dumitale, Baba Cloanţa nu exista?
— Bineînţeles ca nu exista.
— Lasa te pagubaş, asta sunt basme!
— Ba nu s deloc basme. Baba Cloanţa i basm.
Hotarat, Ştietot decise sa porneasca spre Oraşul Verde, şi oricat au încercat localnicii sa l faca sa se razgandeasca, el a ţinut o pe a lui.
Nemaiavand ce i face, prichindeii îl hranira bine, apoi îl condusera pana la marginea oraşului şi i aratara drumul catre Oraşul Verde. Socoteau cu toţii ca se duce la o moarte sigura, şi şi luau ramas bun de la el cu lacrimi în ochi.
În vremea asta, departe, pe drum, aparu un nor de praf. Se apropia cu repeziciune şi devenea tot mai mare. Prichindeii se împraştiara care încotro, se ascunsera prin case şi şi scoteau doar capul pe fereastra. Erau cu toţii încredinţaţi ca balaurul cu o suta de capete vine naprasnic spre ei. Numai Ştietot nu se sperie şi ramase în mijlocul strazii.
În curand vazura cu toţii ca se apropiau de oraş, unul dupa altul, trei automobile. Acestea ridicasera norul de praf de pe drum. În prima maşina se afla un mar mare, cu coaja roşie; în cea de a doua — o para bine coapta; într a treia maşina, aşezate stiva — cinci prune. Ajungand în dreptul lui Ştietot maşinile se oprira şi din ele se dadura jos Covrig, Elice şi Cuişor. Vazand asta prichindeii navalira de prin case şi începura sa i îmbraţişeze pe Covrig şi pe Elice, ba chiar şi pe Cuişor. Îi întrebara despre balaur, şi cand auzira ca nu exista nici un fel de balaur şi nici n a fost vreunul, ramasera grozav de miraţi.
— Atunci unde aţi disparui atata vreme? îi întrebara.
— Am ajutat la culesul fructelor, raspunse Cuişor.
Raspunsul acesta aduse surasul pe feţele tuturor.
— Alţii poate ca au ajutat, dar tu, de buna seama ca ai stat tot timpul agaţat de garduri şi ai spart geamurile caselor! spuse cu ironie Isteţila.
— Ba uite ca nu! raspunse Cuişor cu ciuda. Am ajutat şi eu. Eu m am… cum se spune… m am… reeducat!…
Elice şi Covrig confirmara ca într adevar Cuişor se reeducase şi povestira apoi ca prichinduţele au ramas foarte mulţumite de munca lui şi le au daruit pentru asta, celor din Oraşul Zmeelor, o mulţime de mere, pere şi prune.
Toţi prichindeii se bucurara, caci tuturor le placeau foarte mult fructele.
Afland ca Ştietot pornise spre Oraşul Verde, Covrig se oferi sa l duca cu maşina lui şi plecara îndata.
Locuitorii din Oraşul Zmeelor forfoteau veseli pe strazi. Erau bucuroşi cu toţii ca nu exista nici un balaur, ca s au întors Covrig şi Elice şi mai ales ca fusese reeducat Cuişor. Erau şi unii care nu credeau deloc în aceasta reeducare şi l urmareau cu îngrijorare, temandu se ca nu cumva sa le sparga iar geamurile. Peste un timp îl vazura pe Cuişor la rau. Numai în chiloţei, şedea pe mal şi şi spala hainele.
— Ce ţi a venit aşa, tam nesam, sa ţi speli hainele? îl întrebara ei.
— Maine ma duc la bal, spuse Cuişor. De aceea trebuie sa ma îmbrac cat mai curat şi sa ma pieptan.
— Dar ce, prichinduţele dau un bal?
— Dau. Vin acolo şi Covrig, şi Elice. Am fost invitaţi cu toţii.
— Vrei sa spui ca te au invitat şi pe tine? îl întrebara neîncrezatori prichindeii.
— Pai, cum altfel? Bineînţeles ca m au invitat.
— Bravo! dadura din cap prichindeii. Daca l au invitat prichinduţele la bal, înseamna ca a fost cu adevarat reeducat. Cine şi ar fi putut închipui una ca asta.

CAPITOLUL XXVII
O întalnire neaşteptata

Pregatirile pentru organizarea balului erau în toi. Foişorul pentru orchestra şi chioşcurile din jurul ringului de dans fusesera deja construite.
Acuarela decora foişorul cu cele mai ingenioase desene, iar ceilalţi prichindei vopseau chioşcurile în toate culorile curcubeului. Prichinduţele împodobeau ringul cu flori, steguleţe colorate şi lampioane. Habarnam alerga de colo colo şi dadea ordine. I se parea ca munca se desfaşoara prea încet. Striga, se agita şi nu facea decat sa i încurce pe ceilalţi. Din fericire, fiecare ştia şi fara el ce are de facut.
Cineva îşi aminti ca ar trebui nişte banci în jurul ringului, dar nu aveau scanduri pentru aşa ceva. Habarnam era gata sa şi smulga parul din cap de necaz.
— Uf, striga el, nu v a dat prin minte sa aduceţi nişte scanduri în plus, şi acuma, poftim, toate maşinile au plecat în Oraşul Zmeelor! Ei, haideţi sa daramam vreunul din chioşcuri. Sa facem banci din el.
— În regula! îl susţinu Probabil şi se şi napusti cu toporul spre chioşcul cel mai apropiat.
— Auzi vorba! se supara Acuarela. De construit — s a construit, de vopsit — s a vopsit şi acum sa l daramam!
— Nu i treaba ta! striga Probabil. Trebuie şi banci.
— Dar nu se poate aşa ceva: pe o parte sa construieşti şi pe alta sa darami.
— Te ai apucat sa dai dispoziţii? se amesteca în vorba Habarnam. Cine i cel mai mare aici, tu sau eu? S a spus ca trebuie daramat — sa fie daramat!
Nu se ştie cum s ar fi sfarşit discuţia asta, daca n ar fi aparut în departare o maşina.
— S a întors Covrig! începura sa strige toţi cu bucurie. Acum se vor putea aduce scanduri şi nu va mai trebui daramat chioşcul.
Maşina se apropie. Din cabina coborî Covrig. În urma lui aparu înca un prichindel. Toţi îl priveau cu uimire.
— Fraţilor, pai asta i Ştietot al nostru! striga doctorul Pilula.
— A venit Ştietot! porni sa urle Zapacila.
Prichindeii facura imediat cerc în jurul lui Ştietot, începura sa l îmbraţişeze, sa l sarute.
