Scrisoarea II

de Mihai Eminescu

Scrisoarea II

De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?

De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?

De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,

Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile?

Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt,

Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt,

Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă

A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă?

Acea tainică simţire, care doarme-n a ta harfă,

În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă,

Când cu sete cauţi forma ce să poată să te-ncapă,

Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă?

Însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume

Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume,

Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară,

Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară,

Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. -

Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai nainte;

Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,

Care-ncearcă prin poeme să devină cumularzi,

Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,

Sunt cântaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane;

Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste,

Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste,

Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră

C-ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră. -

De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?

Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?

Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi,

Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi

Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic

Ce-o beşică e de spumă într-un secol de nimic.

Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea? Un lanţ

Ce se-mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi.

Ce? să-ngâni pe coarda dulce, că de voie te-ai adaos

La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos?

Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală,

Unde-nveţi numai durere, înjosire şi spoială;

La aceste acad?mii de ştiinţ- a zânei Vineri

Tot mai des se perindează şi din tineri în mai tineri,

Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,

Până când din şcoala toată o ruină a rămas.

Vai! tot mai gândeşti la anii când visam în acad?mii,

Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii,

Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune

Şi-n a lucrurilor peteci căutând înţelepciune?

Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum

Câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum;

Cu evlavie adâncă ne-nvârteau al minţii scripet,

Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet.

Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos,

Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos

Şi cum neagra vecinicie ne-o întinde şi ne-nvaţă

Că epocile se-nşiră ca mărgelele pe aţă.

Atunci lumea-n căpăţână se-nvârtea ca o morişcă,

De simţeam, ca Galilei, că com?dia se mişcă. -

Ameţiţi de limbe moarte, de planeţi, de colbul şcolii,

Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii

Şi privind păinjenişul din tavan, de pe pilaştri,

Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri

Şi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă

Către vreo trandafirie şi sălbatică Clotildă.

Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic

Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.

Scârţiirea de condeie dădea farmec astei linişti,

Vedeam valuri verzi de grâne, undoiarea unei inişti,

Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit;

Când suna, ştiam că Ramses trebuia să fi murit.

Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă,

Şi, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă.

Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este

Cea ce poate să convie unei inime oneste;

Iar în lumea cea comună a visa e un pericul,

Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul.

Şi de-aceea de-azi-nainte poţi să nu mă mai întrebi

De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi,

De ce dorm îngrămădite între galbenele file

Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile…

De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva

Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.

Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,

Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.


Print»Scrisoarea II - Mihai Eminescu

Lista de Poezii:

Copyright © 2014 | Designed by Vl@d!m!r
Contact | Desene de colorat | Planse de colorat


Informatiile din aceasta pagina de Internet au fost incluse Mihai Eminescu buna credinta, insa sunt doar pentru informare Scrisoarea II Mihai Eminescu trebuie sa va bazati pe ele pentru nici un anumit scop, si nu se da nici o interpretare sau garantie in ceea ce priveste exactitatea sau intregimea Mihai Eminescu Scrisoarea II o informatie din aceasta Scrisoarea II nu va constitui o invitatie pentru a investi si nici nu trebuie folosita ca baza a unei decizii de a investi. Nici reprezentantii, angajatii sau agentii acestora nu vor fi raspunzatori pentru pierderea, dauna sau Scrisoarea II care provine din orice Scrisoarea II la, sau utilizare a Mihai Eminescu pagini, sau a oricarei Scrisoarea II de Internet Mihai Eminescu de aceasta, incluzand, fara limitare, orice pierdere de profit, indirecta, incidentala sau pe cale de consecinta. Ne rezervam dreptul de a Mihai Eminescu orice modificari si corectii ale acestei pagini, dupa cum si cand credem noi de cuviinta, si Mihai Eminescu preaviz. Mihai Eminescu diferite puncte din cuprinsul paginii vi se pot oferi link-uri automate la alte pagini de Internet relevante pentru un anumit aspect al Mihai Eminescu pagini. Aceasta nu inseamna neaparat ca este Scrisoarea II Scrisoarea II oricare din aceste alte pagini de Internet sau cu proprietarii lor. Chiar daca intentia Scrisoarea II sa gasiti aceste pagini de interes, nici firma, nici reprezentantii, angajatii sau agentii acestora nu vor avea nici Scrisoarea II raspundere sau obligatie de absolut orice natura pentru aceste alte pagini sau pentru orice informatie continuta in ele, dintre care Mihai Eminescu una nu a fost verificata sau avizata de firma sau de sucursalele sale. Oricand constatati ca ati accesat o alta pagina, va puteti intoarce la aceasta pagina tastand pe sageata backwards