Sta castelul singuratec, oglindindu-se în lacuri,
Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;
Se înalţa în tacere dintre rariştea de brazi,
Dand atata întunerec rotitorului talaz.
Prin ferestrele arcate, dupa geamuri, tremur numa’
Lungi perdele încreţite, care scanteie ca bruma.
Luna tremura pe codri, se aprinde, se mareşte,
Muchi de stanca, varf de arbor, ea pe ceruri zugraveşte,
Iar stejarii par o straja de giganţi ce-o înconjoara,
Rasaritul ei pazindu-l ca pe-o tainica comoara.
Numai lebedele albe, cand plutesc încet din trestii,
Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei,
Cu aripele întinse se mai scutura şi-o taie,
Cand în cercuri tremurande, cand în brazde de vapaie.
Papura se mişca-n freamat de al undelor cutrier,
Iar în iarba înflorita, somnoros suspin-un grier…
E atata vara-n aer, e atat de dulce zvonul…
Singur numai cavalerul suspinand privea balconul
Ce-ncarcat era de frunze, de îi spanzur’ prin ostreţe
Roze roşie de Şiras şi liane-n fel de feţe.
Respirarea cea de ape îl îmbata, ca şi sara;
Peste farmecul naturii dulce-i picura ghitara:
“O, arata-mi-te iara-n haina lunga de matasa,
Care pare încarcata de o pulbere-argintoasa,
Te-aş privi o viaţa-ntreaga în cununa ta de raze,
Pe cand mana ta cea alba parul galben îl neteaza.
Vino! Joaca-te cu mine… cu norocul meu… mi-arunca
De la sanul tau cel dulce floarea veşteda de lunca,
Ca pe coardele ghitarei rasunand încet sa cada…
Ah! E-atat de alba noaptea, parc-ar fi cazut zapada.
Ori în umbra parfumata a buduarului sa vin,
Sa ma-mbete acel miros de la panzele de in;
Cupido, un paj şagalnic, va ascunde cu-a lui mana,
Vioriul glob al lampei, mladioasa mea stapana!”
Şi uscat foşni matasa pe podele, între glastre,
Între rozele de Şiras şi lianele albastre;
Dintre flori copila rade şi se-nclina peste gratii –
Ca un chip uşor de înger e-aratarea adoratei –
Din balcon i-arunca-o roza şi cu mainile la gura,
Pare ca îl dojeneşte cand şopteşte cu caldura;
Apoi iar dispare-nluntru… auzi pasuri ce coboara…
Şi ieşind pe uşa iute, ei s-au prins de subsuoara.
Braţ de braţ paşesc alaturi… le sta bine laolalta,
Ea frumoasa şi el tanar, el înalt şi ea înalta.
Iar în umbra de la maluri se desface-acum la larg
Luntrea cu-ale ei vintrele spanzurate de catarg
Şi încet înainteaza în lovire de lopeţi,
Leganand atata farmec şi atatea frumuseţi…
Luna… luna iese-ntreaga, se înalţ-aşa balaie
Şi din ţarm în ţarm dureaza o carare de vapaie,
Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o aşterne
Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne;
Şi cu cat lumina-i dulce tot mai mult se lamureşte,
Cu-atat valurile apei, cu-atat ţarmul parca creşte,
Codrul pare tot mai mare, parca vine mai aproape
Dimpreuna cu al lunei disc, stapanitor de ape.
Iara tei cu umbra lata şi cu flori pana-n pamant
Înspre apa-ntunecata lin se scutura de vant;
Peste capul blond al fetei zboara florile ş-o ploua…
Ea se prinde de grumazu-i cu mainuţele-amandoua
Şi pe spate-şi lasa capul: – Ma uimeşti daca nu mantui…
Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvantu-i!
Cat de sus ridici acuma în gandirea ta pe-o roaba,
Cand durerea ta din suflet este singura-mi podoaba.
Şi cu focul bland din glasu-ţi tu ma dori şi ma cutremuri,
De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri;
Visurile tale toate, ochiul tau atat de tristu-i,
Cu-a lui umed-adancime toata mintea mea o mistui…
Da-mi-i mie ochii negri… nu privi cu ei în laturi,
Caci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o sa ma mai saturi –
Aş orbi privind într-înşii… O, asculta numa-ncoace,
Cum la vorba mii de valuri stau cu stelele proroace!
