Am sa va spun de-o turma si cele întîmplate
La stîna; dar întai vreu sa va amintesc
Ca binele si raul, prin lupte nencetate,
O lume cîrmuiesc.
Ca element, om, fiara, fiinti nenumarate,
Prin lupte sa nutresc,
Ca oaia si cu capra, desi sînt o faptura,
Nu sînt de o natura.
Oaia, precum o stiti,
E blînda-ascultatoare,
Iar capra-i sugubeata, si nu va îndoiti
Ca-i si cam saritoare.
Deci la o turma buna, unde era oi mii
Si capre doua, trii,
S-au auzit odata
O cearta prea ciudata,
Caci oile ziceau
Cam astfel între ele,
Zbierînd mereu:
-„Voi, caprilor, în turma sînteti niste lichele;
De ce dar ne conduceti s-adese ne purtati?
Prin curaturi, ogoare, voi faceti stricaciune,
Voi despoiati copacii, pe garduri va-acatati,
Iar noi patim rusine;
Si oare nu-i mai bine
Sa aveti voi turma voastra si singure sa fiti?”
-„Nu -zise lor dulaul -voi, oilor, nu stiti
Ca lupul totdeauna din turma dejmuieste
Si turma fara capre mai greu o rasipeste?
Iar unde-s frunte ele, eu înca am un dar:
Pazindu-va din urma, nu latru în zadar.”
Credinta cînelui pe oaie o pazeste;
Dar ce va face omul cu-a lui sotietate
Cînd ea va fi legata ca turma, din pacate?
Gasi-va cine credincios
Sa o asigureze de lup primejdios?…
Caci o sotietate în veci nu e întreaga,
Cît de un gînd si cuget nu sînt cei ce-o
încheaga.