Tu, cu cruzime m-ai respins, cand am voit, copila,
Sa devastez frumseţea ta cea dulce, far- de mila
Şi totuşi corpul tau e plin de-o coapta tinereţa,
Tu, al amorului duios demonica prasila!
Eu am plecat purtand în piept durerea-mi toata scrisa,
Precum al primaverei vant duce-n vazduh o fila;
Dar noaptea cand am adormit, atunci durerea-mi toata
Se ghemuieşte-n inima-mi, o arde ş-o împila;
Parea din somn ca m-am trezit şi te-am vazut pe patu-mi,
Boţind cerşaful meu cel alb cu mana ta gentila;
Abia al hainei tale gaz de umaru-ţi se ţine
Şi sanii tai s-au liberat de-a hainei cruda sila
Şi proaspeţi, albi, rotunzi şi tari ei se ridic, se lasa
Şi ochii tai în lacrimi ard, în lacrimi dulci de mila.
La rasuflarea cald-a ta se coace-uscata gura,
Se vad frumoşi margaritari ce-ntredeschişi defila.
Cu braţul meu eu şelele ţi le-ncleştai salbatec
Şi-am vrut sa-ţi muşc guriţa ta de tremurai febrila,
Şi tu te aperi surazand, c-o man-acoperi sanii,
Privirea ta înoata ud, cand blanda, cand ostila,
De bunavoie, langezind, te laşi de şold rapita,
Dar retrezita din amor tu te desfaci cu sila,
Şi de turbare s-a-ncleştat, s-a strans guriţa-ţi creaţa;
Tu de pe frunte paru-ţi dai, plangi tremurand, copila,
În şolduri boiul ţi-l îndoi ş-ai vrea sa-mi scapi din mana,
Precum se-ndoaie, vrand s-o rupi, în degete-o zambila.
Dar sangele tau dulce-acum ca mierea cea de struguri
În vine-ţi fierbe nebunit, şi mintea o exila.
Atunci cazuşi pe pieptul meu o sarcina în friguri,
Un fruct rascopt de-amorului caldura fara mila,
Ai mai gemut o data clar ca omul care moare,
Apoi te lasaşi patimei ce te ardea, Sibylla,
Şi-n lupta noastra te-am adus sub greul vieţii mele,
Pecete-am rupt, ce pan-acum juneţea ţi-o sigila
Un corp am fost îngemanat traind o viaţ-obscura,
Demonic-dulce, amoros, spasmotica, febrila,
Şi sufletele noastre-atunci pe buze atarnate
S-au contopit în sarutari, în dezmierdari, în mila,
Parc-am trecut noi amandoi în noaptea nefiinţei,
Ne-am zugrumat în sarutari, ne-am omorat, copila!