Codrii negri aiureaza şi izvoarele-i albastre
Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre
Şi luceferii ce tremur aşa reci prin negre cetini,
Tot pamantul, lacul, cerul… toate, toate ni-s prietini…
Ai putea sa lepezi carma şi lopeţile sa lepezi,
Dupa propria lor voie sa ne duca unde repezi,
Caci oriunde numai ele ar dori ca sa ne poarte,
Pretutindeni fericire… de-i viaţa, de e moarte.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Fantazie, fantazie, cand suntem numai noi singuri,
Ce ades ma porţi pe lacuri şi pe mare şi prin cranguri!
Unde ai vazut vrodata aste ţari necunoscute?
Cand se petrecur-aceste? La o mie patru sute?
Azi n-ai chip în toata voia în privirea-i sa te pierzi,
Cum îţi vine, cum îţi place pe copila s-o desmierzi,
Dupa gat sa-i aşezi braţul, gura-n gura, piept la piept,
S-o întrebi numai cu ochii: “Ma iubeşti tu? Spune drept!”
Aş! abia ţi-ai întins mana, sare ivarul la uşa,
E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o matuşa…
Iute capul într-o parte şi te uiţi în jos smerit…
Oare nu-i în lumea asta vrun ungher pentru iubit?
Şi ca mumii egiptene stau cu toţii-n scaun ţepeni,
Tu cu mainile-ncleştate, mai cu degetele depeni,
Mai suceşti vre o ţigara, numeri fire de musteţi
Şi-n probleme culinare te încerci a fi isteţ.
Sunt satul de-aşa viaţa… nu sorbind a ei pahara,
Dar mizeria aceasta, proza asta e amara.
Sa sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atat de van
Ce le-abate şi la pasari de vreo doua ori pe an?
Nu traiţi voi, ci un altul va inspira – el traieşte,
El cu gura voastra rade, el se-ncanta, el şopteşte,
Caci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg,
Vecinic este numai raul: raul este Demiurg.
Nu simţiţi c-amorul vostru e-un amor strain? Nebuni!
Nu simţiţi ca-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni?
Nu vedeţi c-acea iubire serv-o cauza din natura?
Ca e leagan unor vieţe ce seminţe sunt de ura?
Nu vedeţi ca rasul vostru e în fiii voştri plans,
Ca-i de vina cum ca neamul Cain înca nu s-a stans?
O, teatru de papuşe… zvon de vorbe omeneşti,
Povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti
Fara ca sa le priceapa… Dupa ele un actor
Sta de vorba cu el însuşi, spune zeci de mii de ori
Ce-a spus veacuri dupolalta, ce va spune veacuri înca,
Pan’ ce soarele s-o stinge în genunea cea adanca.
Ce? Cand luna se strecoara printre nouri, prin pustii,
Tu cu lumea ta de ganduri dupa ea sa te aţii?
Sa aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse,
Sa priveşti prin lucii geamuri la luminile aprinse
Şi s-o vezi înconjurata de un roi de pierde-vara,
Cum zambeşte tuturora cu gandirea ei uşoara?
S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii,
Pe cand ei sucesc musteaţa, iara ele fac cu ochii?
Cand încheie cu-o privire amoroasele-nţelegeri,
Cu ridicula-ţi simţire tu la poarta ei sa degeri?
Patimaş şi îndaratnic s-o iubeşti ca un copil
Cand ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april?
Încleştand a tale braţe toata mintea sa ţi-o pierzi?
De la creştet la picioare s-o admiri şi s-o desmierzi
Ca pe-o marmura de Paros sau o panza de Corregio,
Cand ea-i rece şi cocheta? Eşti ridicul, înţelege-o…
Da… visam odinioara pe acea ce m-ar iubi,
Cand aş sta pierdut pe ganduri, peste umar mi-ar privi,
Aş simţi-o ca-i aproape şi ar şti c-o înţeleg…
Din sarmana noastra viaţa, am dura roman întreg…
N-o mai caut… Ce sa caut? E acelaşi cantec vechi,
Setea liniştei eterne care-mi suna în urechi;
Dar organele-s sfarmate şi-n strigari iregulare
Vechiul cantec mai strabate cum în nopţi izvorul sare.
P-ici, pe colo mai strabate cate-o raza mai curata
Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odata.
Altfel şuiera şi striga, scapara şi rupt rasuna,
Se împing tumultuoase şi salbatice pe struna,
Şi în gandu-mi trece vantul, capul arde pustiit,
Aspru, rece suna cantul cel etern neispravit…
Unde-s şirurile clare din viaţa-mi sa le spun?
Ah! organele-s sfarmate şi maestrul e nebun!