Soarecele si pisica -

Un şoarece de neam, şi anume Raton,
Ce fusese crescut sub pat la pension,
Şi care în sfarşit, dupa un nobil plan,
Petrecea retirat într-un vechi parmazan,
Întalni într-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.

Cum ca domnul Raton îndata s-a gandit
Sa o ia la picior, nu e de îndoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii în pamant,
Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfant,
Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva îţi fac rau? Nu cumva te gonesc?

Binele şoricesc cat de mult îl doresc
Şi cat îmi eşti de scump, o ştie Dumnezeu!
Cunosc ce rautaţi v-au facut fraţii mei,
Şi ca aveţi cuvant sa va plangeţi de ei;
Dar nu sunt cum crezi; caci chiar asupra lor
Veneam sa va slujesc, de vreţi un ajutor.

Eu carne nu mananc; ba înca socotesc,
De va vrea Dumnezeu, sa ma calugaresc.”
La ast frumos cuvant, Raton înduplecat,
Vazand ca Dumnezeu de martor e luat,
Îşi ceru iertaciuni şi-l pofti a veni
Cu neamul şoricesc a se-mprieteni.

Îi duse pe la toţi, şi îl înfaţişa
Ca un prieten bun ce norocul le da.
Sa fi vazut la ei jocuri şi veselii!
Caci şoarecii cred mult la fizionomii,
Ş-a acestui strain atata de cinstit
Nu le înfaţişa nimic de banuit.

Dar într-o zi, cand toţi îi detera un bal,
Dupa ce refuza şi limbi şi caşcaval,
Zicand ca e în post şi nu poate manca,
Pe prietenii sai ceru a-mbraţişa.
Ce fel de-mbraţişari! Ce fel de sarutat!
Pe caţi gura punea,
Îndata îi jertfea;
Încat abia doi-trei cu fuga au scapat.
Cotoiul cel smerit
E omul ipocrit.