— În sfarşit, te am gasit! spuneau ei.
— Adica cum — voi m aţi gasit pe mine? se mira Ştietot. Dupa parerea mea, eu v am gasit pe voi!
— Da, da, aşa e, tu ne ai gasit, dar noi credeam ca ne ai parasit pentru totdeauna!
— Eu v am parasit? se mira iaraşi Ştietot. Dupa parerea mea — voi m aţi parasit!
— Ba tu ai sarit cu paraşuta, iar noi am ramas, raspunse Gogoaşa.
— Pai, de ce aţi ramas? N am dat eu comanda sa sara toţi? Trebuia sa sariţi dupa mine, pentru ca balonul, oricum nu mai putea zbura multa vreme, dar voi, desigur, v aţi speriat, v a fost teama.
— Da, da, ne am speriat…, încuviinţara cu toţii din cap.
— Bineînţeles ca ne am speriat! spuse Habarnam. Ne a fost teama sa sarim. Ar fi interesant sa lamurim cine s a speriat cel dintai?
— Cine? întreba Posibil. Tu, probabil, te ai şi speriat cel dintai.
— Eu? se mira Habarnam.
— Bineînţeles ca tu! începura sa strige îndata cu toţii. Cine a spus ca nu trebuie sa sarim? N ai spus tu?
— Ei bine, eu, recunoscu Habarnam. Dar de ce m aţi ascultat?
— Just! zambi Ştietot. Aţi şi gasit pe cine sa ascultaţi! Parca voi nu ştiţi ca Habarnam e un magar?
— Ei poftim, îşi desfacu mainile a nedumerire Habarnam, acuma iese ca aş fi magar!
— Şi fricos, adauga Limonada.
— Şi pe deasupra şi mincinos, intra în vorba şi Gogoaşa.
— Ma rog, cand am minţit eu? se mira Habarnam.
— Dar cine spunea ca tu ai nascocit balonul? întreba Gogoaşa.
— Da de unde, da de unde! începu sa şi agite mainile Habarnam. N am inventat eu nici un balon. Ştietot a nascocit balonul.
— Dar cine spunea ca tu eşti mai mare peste noi? trecu la asalt Limonada.
— Eu sa fiu mai mare? Eu, pur şi simplu, nu sunt nimic, se justifica Habarnam.
— Iar noi, pur şi simplu, scuipam pe tine. Ptiu! Acum Ştietot e mai mare peste noi! continua sa strige Limonada.
Prichinduţele, care auzisera toata discuţia asta, începura sa rada cu pofta. Vazusera şi ele ca Habarnam e un laudaros oarecare. Stancuţa şi Bondocica dadura fuga sa le povesteasca tuturor ca Habarnam e un mincinos şi ca balonul nu l a inventat el — ci Ştietot.
Ochi albaştri se apropie de Habarnam şi i spuse cu dispreţ:
— De ce ne ai minţit? Noi te am crezut, am crezut ca eşti într adevar inteligent, cinstit, curajos, şi cand colo s a dovedit ca nu eşti decat un biet mincinos şi un fricos demn de dispreţ!
Plina de mandrie ea îi întoarse spatele şi se apropie de Ştietot, în jurul caruia se şi adunasera o mulţime de prichinduţe. Toate îl priveau cu interes şi erau numai ochi şi urechi.
— Spune ne, e adevarat ca atunci cand zbori cu balonul, pamantul, vazut de acolo, pare doar cat o placinta de mare? îl întreba Veveriţa pe Ştietot.
— Nu, nu i adevarat, raspunse Ştietot. Pamantul este foarte mare, şi oricat de sus te ai ridica cu balonul, el pare şi mai mare, deoarece cu cat sui ţi se deschide o vedere mai larga.
— Dar spune mi, le rog, e adevarat ca norii sunt foarte tari, astfel ca în timpul zborului, aţi fost nevoiţi sa i despicaţi cu toporul? întreba Ochi albaştri.
— Nici asta nu i adevarat, raspunse Ştietot. Norii sunt moi, ca acrul, pentru ca sunt formaţi din ceaţa, şi nu i deloc nevoie sa fie despicaţi cu toporul.
Prichinduţele îl întrebara apoi pe Ştietot, daca e adevarat ca baloanele trebuie umplute cu abur, daca e adevarat ca un balon poate zbura cu susul în jos, daca e adevarat ca, în timpul zborului era un ger de o mie şi o zecime de grade. Ştietot raspunse ca toate sunt neadevaruri şi întreba:
— Dar cine v a îndrugat prostiile astea?
— Habarnam, raspunse Iepurica şi izbucni în ras.
Se întoarsera cu toţii spre Habarnam şi începura sa rada în hohote. Habarnam se înroşi tot de ruşine şi ar fi fost bucuros sa l înghita pamantul. El o rupse la fuga şi se ascunse într un desiş de papadie.
„O sa stau aici, printre papadii, şi n o sa ies decat atunci cand or sa uite de istoria asta”, hotarî el.
Ştietot dorea tare mult sa viziteze Oraşul Verde. Ochi albaştri, Fulg de nea şi alte prichinduţe îl însoţira ca sa i arate tot ce era demn de vazut. Ştietot cerceta cu atenţie podul de peste rau, apoi se opri la conductele din tulpini de stuf. Se interesa îndeosebi cum sunt construite conductele şi fantanile arteziene. Prichinduţele îi povestira în amanunt cum au fost construite conductele şi cum trebuie facute artezienele, pentru ca apa sa ţaşneasca în sus şi nu în jos. Lui Ştietot îi placu ordinea exemplara şi curaţenia absoluta care domnea peste tot la prichinduţe. El le lauda pentru faptul ca acopereau pana şi trotuarele strazilor cu covoraşe. Prichinduţele se bucurara şi începura sa l invite pe Ştietot prin case, pentru a vedea şi felul cum sunt aranjate interioarele. Şi înauntru era la fel de bine şi curat ca şi pe din afara. Într una din case Ştietot vazu un dulap cu carţi şi spuse ca, atunci cand se va întoarce acasa, îşi va face şi el un dulap pentru carţi.
— Dar ce, dumneata n ai dulap pentru carţi? îl întrebara prichinduţele.
— N am, recunoscu Ştietot.
— Atunci unde ţi pastrezi carţile?
Ştietot se mulţumi sa ridice din umeri. Îi era ruşine sa marturiseas¬ca adevarul ca acasa la el carţile zaceau pur şi simplu pe masa, alteori sub masa, iar cateodata chiar şi sub pat.
