Cainele si catelul -

„Cat îmi sunt de urate unele dobitoace,
Cum lupii, urşii, leii şi alte cateva,
Care cred despre sine ca preţuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntamplare:
Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arat nu-mi place.
Oamenii spun adesea ca-n ţari civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mandria nu ne mai paraseşte.
Cat pentru mine unul, fieştecine ştie
C-o am de bucurie
Cand toata lighioana, macar şi cea mai proasta,
Caine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastra.”
Aşa vorbea deunazi cu un bou oarecare
Samson, dulau de curte, ce latra foarte tare.
Caţelul Samurache, ce şedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Şi ca nu au mandrie, nici capricii deşarte,
S-apropie îndata
Sa-şi arate iubirea ce are pentru ei:
„Gandirea voastra, zise, îmi pare minunata,
Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.”
– „Noi, fraţii tai? raspunse Samson plin de manie,
Noi, fraţii tai, potaie!
O sa-ţi dam o bataie
Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,
Lichea neruşinata, astfel sa ne vorbeşti?”
– „Dar ziceaţi…” – „Şi ce-ţi pasa? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevarat vorbeam,
Ca nu iubesc mandria şi ca urasc pe lei,
Ca voi egalitate, dar nu pentru caţei.”
Aceasta între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.