Privighetoarea si magarul -

Nenorocita privighetoare
Canta-n padure a ei durere,
Natura-ntreaga da ascultare,
Tot împrejuru-i era tacere.
Alţii în locu-mi ar descri poate
Acele tonuri neimitate,
Glasul acela-nmladietor,
Ce c-o-ntorsura lina, uşoara,
Treptat se urca şi se coboara,
Plin de simţire, plin de amor.
Eu va spui numai ca desparţirea
Şi suvenire pline de jale,
Ca nedreptatea, nelegiuirea,
Erau sujetul cantarii sale.
Un magar mare ce-o ascultase,
Şi ca un aspru judecator
Capul pleoştise, sau ridicase
Cate-o ureche,-n semn de favor.
Ieşi-nainte sa-i dea povaţa,
Şi c-o neroada încredinţare:
„Am fost, îi zise, aci de faţa,
Dar, zau, nu-mi place a ta cantare.
Cu toate-acestea, am nadejdi bune,
De nu îţi pare lucru prea greu,
La nişte reguli a te supune,
Luand de pilda cantecul meu.”
Atunci începe cu bucurie
Un cantec jalnic şi necioplit,
Încat de aspra lui armonie,
Toata padurea s-a îngrozit.
Privighetoarea, fara sfiala,
Zise: „Povaţa e în zadar;
Caci de-aş urma-o, nu e-ndoiala
Ca eu în locu-ţi n-aş fi magar”.