Desigur, lui Ştietot îi starnira interesul şi pepenii. Prichinduţele îi povestira despre Fir de pai şi Ştietot spuse ca ar dori s o cunoasca. O gasira şi i o prezentara. Ştietot revarsa asupra ei o ploaie de întrebari. Fir de pai îi vorbi despre munca sa la cultivarea diferitelor fructe şi legume. Ştietot o asculta foarte atent şi chiar îşi nota cate ceva în carneţelul sau de însemnari.
— Asta i cu adevarat un prichindel înţelept, spuneau prichinduţele. Se vede cat de colo ca i place sa traga învaţatura din orice.
Cat despre Habarnam, bineînţeles ca se plictisise sa tot stea în desişul de papadie. Mai ieşea din cand în cand de acolo, dar de amare clipe avea parte atunci. Prichinduţele nu i dadeau nici un fel de atenţie, ca şi cum nici n ar fi existat, în schimb prichindeii îl harţuiau fara încetare.
— Habarnam mincinosul! strigau ei. Habarnam laudarosul! Habarnam fricosul!
„Nu, se vede ca înca n au uitat!” îşi zicea cu obida Habarnam şi se napustea înapoi printre papadii.
Dupa un timp iaraşi ieşea şi totul se repeta ca mai înainte. În cele din urma îşi zise:
„De acum n am sa mai ies! Trebuie sa fiu tare. Trebuie sa fiu tare şi sa stau aici chiar şi pana maine. O sa ies numai dupa ce va începe balul.”

CAPITOLUL XXVIII
Împacarea

A doua zi avu loc balul aşteptat cu atata nerabdare de toţi. În apropierea ringului de dans se înalţau, în toata splendoarea lor, chioşcurile frumos împodobite.
Ele straluceau în culori vii, întocmai unor casuţe din turta dulce. Pe deasupra ringului erau întinse sforicele de care atarnau mici lampioane şi steguleţe. Steguleţe şi lampioane asemanatoare erau agaţate în toţi copacii din jur. Fiecare copac semana cu un brad gatit de anul nou.
La primul etaj al foişorului, din belşug împodobit cu flori, se instalase orchestra. Instrumentul prichinduţelor era harpa. Puteau fi vazute harpe foarte mici, care trebuiau purtate pe palma; altele, puţin mai mari, erau ţinute pe genunchi; erau şi harpe mari, aşezate pe podea; iar una dintre ele era cu adevarat uriaşa: pentru a canta la ea trebuia sa te urci pe o scariţa.
Deşi nu se înserase înca, toata suflarea era adunata în jurul ringului, aşteptandu i pe invitaţii din Oraşul Zmeelor. Cel dintai sosi Cuişor. Camaşuţa stralucea pe el, era spalat şi pieptanat. E adevarat ca în creştetul capului ramasese un vartej ca o creasta de cocoş, dar, oricum, se vedea ca avusese de furca cu pieptanatura.
— Uite, acuma araţi ca un adevarat prichindel, îi spuse Pisicuţa. Probabil ca ţi place şi dumitale cand eşti aşa de gatit şi curaţel.
— Bineînţeles, fu de acord Cuişor, netezindu şi camaşa.
Îndata dupa Cuişor sosira Elice şi Covrig, iar în urma lor începura sa şi faca apariţia şi alţi locuitori din Oraşul Zmeelor.
Cu toate ca nimeni nu i chemase, fiecare se scuza ca a venit doar sa mulţumeasca prichinduţelor pentru fructe, dar pe loc primeau invitaţia de a ramane la bal.
Habarnam statu pitit, într adevar, în desişul de papadii, pana începu balul. În realitate, el nu statea pitit ci se întinsese pe iarba, adica, la drept vorbind, dormea, însa, îndata ce vazu ca prichindeii încep sa se adune, ieşi de acolo şi o porni direct spre ring.
De cum îl vazura, aceştia începura sa strige:
— A, mincinosule, ai şi sosit? Hai, vino şi povesteşte cum zburai tu cu picioarele în sus!
— Haide, spune cum ai mancat tu pilaf de nori! începu sa strige Gogoaşa.
Habarnam se simţi grozav de jignit. El întoarse spatele tuturor şi porni încotro vedea cu ochii. Prichindeii continuau sa rada şi sa strige în urma lui, dar el nu i mai auzea.
Mergand la întamplare, se trezi la marginea oraşului, se izbi de un gard şi şi facu un cucui în frunte. Oprindu se, îşi ridica privirea şi vazu ca pe gard scria: „Habarnam e magar!”
„Ei, poftim! zise el. Acum au începui sa apara şi inscripţii pe garduri despre mine.”
Nu exista cuvinte care sa arate mila teribila ce l cuprinse pe Habarnam pentru propria i persoana!
Se propti cu fruntea în gard şi lacrimile pornira sa i curga şiroaie.
— Vai, cat sunt de nefericit! spunea el. Toţi rad de mine! Toţi ma dispreţuiesc! Şi nimeni, nimeni pe lume nu ma iubeşte!
Statu multa vreme aşa, cu fruntea lipita de gard, în timp ce lacrimile îi curgeau fara încetare.
Deodata simţi mana cuiva pe umar, iar o voce duioasa îi spuse:
— Nu plange, Habarnam.
Se rasuci şi o vazu pe Ochi albaştri.
— Nu plange, repeta ea.
Habarnam îi întoarse spatele, se agaţa cu mainile de gard şi începu sa urle şi mai tare. Ochi albaştri îl mangaie în tacere pe umar. Habarnam îşi smuci umarul, încercand sa i dea jos mana, ba chiar începu sa bata din picioare.
— Ei haide, nu mai fi atat de încapaţanat! îi zise ea punand multa caldura în glas. Doar eşti un prichindel bland şi bun. Ai vrut sa le araţi şi mai bun şi de aceea ai început sa te lauzi şi sa ne minţi. Dar de acum n o sa mai faci aşa ceva. N o sa mai faci?
Habarnam tacea.
— Hai, spune ca n o sa mai faci. Doar eşti bun.
— Nu, eu sunt rau!
— Bine, dar exista alţii şi mai rai.
— Nu, eu sunt cel mai rau…
— Nu i adevarat! Cuişor era şi mai rau decat dumneata. Dumneata n ai facut niciodata ticaloşiile pe care le facea Cuişor şi, pana la urma, s a îndreptat şi el. Înseamna ca daca vrei poţi sa devii şi dumneata mai bun. Promite ca n ai sa mai faci ce ai facut şi ca ai sa ncepi o viaţa noua. Sa nu ne mai amintim de trecut.
