Calul si calaretul -

Un vrednic calaret
Avea un cal pre blînd si bine învatat;
Iar singur el simet
Si despre cal încredintat,
Au vrut sa faca o cercare:
Ca fara frîu, calare
Sa iasa la primblare.
Deodata calul au pornit
La pas, încetisor;
Dar cînd au întales ca n-are frîu strunit,
Au prins a mai juca, a merge mai usor.
Apoi, luîndu-si vînt,
Sarea, zvîrlea fugind,
Încît pe calaret l-au trîntit el jos,
Iar sîngur au plecat la fuga mai vîrtos
Pe vai, pe dealuri, pin ponoare
Si, dînd de-o rîpa mare,
S-au zdrumicat de tot.
Stapînul au aflat în urma calu mort.
S-au zis: -„Sarmane cal, pre cruda ta pieire
Eu însusi ti-am gatit.
Tu subt povatuire
A frîului strunit,
Erai prea blînd si bun si nici nu ma trînteai,
Nici capu nu-ti rupeai.”
Si slobozenia cit e de desfatata,
Dar cînd la un norod nu are
A sa masura întaleapta,
Se face primejduitoare.