Lupul si motanul -

Un lup odata au intrat,
De frica, nu de voie buna,
Scapînd viata, la un sat.
El sa gonea din urma
De catra vînatori cu pusce înarmati
Si cîini întarîtati;
Iar un asa alai sa nu dea Dumnezeu
Nici la vrajmasul meu.
În deznadajduire,
Sarmanul lup cata oriunde mîntuire
Si, întîlnind pe un motan,
Prieten de mai an,
Îi zice: -„Frafioare!
Tu nu stii undeva aici a me scapare?”
„Ba stiu -raspunsa el -alearga la Trifan,
Ca este foarte blînd si milostiv taran.”
-Oh! nu pot, catra dîns’ sînt tare vinovat,
Caci asta-iarna lui vitica i-am mîncat.”
-„Apoi da fuga la Arvinti,
El este un taran si vrednic si cuminti.”
-„Cu dînsul iarasi sînt smintit,
Pentru c-adesaori lui oi am spîrcuit (*).”
-„Asadar ce sa faci? La vornicul batrîn
Alearga, ca e bun si priimitor roman.”
-„Nici la acesta n-am obraz,
Lui an cu niste miei i-am fost facut nacaz.”
-„Apoi dar, cumatre, nu-i bine.
Si ce nadejde ai aice pentru tine,
Cînd tu cu totii esti stricat
Si numai singur vinovat:
Culege dar ce-ai samanat!”

* a spîrcui -a sfîsia.