— Ei, ma rog, n o sa mai fac! mormai Habarnam morocanos.
— Uite, aşa e bine! se bucura Ochi albaştri. De acum o sa te straduieşti sa fii cinstit, curajos, înţelept, o sa faci fapte bune şi n o sa mai simţi nevoia sa scorneşti tot felul de bazaconii ca sa ţi dai importanţa. Nu i aşa?
— Aşa e, raspunse Habarnam.
O privi cu tristeţe pe Ochi albaştri şi i zambi printre lacrimi. Ochi albaştri îl lua de mana:
— Sa mergem acolo unde se afla şi ceilalţi.
Curand ajunsera langa ringul de dans. Gogoaşa, vazandu l pe Habarnam ca se întoarce împreuna cu Ochi albaştri racni cat îl ţinea gura:
— Habarnam mincinosul! Habamam magarul!
— Povesteşte ne cum ai înghiţit norul! striga Limonada.
— Sa va fie ruşine, prichindeilor! se rasti la ei Ochi albaştri. De ce l necajiţi?
— Dar el de ce a minţit? întreba Gogoaşa.
— Oare v a minţit pe voi? se mira Ochi albaştri. El ne a minţit pe noi, iar voi aţi tacut cu toţii, aşa ca aţi fost partaşi la minciuna lui!
— Nici voi nu sunteţi mai buni ca el! exclama Fulg de nea. Ştiaţi ca minte şi se lauda şi nimeni nu l a oprit. Nimeni nu i a spus ca nu e bine sa faca aşa ceva. Şi atunci, prin ce sunteţi voi mai buni decat el?
— Dar noi nici nu spunem ca suntem mai buni, ridica din umeri Gogoaşa.
— Atunci nu l mai necajiţi, de vreme ce nici voi nu sunteţi mai buni! se amesteca în vorba Pisicuţa. Alţii, în locul vostru, l ar fi ajutat demult sa se îndrepte.
Lui Gogoaşa şi lui Limonada le fu ruşine şi încetara sa l mai necajeasca pe Habarnam.
Randunica se apropie de el şi i spuse:
— Bietul de tine! Ai plans? Te au necajit? Aşa sunt prichindeii, nesocotiţi, dar noi o sa te aparam. N o sa permitem nimanui sa te necajeasca. Se trase puţin într o parte şi le şopti prichinduţelor: Cu el trebuie sa ne purtam mai bland. A greşit şi a fost pedepsit pentru asta, dar acuma îi pare rau şi o sa se poarte frumos.
— Bineînţeles! relua Pisicuţa. Şi nu e bine sa fie provocat. O sa se înfurie şi va deveni iaraşi rau. Însa daca îi vom arata înţelegere, îşi va simţi cu mai multa putere vina şi se va îndrepta mai repede.
Prichinduţele facura cerc în jurul lui Habarnam şi cautara sa i arate cat mai multa înţelegere. Habarnam spuse:
— Înainte nu vroiam sa am de a face cu prichinduţele şi credeam ca prichindeii sunt mai buni decat ele, dar acuma vad ca nu sunt deloc mai buni. Prichindeii n au facut altceva decat sa ma provoace, iar prichindu¬ţele mi au luat apararea. De acuma voi fi întotdeauna prieten cu prichin¬du¬ţele.

CAPITOLUL XXIX
Balul

Deodata muzica începu sa cante şi se avantara cu toţii la dans.
Grabila începu s o învarta pe Stancuţa cea cu parul negru, Ştietot dansa cu Fulg de nea, Dondanel cu Randunica. Şi — cine şi ar fi putut imagina! — doctorul Pilula dansa cu Mierinana. Da, da! Mierinana venise şi ea la bal. În locul halatului alb, în care se obişnuisera toţi s o vada, se îmbracase într o rochie frumoasa, cu floricele şi nu mai semana deloc cu acea Mierinana severa, care dadea dispoziţii cu atata autoritate acolo, la spital. Se învartea în dans cu mana pe umarul lui Pilula şi, zambind, îi spunea:
— Recunoaşte, totuşi, ca metoda noastra de vindecare este mult mai buna decat a voastra. Orice leziune, rana, zgarietura, vanataie, furuncul, ba chiar abcesele, trebuie unse cu miere. Mierea este o substanţa dezinfectanta foarte buna şi previne supuraţiile.
— Nu pot sa fiu de acord cu dumneata, o contrazicea doctorul Pilula. Toate ranile, zgarieturile, leziunile trebuie unse cu iod. Iodul este un foarte bun dezinfectant şi previne supuraţia.
— Cel puţin fii de acord ca iodul dumitale arde pielea, în timp ce tratamentul cu miere este complet nedureros.
— Pot fi de acord ca tratamentul cu miere poate fi indicat numai pentru prichinduţe, dar pentru prichindei mierea dumitale nu e buna de nimic.
— De ce? se mira Mierinana.
— Doar ai recunoscut şi dumneata ca tratamentul cu miere e nedureros.
— Şi, dumneata ţii neaparat sa fie dureros?
— Neaparat, raspunse doctorul Pilula. Daca un prichindel sare gardul şi şi zgarie piciorul, zgarietura trebuie arsa cu iod pentru ca prichindelul sa ţina minte ca a te caţara pe garduri e primejdios şi alta data nu va mai sari gardurile.
— Alta data el nu va mai sari gardurile ci se va urca pe acoperiş, va cadea şi şi va sparge capul, spuse Mierinana.
— Atunci îi vom unge capul cu iod şi va ţine minte ca urcatul pe acoperiş e la fel de periculos. Iodul are o foarte mare însemnatate educativa.
— Medicul trebuie sa aiba în vedere nu importanţa educativa, ci alinarea suferinţelor bolnavului, îi raspunse Mierinana. Cu iodul asta al dumitale nu faci decat sa i mareşti suferinţele.
— Medicul trebuie sa le aiba în vedere pe toate, spuse Pilula. Bineînţeles, dumneata, care le tratezi pe prichinduţe, poţi, în general, sa nu ai în vedere nimic, dar cand îi vei trata pe prichindei…
— Sa vorbim mai bine despre altceva, îl întrerupse Mierinana. Cu dumneata e imposibil sa dansezi!
— Nu, cu dumneata e imposibil sa dansezi!
— Şi nici nu prea eşti politicos!
— Da, sunt nepoliticos, deoarece dumneata susţii în faţa mea nişte opinii de o totala ignoranţa.
