Frunzele si radacina -

Intr-o dzi de vara, lina, calduroasa,
Raspîndind în vale umbra racoroasa,
Frunzele pe arbur vesel dantuiau
Si cu zefirasii astfel sa sopteau:
-„Dulce e viata frunzelor, cînd ele,
De roua îucinde, mîndre, tinerele,
Lume înverzesc
Si o racoresc.
Calatoriul pacinic, obosit de cale,
Oricînd sa arata în a noastra vale,
Subt arbur el sta
Rapaos de-si da.
Mîndre fetisoare locul vin sa prinda
Vrînd la umbra noastra hora sa întinda;
Si cel pastoras
Le cînta de jale-n al sau fluieras.
Iar de primavara, chiar privighitoare,
Cîntareata vaii, ce fermecatoare,
În desime noastra mult s-a rasfatat
Si ne-a tot cîntat.
Apoi cînd romînul doina hauleste,
El pe frunza verde întai o numeste;
Însusi zefirasii, voi ne leganati

Si ne dezmierdati.
-„Dar spre neuitare,
Nu sa cade oare
-Frunzelor le zisa un glas din pamînt –
Despre radacina vreun bun cuvînt?”
-„Cine-i radacina? Si cum de cuteaza
Cu noi sa se certe, cînd nici sa-nsamneaza?”
Frunzele pe arbur zise vîjîind,
De ciuda plesnind.
-„Radacina face arburul sa creasca,
Si peste tot anul frunza sa renasca,
Le raspunsa ea.
În alt chip fiinta voi nici ati avea.
Sa tineti dar minte
Aceste cuvinte:
Viata vegetala,
Viata sotiala,
Totului atîrna
De la radacina.”