— Ba dumneata susţii opinii de o totala ignoranţa! Dumneata nu eşti medic ci un nenorocit de vraci…
— Iar dumneata… dumneata!…
De suparare doctorul Pilula nu mai putu spune nimic.
Se oprise în mijlocul ringului şi, întocmai unui peşte scos din apa, ba deschidea, ba închidea gura. Perechile de dansatori veneau val vartej peste el. Mierinana se simţea şi ea prinsa în înghesuiala. Ea îl trase de maneca:
— Ei, haide, danseaza! De ce te ai oprit? îi încurcam pe ceilalţi.
Pilula dadu din mana a lehamite şi pornira sa danseze din nou.
Un timp dansara în tacere, apoi începura iaraşi discuţia despre metodele de vindecare.
Gogoaşa dansa cu Bondocica. Discuţia lor era cu totul diferita de a celor doi.
— Dumitale îţi plac bomboanele? o întreba Gogoaşa.
— Foarte mult, raspunse Bondocica. Dar dumitale?
— Şi mie. Dar cel mai mult îmi plac prajiturile.
— Iar mie, mai mult decat orice pe lume îmi place îngheţata.
Şurubel dansa cu Veveriţa.
— Eu visez sa învaţ sa conduc automobilul, spunea Veveriţa. Multe prichinduţe de la noi au învaţat — înseamna ca voi putea şi eu sa învaţ.
— E un lucru foarte simplu, aproba Şurubel. Întai trebuie sa cuplezi ambreiajul, pe urma sa alimentezi cu gaz…
Habarnam dansa cu Ochi albaştri. De fapt e doar un fel de a spune ca Habarnam dansa. În realitate dansa numai Ochi albaştri, în timp ce Habarnam ţopaia asemenea unui ţap, o calca pe picioare pe Ochi albaş¬tri şi i lovea cu coatele pe ceilalţi.
În cele din urma Ochi albaştri spuse:
— Hai sa stam jos, mai bine.
Se aşezara amandoi pe banca.
— Ştii, marturisi Habarnam, eu nu ştiu deloc sa dansez.
— E bine ca recunoşti singur asta, îi raspunse Ochi albaştri. Altul în locul dumitale ar fi înşirat verzi şi uscate, ca l dor mainile şi picioare¬le, pe cand dumneata ai spus cinstit ca nu ştii. Vad ca pot sa fiu prietena cu dumneata.
— Bineînţeles ca poţi, fu de acord Habarnam.
— Mie îmi place sa fiu prietena cu prichindeii, spuse Ochi albaştri. Nu agreez prichinduţele pentru ca se lauda cu frumuseţea lor şi şi pierd timpul în faţa oglinzii.
— Sunt şi prichindei carora le place sa se tot priveasca în oglinda, raspunse Habarnam.
— Dar dumneata cred ca nu eşti din aştia, Habarnam, nu? Nu i aşa ca nu eşti din aştia?
— Nu, eu nu sunt din aştia, raspunse Habarnam. Spusese o min¬ciu¬na, în realitate se învartea şi el destul de des în fata oglinzii, admiran¬du se. Ca de altminteri oricare alt prichindel.
— Sunt tare bucuroasa ca nu eşti din aştia, spuse Ochi albaştri. O sa fim prieteni amandoi. Vreau sa ţi fac o propunere nemaipomenita. Hai sa ne scriem unul altuia … scrisori. Întai o sa mi scrii dumneata o scrisoare şi dupa aceea o sa ţi scriu eu.
„Na ţi o buna!” gandi Habarnam care nu cunoştea decat literele de tipar şi se ruşina grozav de neştiinţa sa.
— Ce nevoie avem de scrisori? mormai el descumpanit. Doar locuim aproape. Putem sa stam de vorba şi fara scrisori.
— Ah, ce nesuferit eşti, Habarnam! Nu vrei sa faci nimic pentru mine. Doar e atat de interesant sa primeşti o scrisoare!
— Ei, bine, fu de acord Habarnam. O sa ţi scriu o scrisoare.
Curand se întuneca. Peste tot se aprinsera sute de lampioane colorate. Scanteiau în copaci şi pe chioşcuri. Unele erau ascunse în iarba de sub pomi, astfel ca totul parea învaluit într o lume de vraja. Parterul pavilionului pentru orchestra era ascuns de o frumoasa perdea albastra. Pe neaşteptate perdeaua se dadu în laturi, descoperindu le celor de faţa scena.
Pe scena urca poeta Floare de colţ care striga:
— Linişte! Faceţi linişte! Imediat va începe concertul. Atenţie!
Se aşezara cu toţii pe banci şi se pregatira sa asculte.
— Atenţie! continua sa strige Floare de colţ. Prima din program sunt eu. O sa va recit noile mele versuri despre prietenie.
Prichindeii şi prichinduţele începura sa bata furtunos din palme. îndata ce aplauzele se potolira, Gusla facu semn cu bagheta, orchestra începu sa cante şi Floare de colţ îşi recita versurile despre prietenie în acompaniament de muzica. Versurile acestea nu erau cu nimic mai prejos de alte compuneri ale sale şi se încheiau cu cuvintele: „Cu toţii azi sa ne mprietenim, cu toţii sa ntarim prietenia!”
Dupa recitarea versurilor, care placura foarte mult tuturor, se produse ansamblul de dansuri. Douasprezece prichinduţe, gatite cu panglici şi frumoase rochii viu colorate, au executat diferite dansuri, dintre care cel mai bun s a dovedit a fi unul numit „Napul”. Spectatorii au aplaudat îndelung şi au strigat „bis”, astfel ca „Napul” a fost repetat înca de doua ori. Dupa ansamblul de dansuri aparu corul prichindeilor din Oraşul Zmeelor. Corul executa cateva cantece.
Îndata ce corul parasi scena, Gusla coborî de la etaj alunecand pe un stalp, veni pe scena şi începu sa strige:
— Faceţi va ncoace, fraţilor! Veniţi langa mine!
Ştietot cu Grabila, doctorul Pilula şi ceilalţi prieteni ai sai urcara pe scena.
— Atenţie! anunţa Gusla. Acum se va produce corul prichindeilor din Oraşul Florilor.
Îşi duse piculina la buze şi împreuna cu ceilalţi prichindei cantara balada micului greieraş, pe care o compusese poetul Floricica:

Şedea în iarba un greieraş,
Asemeni unui pepenaş,
Era verde peste tot,
Era verde peste tot.
Ierbuşoara doar manca,
De gaze nu s atingea,
El cu muştele i prieten,
El cu muştele i prieten.
Dar deodata se arata
Broasca burta lacoma,
Şi l manca pe greieraş,
Şi l manca pe greieraş.
Nu gandise, nu ştia,
Şi deloc nu se aştepta
La acest sfarşit,
La acest sfarşit!

Atat de trist era acest cantecel, încat la final nici cantareţii nu mai rezistara şi izbucnira în hohote sfaşietoare. Tuturor le parea rau dupa micul greieraş pe care l mancase broasca cea lacoma. Se varsau şiroaie de lacrimi.
— Şi ce bun era micul greieraş! plangea cu sughiţuri Zapacila.
— Nu se atingea de nimeni şi era prieten cu muştele, spuse Grabila.
— Şi drept rasplata l a mancat broasca! adauga Şurubel. Numai Ştietot nu plangea şi şi consola prietenii:
— Nu plangeţi, fraţilor! Broasca nu l a mancat pe micul greieraş. Nu i adevarat. Ea a înghiţit o musca.
— Totuna e…, plangea cu sughiţuri Şurubel. Mie mi e mila şi de musca.
— De ce sa ne fie mila de muşte? Ele nu fac decat sa ne bazaie pe toţi şi sa raspandeasca molimele. Ia te uita, ce aţi mai nascocit — sa plangeţi din pricina unei muşte.
— Dar eu nu plang din pricina unei muşte, spuse Dondanel. Pur şi simplu mi am adus aminte cum cantam cantecelul asta cand eram la noi acasa.
Deodata Habarnam începu sa urle cu atata putere, ca de mirare uitara cu toţii sa mai planga şi încercara sa l potoleasca. Îl întrebara de ce plange atat de tare, însa Habarnam se smiorcaia şi nu raspundea. În sfarşit, spuse printre sughiţuri:
— Mie… de… Pe… mie de Pe… Mie de Peticel mi s a facut dor!
— Cum de te a apucat aşa, tam nesam? se mirara cu toţii. Nu ţi a fost dor pana acum şi deodata — nu mai poţi de dor!
— Da! raspunse Habarnam alintandu se. Eu sunt aici, iar Peticel a ramas acasa!
— Ei, lasa, ca nu se prapadeşte Peticel fara tine, spuse Grabila.
— Ba da, o sa se prapadeasca! Ştiu eu ca lui îi e dor de mine. Peticel e cel mai bun prieten al meu, iar eu nici macar nu mi am luat ramas bun de la el cand am plecat cu balonul.
— Pai, de ce nu ţi ai luat ramas bun?
— Ne certasem şi n am vrut sa mi iau ramas bun. Cand ne am luat zborul el se uita numai la mine şi mi facea semn cu mana, iar eu, dinadins, m am întors cu spatele şi n am vrut sa l privesc. Pe atunci eram mandru pentru ca zburam cu balonul, dar acum ma mustra asta… cum îi spune?
— Conştiinţa, îi sufla doctorul Pilula.
— Întocmai, întocmai, fraţilor, conştiinţa! Daca mi aş fi luat ramas bun, mi ar fi acum mai uşor. Sa ne întoarcem acasa, fraţilor, ca sa ma împac cu Peticel şi sa mi iau ramas bun de la dansul.
— Daca ne întoarcem va trebui sa spunem „bun gasit”, şi nu „la revedere”, zise Ştietot.
— Totuna i, eu o sa i spun întai „la revedere” şi dupa aceea „bun gasit” şi totul va fi bine.
— Prieteni, va trebui s o pornim înapoi, spuse Gusla. Habarnam vrea acasa.
— Da, fraţilor, şi eu cred ca e timpul sa ma întorc acasa, zise Pilula. Pai, daca se îmbolnaveşte cineva în Oraşul Florilor acuma cat eu lipsesc, n are cine sa l trateze.
— Ei bine, ne am plimbat destul, ajunge, hotarî Ştietot. Oricum, candva tot trebuia sa ne întoarcem acasa. Maine pornim în calatorie.
Balul se sparse. Ochi albaştri veni langa Habarnam.
— Iata ca a sosit clipa desparţirii, spuse ea cu tristeţe.
— Da…, raspunse încet Habarnam. E timpul sa ne întoarcem acasa.
— Aţi stat puţin de tot la noi.
— Aş vrea foarte mult sa mai raman, dar aş vrea sa merg şi acasa, zise Habarnam lasand capul în jos.
Ochi albaştri ramase o vreme pe ganduri, apoi spuse:
— Desigur, e timpul sa te întorci acasa. Ţi au ramas acolo ataţia prieteni care, fara îndoiala, sunt neliniştiţi din cauza dumitale. E bine ca nu ţi ai uitat prietenii.
Statura o vreme fara sa vorbeasca. Habarnam ar fi vrut sa spuna ceva, dar nu se ştie de ce, i se ridicase un nod în gat şi cuvintele nu razbeau în afara. Privea în jos, scurma pamantul cu calcaiul şi nu se hotara sa se uite la Ochi albaştri. Îi era teama sa nu i observe lacrimile. În sfarşit, amandoi îşi ridicara în acelaşi timp capul. Ochii li se întalnira.
— Vrei sa ţi cos o traistuţa pentru drum? întreba ea.
— Vreau.
A doua zi Ştietot şi prietenii lui pornira la drum. Se hotarase ca întreaga calatorie sa se desfaşoare pe jos. Balonul era spart, repararea lui aproape imposibila şi pe deasupra nici vantul nu li se arata prielnic, În fruntea tuturor paşea Ştietot cu busola în mana, în urma lui doctorul Pilula, apoi Şurubel şi Piuliţa, iar dupa ei — ceilalţi prichindei. Habarnam mergea în urma tuturor.
Fiecare ducea pe umar o traistuţa. Traistuţele fusesera cusute anume pentru ei de prichinduţe. În traistuţe aveau placinte pentru drum, precum şi diferite seminţe de fructe, de legume şi flori din acelea care nu existau în Oraşul Florilor. Limonada avea în fiecare buzunar cate un sambure de pepene.
Toate prichinduţele ieşisera sa i petreaca pe prichindei. Multe dintre ele plangeau.
— Nu plangeţi, le a spus Ştietot. Candva o sa mai facem un balon şi o sa venim la voi în zbor.
— Sa veniţi primavara, cand înfloresc merii! îi sfatuira prichinduţe¬le. Primavara e foarte frumos la noi.
Prichinduţele se oprira la marginea oraşului iar prichindeii o pornira pe cararea dintre tufele de iarba şi flori de camp.
— La revedere! La revedere! strigau prichinduţele agitandu şi mainile.
— La revedere! le raspundeau prichindeii.
Ochi albaştri doar îşi agita mana în tacere.
Curand prichindeii se departara atat de mult ca glasurile prichinduţelor abia daca mai ajungeau pana la ei.
— Habarnam! Habarnam! începu sa strige deodata Ochi albaştri.
Habarnam se opri.
— Scrisoarea, Habarnam! Scrisoarea!
Habarnam dadu din cap în semn ca da şi începu sa şi roteasca palaria.
— M a auzit! se bucura Ochi albaştri.
Curand calatorii devenira ca nişte puncte abia vizibile, iar dupa aceea disparura cu totul la o cotitura a drumului. Prichinduţele s au împraştiat pe la casele lor. Toate erau mahnite.

CAPITOLUL XXX
Întoarcerea

Multe zile Ştietot şi prietenii sai ostenira prin paduri şi campii pana ce, în sfarşit, ajunsera pe locuri cunoscute.
Se oprira pe o colina înalta de unde putura admira, în toata frumuseţea lui, Oraşul Florilor. Vara se apropia de sfarşit şi strazile erau inundate de mulţimea florilor: crizanteme albe, dalii violete, margarete viu colorate. Prin curţi, presarate asemeni unor fluturi — straluceau frumoasele pansele. Condurii doamnei, cu florile lor ca focul, se învolburau pe langa garduri, îmbracau pereţii caselor, se iţeau pana şi pe acoperişuri. Vantul uşor purta pana la ei parfumul delicat al florilor de rezeda sau al romaniţei.
De bucurie Ştietot şi prietenii lui se îmbraţişara.
Curand, ei paşeau pe strazile oraşului natal. Din toate casele, locuitorii ieşeau grabiţi sa i vada pe calatorii noştri. Ştietot şi prietenii lui erau atat de bronzaţi dupa îndelunga lor pribegie, ca la început nimeni nu i recunoscu.
Deodata cineva striga:
— Fraţilor, dar asta i Ştietot! Uitaţi va la el cum merge în fruntea tuturor!
Îndata pornira exclamaţii din toate parţile:
— Iata l pe doctorul Pilula! Şi pe vanatorul Glonţişor, şi pe Zapacila, şi pe Gogoaşa!
Plini de bucurie locuitorii se pornira sa strige:
— Ura!
Dar sa i fi vazut cand Ştietot şi prietenii sai intrara pe strada Campanulelor! Aici toţi le erau vecini şi vechi cunoştinţe. Strada forfotea de pitici. Prichindeii îi îmbraţişau şi i sarutau pe îndrazneţii calatori, iar prichinduţele presarau în calea lor petale de margarete.
Deodata, de undeva navali în goana un caţeluş. Începu sa latre, sa sara în jurul lui Glonţişor şi sa i linga mainile.
— Fraţilor, pai, asta nu i altul decat Strop al meu! striga vanatorul.
Vecinii le povestira cum, la cateva zile dupa ce balonul îşi luase zborul, Strop se întorsese acasa. De aceea ei au socotit ca Glonţişor şi prietenii lui pierisera şi nimeni nu mai spera sa i vada vreodata.
— Ah, credinciosul, bunul meu caţel! îl mangaia Glonţişor. Vasazica n ai murit! Iar eu am suferit atata pentru tine!
În aceasta clipa aparu în celalalt capat al strazii un alt grup de prichindei, în fruntea tuturor alerga poetul Floricica.
— O poezie! strigara cu toţii. Vrem o poezie imediat!
Prichinduţele începura sa bala furtunos din palme, iar caţiva prichindei rostogolira de undeva un butoi gol, pe care l aşezara cu fundul în sus, în mijlocul strazii.
Cineva striga:
— Sus pe butoi, Floricica, şi recita ne o poezie!
Împins, dus de subţiori, Floricica fu urcat pe butoi. Ramase o clipa pe ganduri, tuşi scurt, apoi întinse mana spre Ştietot şi prietenii sai şi declama cu înflacarare versurile pe care le compusese chiar acolo, stand pe butoi:

Cutezatorilor drumeţi o calda urare,
Ei au plecat în zbor cu un balon mare,
Dar iata, ne au facut figura
Şi s au întors fara balon — ura!

— Ura a a! strigara piticii din toate parţile.
Îl dadura imediat jos de pe butoi pe Floricica. Prichindeii îl prinsera de maini şi l purtara pe sus pana acasa, iar prichinduţele alergau în urma lui şi aruncau petale de margarete.
Datorita acestor versuri Floricica ajunse atat de celebru, de parca el însuşi ar fi înfaptuit minunata calatorie.
Drumeţii noştri cutezatori au deschis portiţa şi s au îndreptat spre casuţa lor, care ramasese pustie zile de a randul. Numai Habarnam ra¬ma¬se singur în strada. El privi trist în urma mulţimii care se îndeparta, apoi îşi arunca ochii în jur ca şi cum ar fi cautat pe cineva anume. Dar strada era complet goala. Parca i suflase vantul pe toţi. Ochii lui Habar¬nam se întunecara înca şi mai mult, dar în clipa aceea zari în capatul celalalt al strazii, la umbra unui gard, o silueta firava, care ramasese cu gura cascata şi l privea cu ochii larg deschişi.
— Peticel! exclama Habarnam, recunoscandu şi prietenul şi întinse amandoua mainile spre el.
Peticel chiui de bucurie şi se arunca spre Habarnam, iar Habarnam alerga în întampinarea lui. Cei doi prieteni aproape ca şi izbira frunţile unul de altul şi se oprira în mijlocul strazii. Peticel îl privea cu mandrie şi dragoste pe prietenul sau, care devenise un calator renumit, iar Habarnam se uita la el cu un zambet vinovat. Statura astfel îndelung cercetandu se unul pe celalalt şi de emoţie nu putura sa scoata o vorba. Dupa aceea se îmbraţişara cu putere şi din ochii lor începura sa curga lacrimi.
Halal de asemenea întalnire!
Cu asta renumita calatorie a lui Ştietot şi a prietenilor sai a luat sfarşit. În Oraşul Florilor viaţa începu sa se desfaşoare ca mai înainte… adica nu, nu se poate spune ca era chiar la fel ca mai înainte.
Din acea zi în care drumeţii noştri cutezatori se întoarsera acasa, în oraş nu se vorbea decat despre ei. Toţi locuitorii, prichindei şi prichindu¬ţe, veneau seara în casuţa lui Ştietot şi ascultau poveşti despre întam¬pla¬rile lor din Oraşul Verde.
Lui Gogoaşa îi placea sa şi aminteasca de gustoasele placinte cu care l ospatasera prichinduţele, iar Limonada se lauda cu limonada pe care o bause.
Ştietot povestea despre conductele din tulpini de stuf şi fantanile arteziene, despre podul atat de minunat pe care l construisera prichinduţele, precum şi despre pepenii uriaşi pe care îi cultivau ele. Cand se vorbea de asta, Limonada scotea întotdeauna din buzunar cate un sambure de pepene şi spunea:
— Cine şi ar fi putut închipui ca dintr un sambure ca asta se pot face cateva butoaie cu sirop!
Lui Probabil şi Grabila le placea cel mai mult sa povesteasca cum lucrasera ei, împreuna cu prichinduţele, la culesul recoltei. Şurubel şi Piuliţa vorbeau despre mecanizare, despre prietenii lor — şoferul Covrig şi mecanicul inventator Elice, la care totul era acţionat de butoane. Placerea lui Glonţişor era sa descrie cum a fost tratat în spital şi ce minunat doctor este Mierinana, care i a vindecat atat de bine piciorul scrantit, ca acuma poate nu numai sa mearga, ci chiar sa alerge şi sa ţopaie. Ca dovada Glonţişor începea sa sara într un picior — tocmai pe acela care i fusese scrantit.
Cu toţii povesteau despre prietenia lor cu prichinduţele. Pana şi Tacutul, de la care cu greu puteai scoate macar o vorba, spuse:
— Pe cuvant de onoare, fraţilor, înainte nici prin gand nu mi trecea ca te poţi împrieteni tot atat de bine cu prichinduţele ca şi cu prichindeii.
— Tu mai bine ai tacea din gura! îi striga Habarnam. N am prea bagat de seama sa te fi împrietenit acolo cu cineva.
— Dar tu te ai împrietenit? îl întrebara prichindeii.
— M am împrietenit cu Ochi albaştri! declara cu mandrie Habarnam.
— Vezi sa nu te credem! spuse Ţintişoara. Tu pana şi cu prietenul tau, Peticel, te ai certat pentru ca e prieten cu prichinduţele.
— Da de unde! Cu Peticel m am şi împacat şi de acum o sa ma împrietenesc şi eu cat mai mult cu prichinduţele.
— Dar înainte de ce nu te împrieteneai cu ele? întreba Romaniţa.
— Înainte eram un prost. Ma temeam sa nu şi bata joc de mine ceilalţi pentru ca vorbesc cu prichinduţele.
— Ba o sa ţi fie teama şi de acuma, spuse Ţintişoara.
— Nu. Acum am devenit o persoana cultivata. Vrei sa ne împriete¬nim? Iar daca va rade cineva de mine, îi pocnesc una drept între ochi.
— Ca mare nevoie am eu sa te baţi din pricina mea! îi raspunse Ţintişoara.
— Ei bine, uite, n am sa ma bat. Pur şi simplu n am sa dau nici o atenţie ironiilor.
Habarnam se împrieteni cu Ţintişoara şi de atunci, ori de cate ori observa ca cineva jigneşte vreo prichinduţa, el se apropia şi i spunea:
— De ce necajeşti prichinduţa? Baga de seama, sa nu te mai prind ca faci aşa ceva! La noi n are voie nimeni sa le necajeasca pe prichinduţe.
Aşa se face ca prichinduţele începura sa l respecte şi sa spuna despre el ca nu e deloc un prichindel rau. Ceilalţi prichindei, desigur, îl invidiau pe Habarnam pentru laudele ce i se aduceau şi începura sa ia şi ei apararea prichinduţelor. Astfel ca jignirea prichinduţelor fu interzisa cu desavarşire în Oraşul Florilor. Daca se întampla aşa ceva, daca vreunul dintre prichindei îşi întrebuinţa pumnii, sau daca numai adresa vreunei prichinduţe o vorba jignitoare, era dispreţuit de toţi, se spunea despre el ca e un badaran prost crescut şi un prostanac necioplit, care nu cunoaşte cele mai elementare reguli de buna purtare.
Acum nimeni nu le mai alunga pe prichinduţe cand vroiau sa se joace cu prichindeii ci, dimpotriva, le primeau întotdeauna în jocul lor.
În scurta vreme Ştietot proiecta sa se introduca în Oraşul Florilor conducte din tulpini de stuf şi sa se amenajeze cateva fantani arteziene, pentru început macar cate una pe fiecare strada. În afara de asta el propuse sa fie facut un pod peste paraul Castraveţilor, pentru a se înlesni trecerea în padure. Prichinduţele munceau şi ele alaturi de prichindei. De dimineaţa pana la pranz lucrau cu toţii la construcţia podului, la montarea conductelor, la amenajarea fantanilor arteziene. Dupa amiaza se jucau — care leapşa, care de a v aţi ascunselea, care fotbal sau volei.
Doar Habarnam nu prea lua parte la jocuri. El spunea:
— Acum n am timp pentru joc. De citit, mai citesc eu cu chiu cu vai, dar de scris nu pot decat cu litere de tipar. Trebuie neaparat sa învaţ sa scriu frumos. Nimeni în afara de mine nu ştie pentru ce mi trebuie asta.
În loc sa se duca la popice sau la fotbal, Habarnam se aşeza la masa şi se apuca sa citeasca. Nu citea decat o pagina pe zi, dar asta, desigur, îi era de mare folos. Uneori citea şi cate doua pagini: pentru azi şi pentru maine. Dupa ce ispravea cu cititul, îşi lua un caieţel şi începea sa scrie. Acum nu mai scria cu litere de tipar ci de mana, dar la început tare le mai facea anapoda. Pe atunci, în loc de litere, apareau în caietul lui un fel de mazgaleli şi încolacituri, însa Habarnam îşi dadu foarte multa silinţa şi treptat se obişnui sa faca literele frumos, atat pe cele mari, adica acelea cu care se începe fraza, cat şi pe cele mici. Mult mai mare necaz avea cu petele de cerneala…
Habarnam îşi împodobea deseori caietul cu pete de cerneala. Şi pe deasupra, de îndata ce facea o pata, dadea cu limba peste ea. Din cauza asta petele lui de cerneala capatau şi cate o coada lunga. Acestora el le spunea comete. Asemenea „comete” se lafaiau aproape pe fiecare pagina. Dar Habarnam nu se descuraja, deoarece ştia ca rabdarea şi munca îl vor ajuta sa scape şi de „comete”.
—————–